Fuel card fraud convictions upheld after annulment appeal rejected as unfounded.

Şedinţa publică din data de 13 septembrie 2022

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 472 din 18.08.2021 a Judecătoriei Sânnicolau Mare, pronunţată în dosarul nr. x/2019, s-au dispus următoarele:

În temeiul art. 295 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare în formă continuată (238 de acte materiale), cu aplicarea art. 60 din C. pen.

S-au înlăturat din conţinutul infracţiunii de delapidare în formă continuată, reţinută de acuzare în sarcina inculpatului, actele materiale descrise la pct. I., în baza principiului în dubio pro reo.

În baza art. 67 alin. (2), art. 66 alin. (2) din C. pen. raportat la art. 295 alin. (1) din C. pen., s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), lit. b) din C. pen., respectiv: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o durată de 2 ani, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate, conform art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen.. În temeiul art. 65 alin. (1) din C. pen., s-a aplicat pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), lit. b) din C. pen., respectiv: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată.

În baza art. 404 alin. (4) lit. a) din C. proc. pen. raportat la art. 72 din C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată durata reţinerii şi a arestului din data de 15.06.2016 până la data de 13.10.2016.

A fost menţinută măsura asigurătorie a popririi asupra contului inculpatului A., cu numărul x, deschis la B., luată prin ordonanţa din data de 04.07.2016.

A fost obligat inculpatul la plata sumei de 1000 RON, reprezentând cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 396 alin. (1), alin. (2) din C. proc. pen. raportat la art. 48 din C. pen. raportat la art. 295 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 374 alin. (4), art. 375 raportat la art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul C. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru complicitate la infracţiunea de delapidare, în formă continuată, prevăzută de art. 48 raportat la art. 295 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. (238 de acte materiale).

În baza art. 91 din C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei de 2 ani închisoare sub supraveghere şi s-a stabilit un termen de supraveghere de 2 ani, conform dispoziţiilor art. 92 din C. pen.. În baza art. 93 alin. (1) din C. pen., a fost obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Timiş la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. a) din C. pen., s-a impus inculpatului să execute obligaţia de a urma un curs de pregătire şcolară ori de calificare profesională.

În baza art. 93 alin. (3) din C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, s-a dispus ca inculpatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Primăriei Sânnicolau Mare sau în cadrul Primăriei comunei Cenad, pe o perioadă de 75 de zile lucrătoare.

În baza art. 67 alin. (2), art. 66 alin. (2) din C. pen., s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de dispoziţiile art. 66 alin. (1) lit. a), lit. b) din C. pen., respectiv: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat pe o durată de 2 (doi) ani. În baza art. 65 alin. (1) din C. pen., s-a aplicat pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de dispoziţiile art. 66 alin. (1) lit. a), lit. b) din C. pen., respectiv: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat. În baza art. 68 alin. (1) lit. b) din C. pen., executarea pedepselor complementare va începe de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

În baza art. 91 alin. (4) din C. pen., s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 din C. pen., privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

A fost obligat inculpatul la plata sumei de 1000 RON, reprezentând cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 396 alin. (1), alin. (2) din C. proc. pen. raportat la art. 48 din C. pen. raportat la art. 295 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 374 alin. (4) art. 375 raportat la art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., a fost condamnată inculpata D. la pedeapsa de 1 an şi 8 luni închisoare pentru complicitate la infracţiunea de delapidare, în formă continuată, prevăzută de art. 48 raportat la art. 295 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. (193 de acte materiale).

În baza art. 91 din C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei de 1 an şi 8 luni închisoare sub supraveghere şi s-a stabilit un termen de supraveghere de 2 ani, conform dispoziţiilor art. 92 din C. pen.. În baza art. 93 alin. (1) din C. pen., a fost obligată inculpata, ca pe durata termenului de supraveghere, să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Timiş la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. a) din C. pen., s-a impus inculpatei să execute obligaţia de a urma un curs de pregătire şcolară ori de calificare profesională.

În baza art. 93 alin. (3) din C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, s-a dispus ca inculpata să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Primăriei Sânnicolau Mare sau în cadrul Primăriei comunei Cenad, pe o perioadă de 75 de zile lucrătoare.

În baza art. 67 alin. (2), art. 66 alin. (2) din C. pen., s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de dispoziţiile art. 66 alin. (1) lit. a), lit. b) din C. pen., respectiv: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat pe o durată de 2 (doi) ani. În baza art. 65 alin. (1) din C. pen., s-a aplicat pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de dispoziţiile art. 66 alin. (1) lit. a), lit. b) din C. pen., respectiv: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat. În baza art. 68 alin. (1) lit. b) din C. pen., executarea pedepselor complementare va începe de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

În baza art. 91 alin. (4) din C. pen., s-a atras atenţia inculpatei asupra dispoziţiilor art. 96 din C. pen., privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

A fost obligată inculpata la plata sumei de 1000 RON, reprezentând cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 397 alin. (1) şi art. 19 alin. (5), art. 23 alin. (3), art. 25 alin. (1) din C. proc. pen., raportat la art. 1357 şi art. 1349 şi următoarele din C. civ., a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă doar cu privire la actele materiale reţinute în sarcina inculpaţilor şi, pe cale de consecinţă, au fost obligaţi în solidar inculpatul A. cu inculpatul C. la plata sumei de 13.823,71 RON şi dobânzi legale, calculate la această sumă, pentru perioada cuprinsă între data de 28.07.2014 şi până la data plăţii efective.

A fost obligat inculpatul A. în solidar cu inculpatul C. şi inculpata D., la plata sumei de 62.429,56 RON şi dobânzi legale, calculate la această sumă, pentru perioada cuprinsă între data de 28.07.2014 şi până la data plăţii efective.

Pentru a pronunţa această soluţie, Judecătoria Sânnicolau Mare a reţinut că, prin rechizitoriul nr. x/2015 din 18.07.2019 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sânnicolau Mare s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor A., pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare, în formă continuată, prevăzută de art. 295 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. C., pentru complicitate la infracţiunea de delapidare, în formă continuată, prevăzută de art. 48 raportat la art. 295 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. D. pentru complicitate la infracţiunea de delapidare, în formă continuată, prevăzută de art. 48 raportat la art. 295 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.

În actul de sesizare a instanţei s-a reţinut că faptele inculpatului A. constau în aceea că, în calitate de primar al Comunei Teremia Mare, în perioada 01.01.2014 - 15.06.2016: prin 393 acte materiale efectuate la staţiile E. din Sânnicolau Mare şi din alte localităţi de pe teritoiul ţării a traficat şi a folosit în interes personal cantitatea de 19714,06 litri combustibil, în valoare de 108.164,13 RON, din care: 380 acte materiale având ca obiect motorina, în cantitate de 19.343,1 litri şi valoare de 106.219,65 RON şi 13 acte materiale având ca obiect benzina, în cantitatea de 370,96 şi valoare de 1.944,48 RON; a folosit în interes personal cantitatea de 6.340 litri motorină, depozitată în magazia Primăriei Comunei Teremia Mare, în valoare de 35.792,05 RON, alimentând în mod repetat autoturismele personale, fără a întocmi documente justificative în acest sens; a folosit în interesul altor persoane, aprobând ca mai mulţi angajaţi ai primăriei să alimenteze în mod repetat în autoturismele personale, fără a întocmi documente justificative în acest sens, cantitatea totală de 6.536 litri motorină, depozitată în magazia Primăriei Comunei Teremia Mare, în valoare de 35.301,62 RON.

Referitor la inculpatul C. s-a reţinut că faptele acestuia constau în aceea că, în perioada 28.07.2014-16.10.2015, în calitate de angajat al staţiei E. din Sânnicolau Mare, prin 238 acte materiale, l-a ajutat pe inculpatul A. să trafice cantitatea totală de 13.804,99 litri motorină, aparţinând Primăriei Comunei Teremia Mare, în valoare de 76.253,27 RON.

În privinţa inculpatei D. s-a reţinut că faptele acesteia constau în aceea că, în perioada 28.07.2014-05.09.2015, în calitate de angajat al staţiei E. din Sânnicolau Mare, prin 193 acte materiale, l-a ajutat pe inculpatul A. să trafice cantitatea totală de 11.181,86 litri motorină, aparţinând Primăriei Comunei Teremia Mare, în valoare de 62.429,56 RON.

Analizând probele administrate în cursul urmăririi penale şi al judecăţii, inclusiv prin raportare la apărările formulate, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Pentru o mai bună înţelegere a situaţiei de fapt reţinute în rechizitoriu, Judecătoria Sânnicolau Mare a structurat-o pe două componente:

I. În rechizitoriu s-a reţinut ca modalitate de săvârşire a infracţiunii de delapidare: însuşirea/folosirea de către inculpatul A. sau de către alte persoane a carburantului Comunei Teremia Mare în temeiul dispoziţiilor inculpatului A., reţinându-se că mai mulţi angajaţi ai Primăriei Teremia Mare au alimentat în autoturismele personale diferite cantităţi de motorină din magazia primăriei sau că inculpatul a folosit combustibil în interes personal atât din magazie, cât şi prin alimentare direct din Staţia E..

Prima instanţă a reţinut că probele administrate în cauză nu fac dovada, la standardul de probă dincolo de orice îndoială rezonabilă, că a fost folosit sau însuşit combustibilul de către inculpat sau de către alte persoane în interes personal din dispoziţia inculpatului A..

Astfel, inculpatul A. a susţinut în mod constant, în toate declaraţiile date pe parcursul procesului penal că nici el, nici angajaţii primăriei sau alte persoane nu şi-au însuşit combustibil din magazia primăriei. Acesta a arătat că, în anul 2008, când a venit la Primărie, a constatat că se sustrăgea combustibil din magazie, astfel că le-a solicitat angajaţilor să îl sune de fiecare dată când făceau câte o alimentare, însă faptic nu avea cum să verifice acest lucru. Alimentarea cu carburant din magazia Primăriei se făcea pentru utilajele aparţinând acesteia: motopompă, buldoexcavator, maşină de pompieri, un microbuz şcolar marcă x, un microbuz şcolar marcă x, un tractor x, un tractor x etc. De asemenea, inculpatul a mai declarat că s-a alimentat microbuzul şcolar care a fost folosit şi pentru transportul echipei de fotbal sau pentru a alimenta autoturismele angajaţilor primăriei care erau folosit în interesul Primăriei. Inculpatul a relatat că a alimentat autoturismul concubinei sale F., însă l-a folosit în interes de serviciu atunci când autoturismul primăriei era stricat.

Aceste aspecte au fost confirmate de declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, precum şi de procesele-verbale de redare a discuţiilor telefonice dintre inculpat şi martorii audiaţi în cauză. De asemenea, procesele-verbale de redare a discuţiilor telefonice dintre inculpat şi martorii audiaţi au confirmat că alimentările cu combustibil din magazia Primăriei se făceau cu acordul telefonic al primarului, însă pentru rezolvarea unor probleme de serviciu.

Astfel fiind, Judecătoria Sânnicolau Mare nu a primit susţinerea reprezentantului Ministerului Public în sensul că singura concluzie logică este că inculpatul şi-a însuşit combustibilul din magazia primăriei sau prin alimentare direct de la staţia E., având în vedere faptul că acesta alimenta în zile de weekend şi nu există documente justificative pentru combustibil.

Aşa cum s-a arătat în doctrină, în procesul penal există o legătură indisolubilă între sarcina probei şi prezumţia de nevinovăţie, iar acuzării îi incumbă sarcina de a oferi probe pentru a fonda dincolo de orice îndoială rezonabilă o declaraţie de vinovăţie şi de a indica persoanei trimise în judecată care sunt acuzaţiile formulate împotriva sa, inculpatul beneficiind de prezumţia de nevinovăţie şi nefiind obligat să-şi dovedească nevinovăţia. De asemenea, inculpatul are dreptul de a nu contribui la propria sa acuzare. Totodată, în procesul penal, în evaluarea probelor, organele judiciare pot apela la prezumţii simple (judiciare), în special în legătură cu anumite cerinţe ale tipicităţii obiective sau cu privire la tipicitatea subiectivă, însă pentru realizarea unei constatări a comiterii faptei tipice în condiţiile standardului probei dincolo de orice îndoială rezonabilă, aceste prezumţii simple trebuie să se plaseze în vecinătatea certitudinii, orice dubiu profitând inculpatului.

Prima instanţă a reţinut că martorii audiaţi în cauză nu au declarat nimic în legătură cu o posibilă acţiune de folosire sau însuşire a combustibilului în interes personal de către alte persoane din dispoziţia inculpatului sau chiar de primar.

Aceasta a fost şi raţiunea pentru soluţia unitară stabilită în doctrină în sensul că doar lipsa unor documente justificative pentru folosirea cantităţii de combustibil, fără probe certe că aceasta se datorează însuşirii, folosirii sau traficării, nu poate fi considerată infracţiunea de delapidare, tocmai pentru că legiuitorul a prevăzut în mod expres şi limitativ că elementul material al laturii obiective al acestei infracţiuni se realizează doar prin aceste modalităţi alternative.

Dreptul procesul penal D. consacră expres în dispoziţiile art. 23 alin. (2) din Constituţia României şi art. 4 din C. proc. pen. prezumţia de nevinovăţie a inculpatului, aceasta fiind în deplină concordanţă şi cu art. 6 alin. (2) CEDO.

Judecătoria Sânnicolau Mare a reţinut că nu este posibil ca o persoana să poată fi condamnată în temeiul unor presupuneri, fără probe concludente care să confirme vinovăţia cerută de legea penală şi existenţa tuturor elementelor constitutive ale infracţiunii pentru care se efectuează cercetări şi, deci, în lipsa condiţiilor prevăzute expres de art. 396 alin. (2) din C. proc. pen.

Având în vedere că, urmare a administrării probelor în cursul cercetării judecătoreşti, nu au apărut elemente care să confirme, dincolo de orice dubiu rezonabil, că faptele există, constituie infracţiune şi au fost săvârşite de inculpat, prima instanţă a dat eficienţă principiului în dubio pro reo prev. de art. 4 alin. (2) din C. proc. pen. şi a înlăturat actele materiale descrise la punctele 1-31, 36, 37, 40-53, 63-69, 75-77, 102-116, 124-126, 134-136, 170-173, 177-184, 188-196, 201-220, 224-264, 267, 271-274, 294-300, 310-314, 318-326, 330, 335-336, 341-394.

II. În rechizitoriu s-a reţinut ca modalitate de săvârşire a infracţiunii de delapidare traficarea combustibilului de către inculpatul A. cu complicitatea inculpaţilor C. şi D.. Astfel, s-a reţinut că acţiunea de traficare a constat în vânzarea combustibilului Primăriei Teremia Mare altor persoane şi încasarea sumelor de bani de către inculpatul A., cu ajutorul inculpaţilor C. şi D.. În concret, vânzarea a presupus alimentarea în cadrul staţiei E. a diferite autoturisme, plata combustibilului alimentat cu cardul Primăriei Teremia Mare, iar sumele de bani aferente acestor alimentări erau încasate şi predate inculpatului A.. Altfel spus, angajaţii staţiei E., în principal inculpaţii C. şi D. (dar şi alţi angajaţi, la solicitarea inculpatului C.) încasau sumele de bani pentru diferite alimentări, dar efectuau plata folosind cardurile de carburant ale Primăriei Teremia Mare. Sumele de bani încasate erau apoi predate inculpatului A., care le dădea un mic comision. Respectivele operaţiuni/alimentări se înregistrau pe facturile detaliate emise de E. pentru Primăria Teremia Mare şi au fost achitate din bugetul primăriei.

Elementul material al infracţiunii de delapidare poate fi realizat şi prin traficare, modalitate normativă ce presupune supunerea temporară a bunului unor operaţiuni speculative, operaţiuni în urma cărora făptuitorul îşi însuşeşte profitul realizat.

Judecătoria Sânnicolau Mare a reţinut că traficarea, ca modalitate a elementului material al infracţiunii de delapidare, prevăzută de art. 295 alin. (1) din C. pen., înseamnă supunerea temporară a bunului unor operaţiuni speculative, operaţiuni în urma cărora făptuitorul îşi însuşeşte profitul realizat. Operaţiunile speculative pe care le presupune traficarea (după scoaterea bunului din sfera patrimonială a unităţii publice sau private, este dat în folosinţa altei persoane, în schimbul unui profit sau câştig) relevă intenţia calificată şi determinată a făptuitorului, care urmăreşte, prin etape succesive, realizarea unui profit şi nu doar întrebuinţarea temporară a bunului (ca în cazul folosirii).

Astfel fiind, s-a constatat că, din analizarea situaţiei de fapt reţinută de către instanţă, nu se desprinde absolut nicio acţiune a inculpatului A., respectiv aceea de scoatere temporară a bunurilor din sfera patrimonială a persoanei vătămate, urmată de încredinţarea valorilor/banilor/bunurilor spre folosinţă unui terţ, în scopul obţinerii unui profit de către inculpat (funcţionar).

Fără a fi ţinută de varianta alternativă de săvârşire a infracţiunii indicată de către acuzare prin actul de sesizare, ci raportându-se la fapta concretă arătată în rechizitoriu, Judecătoria Sânnicolau Mare a constatat că acţiunile inculpaţilor pot constitui elementul material al infracţiunii de delapidare, prevăzută de art. 295 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., în varianta sa alternativă, respectiv cea a însuşirii sumelor de bani rezultate ca urmare a operaţiunilor efectuate de către cei doi inculpaţi, angajaţi ai Staţiei E..

S-a constatat că situaţia de fapt reţinută în rechizitoriu şi stabilită de instanţă este confirmată inclusiv de depoziţiile inculpaţilor C. şi D., depoziţiile martorilor, de înregistrările video efectuate privind alimentarea cu carburant în staţia E., de bonurile nefiscale ataşate la dosar şi de recipisele de plată depuse la dosar din care rezultă virarea sumei de 1.500 de RON în contul inculpatului A. de către inculpatul C..

Apărarea inculpatului A., potrivit căreia suma de 1.500 de RON a fost virată de inculpatul C. pentru a restitui un împrumut pe care i l-a acordat, nu a fost reţinută de prima instanţă, având în vedere că aceasta nu a fost susţinută de nicio probă. Din declaraţia inculpatului C. a rezultat că a fost de acord cu propunerea inculpatului A. de a scoate bani de pe un card al Primăriei, urmând să primească şi el o sumă de bani pentru ajutorul dat. Acesta a mai arătat că achita contravaloarea carburantului achiziţionat de diverse persoane care plăteau în numerar, folosind acel card de carburant, în situaţia în care şoferii nu solicitau bon fiscal. Inculpatul se orienta după cetăţeni bulgari, aceştia nesolicitând, de obicei, bon fiscal. Această modalitate de lucru a fost confirmată şi de inculpata D. şi de declaraţiile martorilor audiaţi în cauză (G., H., I. şi J.).

Prima instanţă a reţinut că a fost dovedită complicitatea inculpaţilor C. şi D. prin declaraţiile martorilor audiaţi, care se coroborează cu înregistrările video, din care a rezultat că aceştia, în calitate de lucrători ai staţiei E., au efectuat alimentări fictive. Bonurile nefiscale aferente alimentărilor fictive nu sunt semnate sau poartă o semnătură necunoscută, în fapt o mâzgălitură, o parte din ele fiind găsite la inculpatul A., cu ocazia efectuării percheziţiei domiciliare.

Probele administrate în cursul urmăririi penale, precum şi în faţa instanţei au dovedit că această activitate infracţională a fost iniţiată de inculpatul A., cu sprijinul inculpaţilor C. şi D., angajaţi ai staţiei E. din Sânnicolau Mare. În cea mai mare parte a timpului, inculpatul C. a fost coleg de serviciu cu inculpata D. şi astfel a implicat-o şi pe aceasta în comiterea faptelor. Din această cauză, majoritatea actelor de săvârşire a infracţiunii sunt operate de inculpaţii C. şi D. (193 împreună, inculpatul C. efectuând în plus un număr de 45 acte).

Judecătoria Sânnicolau Mare s-a raportat la actele materiale descrise la punctele 32-35, 38-39, 54-62, 70-74, 78-101, 117-123, 127-132, 137-169, 174-176, 185-187, 197-200, 221-223, 243-247, 249-253, 258-259, 265-266, 268-270, 275-293, 301-309, 315-317, 327-329, 331-334, 337-340.

S-a constatat că inculpatul A., prin funcţia deţinută, se circumscrie sferei funcţionarului în sensul C. pen.. În cazul celor doi complici, s-a reţinut că aceştia îndeplinesc, de asemenea, condiţia specială cerută de textul de lege.

Delapidarea are un obiect juridic complex (care vizează patrimoniul şi relaţiile sociale referitoare la buna desfăşurare a activităţii de serviciu) şi, după modul în care este descrisă fapta în norma de incriminare, este o infracţiune comisivă, tipul de conduită incriminată fiind indicat prin verbum regens. Aşa cum reiese din prevederile art. 295 din C. pen., infracţiunea are un conţinut alternativ, modalităţile de săvârşire a faptei descrise în textul de lege fiind:

"însuşirea", "folosirea" sau "traficarea", toate acestea constituind modalităţi de sustragere.

Însuşirea se realizează prin scoaterea bunului din sfera de stăpânire a unităţii şi trecerea lui în patrimoniul subiectului activ al infracţiunii de delapidare. Delapidarea este o infracţiune comisivă întrucât, în oricare dintre variantele sale, implică o acţiune materială. În cazul însuşirii, în primul rând, trebuie să existe un act de sustragere a bunului din patrimoniul ocrotit de lege, iar apoi, un act de trecere a bunului în stăpânirea autorului delapidării, stăpânire ce trebuie să aibă, din punctul de vedere al făptuitorului, caracter definitiv. Făptuitorul se comportă ca un proprietar în raport de aceste bunuri, care sunt trecute cu titlu definitiv în stăpânirea sa. Însuşirea constituie unul din elementele materiale specifice infracţiunii de delapidare (alături de folosire şi traficare) şi este integrat în latura obiectivă a infracţiunii, pe când scopul însuşirii este un element ce ţine de latura subiectivă şi indică dacă însuşirea s-a făcut în interesul personal al făptuitorului sau în interesul altei persoane. În consecinţă, cele două sunt elemente constitutive distincte ale infracţiunii de delapidare şi trebuie analizate separat, fiecare trebuind să îndeplinească cerinţe specifice.

După cum s-a subliniat în doctrină, făptuitorul comite fapta de însuşire, folosire, traficare "în interesul său sau pentru altul". Această menţiune arată că, pentru existenţa infracţiunii de delapidare, este indiferent dacă făptuitorul a săvârşit fapta pentru satisfacerea un interes propriu sau pentru interesul altei persoane. Scopul urmărit de făptuitor este satisfacerea unui interes; de aceea, existenţa acestui scop este prezumată, iar făptuitorul nu se poate apăra susţinând că nu a urmărit un interes propriu, fiind indiferent în interesul cui a fost săvârşită delapidarea.

Rezultă, astfel, că însuşirea, ca acţiune materială incriminată de infracţiunea de delapidare, trebuie să îndeplinească, întotdeauna, toate condiţiile de tipicitate, indiferent dacă făptuitorul acţionează în interesul său ori pentru altul.

Aşa cum reiese chiar din norma de incriminare, pentru a exista delapidare, însuşirea este, întotdeauna, o acţiune a făptuitorului [însuşirea (...) de către un funcţionar] şi nu a beneficiarului indicat în aceeaşi normă de incriminare prin sintagma "pentru altul", respectiv a persoanei care, în final, beneficiază de bunul respectiv. Aşa cum s-a menţionat anterior, delapidarea este o infracţiune comisivă întrucât, în oricare dintre variantele sale, implică o acţiune materială din partea subiectului activ. Drept urmare, chiar şi în varianta însuşirii pentru altul, este necesar ca fapta autorului infracţiunii să constituie o scoatere de către acesta a bunului din patrimoniul persoanei vătămate, urmată de imposedarea sa, deci o luare în posesie mai întâi de către făptuitor a bunului, indiferent dacă, în final, bunul ajunge la o altă persoană.

Prin raportare la norma de incriminare, s-a apreciat că, în cazul însuşirii, ca element material alternativ al infracţiunii de delapidare, de esenţa infracţiunii este sustragerea bunurilor, înţeleasă ca scoatere a bunului din posesia persoanei vătămate şi luarea în stăpânire de către făptuitor a bunului aflat în gestiunea sa, deci trecerea în stăpânirea sa efectivă. Dacă nu este îndeplinită condiţia de tipicitate a elementului material, fapta nu constituie delapidare, putându-se reţine o altă infracţiune, bineînţeles, dacă sunt întrunite condiţiile de tipicitate.

În cazul folosirii, scopul acţiunii, spre realizarea căruia subiectul îşi canalizează energia, nu îl reprezintă însuşirea bunului, ci întrebuinţarea temporară a bunului, pentru că, ulterior, bunul este readus în patrimoniul unităţii la care acesta efectuează acte de gestiune. În cazul traficării, această modalitate normativă presupune supunerea temporară a bunului unor operaţiuni speculative, operaţiuni în urma cărora făptuitorul îşi însuşeşte profitul realizat.

Infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni. Pentru existenţa formei continuate a infracţiunii este necesară săvârşirea, la diferite intervale de tip, dar în temeiul unei rezoluţii unice, a unor acţiuni care reprezintă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni.

Judecătoria Sânnicolau Mare a considerat că o parte din actele materiale ce au intrat în componenţa infracţiunii unice continuate aşa cum a fost descrisă de acuzare, nu au fost suficient probate pentru a conduce la o soluţie de condamnare, respectiv nu s-a demonstrat de către acuzare că pot constitui şi acestea conţinutul infracţiunii de delapidare, constituindu-se doar în indicii care, neconfirmate de alte elemente probatorii, au creat o îndoială a instanţei în procesul de interpretare şi coroborare a probelor.

Pentru acest motiv, actele materiale menţionate anterior la punctul I au fost înlăturate, menţinându-se încadrarea juridică acolo unde mai sunt îndeplinite condiţiile pentru existenţa formei continuate a infracţiunii pentru actele materiale indicate la punctul II.

Prima instanţă a păstrat argumentele acuzării în legătură cu forma continuată a infracţiunii, reţinând că este îndeplinită condiţia unicităţii persoanei care a săvârşit fapta (raportat la fiecare inculpat în parte), a aceluiaşi subiect pasiv care este persoana juridică de interes public în cadrul căreia inculpatul A. îşi exercita atribuţiile de serviciu, respectiv Primăria comunei Teremia Mare. De asemenea, prima instanţă a reţinut existenţa unei rezoluţii infracţionale unice în cazul celor trei inculpaţi, având în vedere următoarele aspecte: desfăşurarea faptelor la intervale scurte şi faptul că din modul de operare reiese împrejurarea că exista o coeziune între inculpaţi.

Împotriva sentinţei penale nr. 472 din 18.08.2021 a Judecătoriei Sânnicolau Mare, pronunţată în dosarul nr. x/2019, au declarat apel inculpatul A. şi partea civilă Primăria Comunei Teremia Mare.

Prin motivele de apel, în esenţă, inculpatul A. a solicitat, în principal, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., desfiinţarea hotărârii atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare instanţei de fond, iar, în subsidiar, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., pronunţarea unei soluţii de achitare întemeiată pe prev. art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., cu consecinţa omiterii soluţionării laturii civile a cauzei.

Partea civilă Primăria Comunei Teremia Mare a criticat sentinţa judecătoriei sub aspectul înlăturării actelor materiale şi respingerii în parte a cererii de constituire ca parte civilă.

Examinând sentinţa apelată, prin prisma motivelor invocate şi în condiţiile prevăzute de art. 417 alin. (2) din C. proc. pen., instanţa de apel a reţinut următoarele:

În ceea ce priveşte legalitatea şi temeinicia soluţiei de condamnare pronunţată de prima instanţă, criticate atât de inculpat, cât şi de partea civilă, instanţa de apel a reţinut că inculpatul A. a fost trimis în judecată pentru comiterea infracţiunii de delapidare, prev. de art. 295 din C. pen., în formă continuată, fapta constând în aceea că, în perioada 01.01.2014-15.06.2016, acesta, în calitate de primar al comunei Teremia Mare, ar fi folosit în interesul său sau al altor persoane cantitatea de 12876 litri combustibil depozitat în magazia Primăriei, respectiv ar fi traficat şi folosit în interes personal cantitatea de 19714,06 litri combustibil, prin 393 acte materiale efectuate la staţiile E. din Sânnicolau Mare sau din alte localităţi de pe teritoriul ţării. Împreună cu inculpatul au mai fost trimişi în judecată şi inculpaţii C. şi D., pentru complicitate la infracţiunea de delapidare, constând în ajutorul dat inculpatului A., în calitate de angajaţi ai staţiei E. din Sânnicolau Mare, la actele de traficare a combustibilului aparţinând Primăriei Teremia Mare.

Având în vedere probatoriul administrat în cursul urmăririi penale, dar şi în faza cercetării judecătoreşti, prima instanţă a concluzionat că în sarcina inculpatului A. pot fi reţinute doar actele materiale de delapidare realizate prin însuşirea sumelor de bani provenite din traficarea combustibilului din staţia E. din Sânnicolau Mare, cu ajutorul coinculpaţilor C. şi D., inculpaţi care au recunoscut comiterea infracţiunilor reţinute în sarcina lor, solicitând judecarea cauzei potrivit procedurii simplificate. Pentru toate celelalte acte materiale, constând în folosirea în interes personal sau al altor persoane, cu acordul inculpatului, a diferite cantităţi de combustibil din depozitul primăriei sau prin alimentarea directă în staţiile E., prima instanţă a apreciat că probele administrate în cauză nu conduc la concluzia, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că faptele există, constituie infracţiune şi au fost săvârşite de inculpat, dând eficienţă, astfel, principiului "in dubio pro reo".

Curtea de Apel Timişoara a apreciat că hotărârea de condamnare a inculpatului A. doar pentru actele materiale de delapidare săvârşite în complicitate cu inculpaţii C. şi D. este în acord cu dispoziţiile art. 396 alin. (2) din C. proc. pen., potrivit cărora condamnarea se pronunţă dacă instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat.

În ceea ce priveşte actele materiale de folosire a combustibilului de către inculpat, în interesul său ori al altor persoane, instanţa de apel a constatat că prima instanţă, în mod corect, a dat eficienţă principiului "in dubio pro reo", din moment ce lipsa unor documente justificative privind modalitatea de folosire a combustibilului depozitat în magazia primăriei sau direct din staţiile E. nu poate conduce în mod automat la reţinerea infracţiunii de delapidare, fără existenţa unor probe care dovedească fără echivoc realizarea uneia din cele trei modalităţi alternative de comitere a infracţiunii de delapidare, respectiv însuşirea, folosirea sau traficarea de către inculpatul A., în interesul său ori pentru altul, a combustibilului pe care îl avea în administrare.

Instanţa de apel a reţinut că, din materialul probator administrat în cauză (declaraţiile inculpaţilor, declaraţiile martorilor - angajaţi ai Primăriei Teremia Mare sau ai staţiei E., raportul de expertiză contabilă, raportul de expertiză tehnică judiciară, alte înscrisuri, precum ordine de plată şi bonuri fiscale ori nefiscale sau înscrisurile întocmite de martorul K.), rezultă cu certitudine împrejurarea că pentru întreaga cantitate de combustibil achiziţionată de către Primăria Teremia Mare, prin primar sau alţi angajaţi, în baza contractului de achiziţionare de carburanţi cu S.C. E. S.A., inculpatul nu a putut furniza documente justificative privind modalitatea de utilizare a combustibilului achiziţionat. Cu toate acestea, nici acuzarea, prin ansamblul probator administrat în cursul urmăririi penale şi nici probele administrate nemijlocit în etapa cercetării judecătoreşti în primă instanţă nu au dovedit, dincolo de orice dubiu, că inculpatul a folosit în interes personal motorina/benzina cumpărată din cadrul staţiilor E. sau depozitată în magazia primăriei, concluzia desprinsă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sânnicolau Mare, în sensul că folosirea combustibilului s-a realizat în scop personal întrucât nu există documente justificative pentru folosirea unor cantităţi prea mari de motorină, într-o perioadă scurtă sau că alimentarea s-a realizat într-o zi nelucrătoare, nerezultând din probe certe de vinovăţie.

Este adevărat că lipsa documentelor justificative se datorează atitudinii culpabile a inculpatului care, în calitate de primar al comunei Teremia Mare şi ordonator principal de credite al bugetului local, nu a vegheat la o administrare corespunzătoare a bunurilor unităţii administrativ teritoriale pe care a condus-o, însă, fără existenţa unor probe certe care să dovedească realizarea acţiunilor expres şi limitativ prevăzute ca element material în conţinutul normei de incriminare a infracţiunii de delapidare, instanţa de apel a reţinut că, în cauză, nu se poate pronunţa o soluţie de condamnare cu privire la aceste acte materiale, în condiţiile în care mai mulţi martori - angajaţi ai primăriei (K., L., M.) au declarat atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faţa primei instanţe, că au existat situaţii în care, deşi nu s-au întocmit înscrisuri justificative, totuşi combustibilul din depozitul primăriei a fost utilizat în interesul acesteia.

În acest context, aşa cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă, a devenit aplicabil principiul "in dubio pro reo", potrivit căruia, în măsura în care dovezile administrate pentru susţinerea vinovăţiei celui acuzat conţin o informaţie îndoielnică tocmai cu privire la vinovăţia făptuitorului în legătură cu fapta imputată, autorităţile judiciare nu-şi pot forma o convingere care să se constituie într-o certitudine şi, de aceea, ele trebuie să concluzioneze în sensul nevinovăţiei acuzatului şi să-l achite. Înainte de a fi o problemă de drept, regula "in dubio pro reo" este o problemă de fapt. Înfăptuirea justiţiei penale cere ca judecătorii să nu se întemeieze, în hotărârile pe care le pronunţă, pe probabilitate, ci pe certitudinea dobândită pe bază de probe decisive, complete, sigure, în măsură să reflecte realitatea obiectivă (fapta supusă judecăţii) şi atât timp cât în urma administrării probatoriului, îndoiala persistă în ce priveşte vinovăţia, iar alte probe nu se întrevăd ori pur şi simplu nu există, îndoiala este echivalentă cu o probă pozitivă de nevinovăţie.

Pe de altă parte, în ceea ce priveşte actele de delapidare constând în traficarea combustibilului din staţia E. din Sânnicolau Mare, cu ajutorul dat de inculpaţii C. şi D., Curtea de Apel Timişoara a apreciat că prima instanţă a dispus în mod corect condamnarea inculpatului A., probele administrate în cauză dovedind, dincolo de orice dubiu, comiterea faptei.

Curtea de Apel Timişoara a apreciat că sunt nefondate susţinerile inculpatului, potrivit cărora singura diferenţă dintre actele materiale ce au fost înlăturate din conţinutul infracţiunii de delapidare şi cele care au condus la pronunţarea unei soluţii de achitare constă în existenţa probei cu declaraţiile inculpaţilor C. şi D., care au înţeles să uziteze de procedura simplificată a recunoaşterii învinuirii, aceasta fiind insuficientă, în opinia inculpatului, pentru a dovedi existenţa infracţiunii de delapidare.

Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut că, spre deosebire de presupusele acte de delapidare constând în însuşirea şi folosirea, în scop personal, a combustibilului aparţinând părţii civile, de către inculpatul A., în cazul celor 238 acte materiale de traficare a combustibilului aparţinând Primăriei de către inculpatul A., cu complicitatea inculpaţilor C. şi D., lipsa documentelor justificative privind modalitatea de utilizare a carburantului achiziţionat de la staţiile E., conform facturilor emise, se coroborează cu declaraţiile inculpaţilor C. şi D., care au relatat că, la propunerea inculpatului A., au fost de acord, în schimbul unor sume de bani, să folosească cardul de combustibil aparţinând Primăriei Teremia Mare în momentul achiziţionării de carburant plătit în numerar de către persoane necunoscute, cu consecinţa încasării contravalorii carburantului şi a remiterii acesteia inculpatului A..

Faptul că inculpaţii C. şi D. au uzat de procedura simplificată, cu consecinţa atenuării răspunderii penale, nu este în măsură să diminueze forţa probantă a declaraţiilor celor doi inculpaţi (aceştia au fost audiaţi suplimentar, de către prima instanţă, cu privire la acuzaţiile aduse inculpatului A. şi nu doar în cadrul procedurii simplificate de judecare a cauzei, ca urmare a recunoaşterii învinuirii), fiind greu de crezut că o persoană recunoaşte comiterea unor fapte doar pentru a fi judecată conform procedurii simplificate, deşi nu se consideră vinovată de săvârşirea acelor infracţiuni.

Lipsa documentelor justificative, declaraţiile inculpaţilor C. şi D., existenţa unor bonuri nefiscale nesemnate se coroborează şi cu înregistrările video ale camerelor de supraveghere din interiorul staţiei E. din Sânnicolau Mare, care surprind o parte din activitatea infracţională a inculpaţilor C. şi D., constând în utilizarea cardului de combustibil aparţinând Primăriei Teremia Mare în momentul efectuării plăţii carburantului de către persoane necunoscute (privitoarele la actele materiale din data de 08, 20 şi 24 iunie 2015).

De asemenea, instanţa de apel a reţinut că o altă probă menită să confirme existenţa vinovăţiei inculpatului A. cu privire la cele 238 acte materiale de delapidare constă în declaraţiile altor angajaţi ai staţiei E. din Sânnicolau Mare (G., H.), care au precizat că, în prezenţa acestora, operând pe casele lor de marcat, inculpatul C. a procedat în maniera menţionată anterior, fără însă a le spune despre înţelegerea avută cu inculpatul A. şi fără a le oferi vreun folos material.

În contextul existenţei acestui material probator, Curtea de Apel Timişoara a apreciat că prima instanţă a reţinut în mod corect existenţa infracţiunii de delapidare cu privire la cele 238 acte materiale săvârşite de inculpatul A., cu complicitatea inculpaţilor C. şi D., astfel că apar ca nefondate susţinerile inculpatului din cuprinsul motivelor de apel, potrivit cărora declaraţiile celor doi inculpaţi C. şi D., de recunoaştere a învinuirii, au fost făcute pentru ca aceştia să beneficieze de cauza de atenuare a răspunderii penale, însă acestea nu sunt suficiente pentru pronunţarea unei soluţii de condamnare.

Un alt motiv de nelegalitate a sentinţei apelate, pentru care inculpatul A. a solicitat desfiinţarea hotărârii primei instanţe şi trimiterea cauzei spre rejudecare, îl reprezintă faptul că prima instanţă a dispus condamnarea inculpatului pentru comiterea infracţiunii de delapidare în modalitatea însuşirii unor sume de bani, deşi procurorul de caz a dispus trimiterea în judecată a inculpatului pentru comiterea acestei infracţiuni în modalitatea traficării combustibilului aparţinând părţii civile.

Curtea de Apel Timişoara a apreciat că şi această critică este nefondată.

Conform art. 421 pct. 3 lit. b) din C. proc. pen., rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată se dispune şi atunci când instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului. În prezenta cauză, procurorul de caz a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A. pentru comiterea infracţiunii de delapidare, în trei modalităţi: însuşirea/folosirea în interes personal a carburantului comunei Teremia Mare, prin alimentarea atât de la staţiile E., cât şi din depozitul primăriei, însuşirea/folosirea de către alte persoane, dar din dispoziţia inculpatului a carburantului aparţinând primăriei şi aflat în depozitul acesteia şi, cea de-a treia modalitate, traficarea de către inculpatul A. a carburantului aparţinând părţii civile cu ajutorul angajaţilor staţiei E. din Sânnicolau Mare, prin alimentarea acestuia în alte autoturisme în cadrul staţiei E. şi predarea sumelor încasate pentru aceste alimentări inculpatului A..

Cu privire la această ultimă componentă, aceea a traficării combustibilului aparţinând părţii civile, cu ajutorul inculpaţilor C. şi D., prima instanţă a apreciat că elementul material se circumscrie acţiunii alternative prevăzute de norma de încriminare constând în însuşirea sumelor de bani rezultate ca urmare a operaţiunilor efectuate de angajaţii E. inculpaţi şi nu de traficare a carburantului, aşa cum a reţinut procurorul de caz.

Instanţa de apel a apreciat că activitatea infracţională desfăşurată de inculpatul A., cu ajutorul inculpaţilor C. şi D., îmbracă forma traficării combustibilului aparţinând părţii civile Primăria comunei Teremia Mare, aşa cum a reţinut procurorul de caz, căci, în concret, inculpatul A., prin intermediul coinculpaţilor C. şi D., angajaţi ai staţiei E., vindea carburantul aparţinând părţii civile, către persoane necunoscute, prin plata acestuia cu cardul E. emis pe numele părţii civile strict pentru achiziţionarea carburantului, urmată de însuşirea de către inculpatul A. a sumelor de bani plătite de cumpărători către staţia E..

Faptul că prima instanţă a reţinut aceeaşi situaţie de fapt cu cea expusă de procurorul de caz, însă a calificat elementul material ca însuşire şi nu ca traficare nu este de natură a afecta legalitatea soluţiei de condamnare, în condiţiile în care, în concret, însuşirea sumelor de bani reprezintă etapa ulterioară din activitatea de traficare a combustibilului, iar soluţia de condamnare a fost pronunţată pentru infracţiunea de delapidare pentru care s-a efectuat cercetarea penală şi s-a dispus trimiterea în judecată.

În ceea ce priveşte modalitatea de soluţionare a acţiunii civile, Curtea de Apel Timişoara a apreciat că aceasta este legală, prin raportare la soluţia corectă de condamnare pronunţată de prima instanţă doar pentru o parte din actele materiale reţinute în sarcina inculpaţilor A., C. şi D., căci doar cu privire la aceste acte materiale sunt îndeplinite condiţiile necesare pentru tragerea la răspundere civilă a inculpaţilor, respectiv existenţa unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii (cele 238 acte materiale de delapidare reţinute în sarcina inculpatului A., 238 acte materiale de complicitate la delapidare în sarcina inculpatului C. şi 193 acte materiale de complicitate la delapidare în sarcina inculpatei D.), existenţa unui prejudiciu şi legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu.

Referitor la eventualul prejudiciu rezultat din restul actelor materiale de delapidare reţinute în sarcina inculpatului A. de către procuror şi care au fost înlăturate de către prima instanţa ca urmare a aplicării principiului "in dubio pro reo", instanţa de apel a reţinut că partea civilă are la dispoziţie alte remedii procesuale pentru repararea acestuia, în măsura îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege, având în vedere că, potrivit art. 28 alin. (1) din C. proc. pen., instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite.

Cu privire la motivul subsecvent de apel, formulat de inculpatul A., vizând modalitatea de executare a pedepsei aplicate, constând în executarea acesteia în regim de detenţie, Curtea de Apel Timişoara a apreciat că acesta este, de asemenea, nefondat, căci pedeapsa de 3 ani închisoare stabilită de prima instanţă pentru infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului, precum şi modalitatea de executare a acesteia reflectă o justă individualizare a sancţiunilor aplicate, în conformitate cu criteriile generale prevăzute de art. 74 din C. pen., dându-se astfel eficienţă, în mod corespunzător, împrejurărilor concrete ale comiterii faptei care conturează pericolul social specific acestor infracţiuni, dar şi circumstanţelor personale ale inculpatului. În acest sens, instanţa de apel a reţinut că inculpatul, în calitate de primar al comunei Teremia Mare, pe parcursul unei perioade îndelungate (ianuarie 2014 - iunie 2016), a desfăşurat o activitate consistentă de delapidare cu privire la bunurile pe care le administra (238 acte materiale), cu complicitatea altor persoane pe care le-a cooptat în acest scop, în schimbul unor sume de bani, toate aceste circumstanţe relevând periculozitatea inculpatului care a perseverat în atitudinea de nesocotire faţă de valorile sociale ocrotite de legea penală prin incriminarea faptei comise.

În privinţa circumstanţelor personale ale inculpatului, instanţa de apel a reţinut că acestea contribuie, deopotrivă, la concluzia că atât pedeapsa, cât şi modalitatea de executare a acesteia au fost aplicate în mod legal şi temeinic de către prima instanţă. În acest sens, Curtea de Apel Timişoara a constatat că inculpatul a avut o poziţie procesuală de nerecunoaştere a acuzaţiei aduse şi nu este la primul conflict cu legea penală, căci, potrivit fişei de cazier judiciar ataşate la dosar şi a aplicaţiei Ecris, acesta mai avea o condamnare cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, din decembrie 2021, vizând o infracţiune concurentă cu cea care face obiectul prezentei cauze, astfel că, deşi în acest moment procesual această condamnare nu poate genera consecinţe sub aspectul reţinerii unei pluralităţi de infracţiuni, ea ilustrează un mod de comportament de care trebuie să se ţină seama în momentul în care se realizează individualizarea judiciară a pedepsei şi a tratamentului sancţionator.

Pedeapsa stabilită de prima instanţă relevă gradul ridicat de pericol social al faptei săvârşite, concretizat în valorile sociale care au fost vătămate, prin raportare la împrejurările concrete de săvârşire, dar ţinând seama totodată şi de circumstanţele personale ale inculpatului, expuse mai sus, astfel încât cuantumul pedepsei aplicate este orientat spre minimul special de 2 ani prevăzut de norma de incriminare.

În ceea ce priveşte modalitatea de executare stabilită cu privire la pedeapsa de 3 ani închisoare, instanţa de apel a apreciat că aceasta este individualizată în mod corect, executarea pedepsei în regim de detenţie fiind singura modalitate aptă să asigure atât scopul punitiv, represiv al pedepsei aplicate, cât şi scopul preventiv şi educativ al acesteia. În acest sens, Curtea de Apel Timişoara a apreciat că faptele pentru care inculpatul A. este cercetat în prezenta cauză nu reprezintă un incident izolat în viaţa acestuia, ci relevă mai degrabă, o tendinţă de nesocotire şi minimalizare a importanţei respectării normelor stabilite pentru buna desfăşurare a relaţiilor de serviciu, de o persoană aleasă într-o demnitate publică, ce trebuie sancţionată într-un mod ferm atât pentru protejarea valorilor ocrotite de normele penale încălcate prin comiterea infracţiunii de delapidare, cât şi pentru a descuraja astfel de atitudini ce aduc atingere patrimoniului persoanei juridice, dar şi prestigiului funcţiei de primar.

Or, suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, astfel cum a solicitat inculpatul prin motivele de apel, nu este suficientă pentru atingerea scopului sancţiunii aplicate, prin raportare la gravitatea faptei imputate şi la împrejurările concrete în care a fost comisă aceasta, conform celor dezvoltate mai sus.

Relativ la cele ce precedă, prin decizia penală nr. 77/A din 04.02.2022 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2019, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de inculpatul A. şi partea civilă Primăria Comunei Teremia Mare împotriva sentinţei penale nr. 472/18.08.2021 pronunţate de Judecătoria Sânnicolau Mare, în dosarul nr. x/2019.

Împotriva hotărârii pronunţată de instanţa de apel a declarat recurs în casaţie inculpatul A..

În cuprinsul cererii de recurs în casaţie, invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., inculpatul A. a arătat că hotărârile pronunţate în cauză (în fond şi în apel) sunt nelegale, fiind condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală. În concret, atât instanţa de fond, cât şi cea de apel, urmare a probatoriului administrat, au reţinut că şi-a însuşit sumele de bani rezultate ca urmare a operaţiunilor efectuate de către inculpaţii C. şi D., angajaţi ai staţiei E.. Astfel, această stare de fapt a fost examinată atunci când a fost analizată acuzaţia adusă prin rechizitoriu, constând în săvârşirea infracţiunii de delapidare, în varianta alternativă a "traficării combustibilului".

Recurentul a arătat că ambele instanţe, examinând tipicitatea obiectivă a infracţiunii de delapidare, au ajuns la concluzia că îi poate fi imputată activitatea materială a însuşirii sumelor de bani rezultate că urmare a alimentării cu carburant a altor autovehicule din staţia E.. Prin urmare, nu a fost reţinută acuzaţia potrivit rechizitoriului, că ar fi traficat combustibil cu ajutorul celorlalţi inculpaţi, ci fapta constă în aceea că a primit sume de bani de la inculpaţii C. şi D.. Or, din examinarea elementelor constitutive ale infracţiunii de delapidare rezultă că doar activitatea de primire a unor sume de bani de la alte persoane nu are relevanţă penală.

S-a susţinut că trebuie să se facă distincţie între varianta alternativă din conţinutul laturii obiective a infracţiunii de delapidare, constând în însuşirea de către autorul faptei a unor bunuri sau bani şi starea de fapt ce a fost reţinută în sarcina recurentului.

În opinia apărării, sensul cuvântului folosit în motivarea soluţiilor atacate, constând în "însuşirea de bani" are relevanţa sinonimului "primirea de bani", ceea ce, în mod evident, nu se circumscrie textului de incriminare prev. de art. 295 alin. (1) din C. pen.

De altfel, din considerentele hotărârilor judecătoreşti rezultă că starea de fapt imputată constituie o componentă inclusă în noţiunea de traficare ca şi alternativă a delapidării şi, nicidecum, inclusă în noţiunea de "însuşire".

O astfel de intrepretare exhaustivă, peste conţinutul textului de incriminare, încalcă principiul legalităţii incriminării, precum şi pe cel care consacră regula privind interpretarea strictă şi limitată a normei de drept penal material.

Cum starea de fapt imputată nu se regăseşte în conţinutul textului de incriminare din art. 295 alin. (1) din C. pen., s-a apreciat că se impune reţinerea incidenţei dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.

În consecinţă, s-a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea hotărârii atacate şi pronunţarea unei soluţii de achitare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 295 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., cu consecinţa lăsării nesoluţionate a laturii civile, potrivit art. 25 alin. (5) din C. proc. pen.

Prin încheierea din data de 31 mai 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2019, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. a fost admisă în principiu.

Verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casaţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 440 din C. proc. pen., instanţa a constatat că decizia nr. 77/A din 04 februarie 2022 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală (dosarul nr. x/2019) a fost pronunţată în apel şi poate fi atacată cu recurs în casaţie, neregăsindu-se printre hotărârile enumerate de art. 434 alin. (2) din C. proc. pen.. Referitor la cerinţele prevăzute la art. 436 alin. (1) şi (6) C. proc. pen., s-a constatat că şi acestea sunt îndeplinite. Astfel, titularul cererii de recurs în casaţie este inculpatul A., iar prin decizia recurată a fost respins apelul declarat de acesta.

Referitor la condiţia privind formularea cererii în termenul prevăzut de lege, s-a constatat că şi aceasta este îndeplinită. Astfel, decizia pronunţată de instanţa de apel a fost comunicată inculpatului A. la 10 februarie 2022 - la domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură şi, având în vedere că inculpatul a fost încarcerat din data de 04 februarie 2022 (aşa cum rezultă din procesul-verbal din 23 mai 2022, aflat la dosar Î.C.C.J.), iar comunicarea deciziei s-a realizat ulterior acestei date, la domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură, termenul de declarare a recursului în casaţie nu a început să curgă.

Deopotrivă, s-a constatat că sunt îndeplinite şi cerinţele reglementate de art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) din C. proc. pen., în cuprinsul cererii fiind menţionate numele, prenumele şi domiciliul inculpatului, hotărârea care se atacă, iar cererea a fost semnată de persoana care a exercitat calea extraordinară de atac (prin avocat). Referitor la condiţia prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., s-a indicat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. (inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală).

Instanţa a reţinut că invocarea formală a unui caz de casare prevăzut de lege, deşi necesară, nu este suficientă pentru declararea ca admisibilă a cererii de recurs în casaţie. În etapa admisibilităţii în principiu se verifică şi aparenta corespondenţă între motivele susţinute şi cazurile de casare în care acestea au fost încadrate.

În ceea ce priveşte cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., s-a reţinut că acesta nu permite o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt ale instanţei a cărei hotărâre a fost atacată neputând fi cenzurate în nici un fel. Pot fi circumscrise cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. doar criticile referitoare la lipsa incriminării, precum şi cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii din perspectiva laturii obiective, criticile vizând latura subiectivă neputând fi cenzurate prin cazul de casare invocat. Astfel, acest caz de casare vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie din cauza dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său ori modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv).

În condiţiile în care nu se critică situaţia de fapt, ci se solicită doar o verificare în drept a acesteia, motivul de recurs poate fi analizat din perspectiva cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Prin motivele de recurs, în esenţă, inculpatul A. a susţinut că ambele instanţe, examinând tipicitatea obiectivă a infracţiunii de delapidare, au ajuns la concluzia că îi poate fi imputată activitatea materială a însuşirii sumelor de bani rezultate că urmare a alimentării cu carburant a unor autovehicule din staţia E.. Prin urmare, nu a fost reţinută acuzaţia potrivit rechizitoriului, că ar fi traficat combustibil cu ajutorul celorlalţi inculpaţi, ci fapta constă în aceea că a primit sume de bani de la inculpaţii C. şi D.. Or, din examinarea elementelor constitutive ale infracţiunii de delapidare rezultă că doar activitatea de primire a unor sume de bani de la alte persoane nu are relevanţă penală.

Înalta Curte a constatat că recursul în casaţie este admisibil pentru cazul prevăzut de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., sub aspectul chestiunii de drept invocate de recurent, redată anterior, urmând ca analiza argumentelor aduse în susţinerea acestei critici să fie realizată strict în raport cu situaţia de fapt reţinută cu titlu definitiv în hotărârea atacată, fără a se putea proceda la reexaminarea conţinutului mijloacelor de probă ori la reaprecierea materialului probator.

Pentru considerentele expuse, apreciindu-se că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 434 - art. 438 din C. proc. pen., în limitele anterior expuse (pentru cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.), în temeiul art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., instanţa a dispus admiterea în principiu a acesteia.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, Înalta Curte constată că recursul în casaţie este nefondat.

Potrivit art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării dacă "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală". Cazul de casare invocat vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv).

Critica privind neîntrunirea elementelor de tipicitate ale infracţiunii de delapidare în formă continuată este analizată, exclusiv, prin raportare la situaţia de fapt stabilită cu titlu definitiv prin hotărârea recurată, conform scopului recursului în casaţie, reglementat ca o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept, nu şi faptic.

Verificând hotărârea din această perspectivă, Înalta Curte constată că inculpatul A. a fost trimis în judecată pentru comiterea infracţiunii de delapidare, prev. de art. 295 din C. pen., în formă continuată, fapta constând în aceea că, în perioada 01.01.2014-15.06.2016, acesta, în calitate de primar al comunei Teremia Mare, ar fi folosit în interesul său sau al altor persoane cantitatea de 12876 litri combustibil depozitat în magazia Primăriei, respectiv ar fi traficat şi folosit în interes personal cantitatea de 19714,06 litri combustibil, prin 393 acte materiale efectuate la staţiile E. din Sânnicolau Mare sau din alte localităţi de pe teritoriul ţării. Împreună cu inculpatul au mai fost trimişi în judecată şi inculpaţii C. şi D., pentru complicitate la infracţiunea de delapidare, constând în ajutorul dat inculpatului A., în calitate de angajaţi ai staţiei E. din Sânnicolau Mare, la actele de traficare a combustibilului aparţinând Primăriei Teremia Mare.

În acord cu prima instanţă, Curtea de Apel Timişoara a reţinut în sarcina inculpatului A. doar actele materiale de delapidare realizate prin însuşirea sumelor de bani provenite din traficarea combustibilului din staţia E. din Sânnicolau Mare, cu ajutorul coinculpaţilor C. şi D..

În ceea ce priveşte încadrarea în drept, instanţa de apel a constatat că s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A. pentru comiterea infracţiunii de delapidare, în trei modalităţi: însuşirea/folosirea în interes personal a carburantului comunei Teremia Mare, prin alimentarea atât de la staţiile E., cât şi din depozitul primăriei, însuşirea/folosirea de către alte persoane, dar din dispoziţia inculpatului a carburantului aparţinând primăriei şi aflat în depozitul acesteia şi, cea de-a treia modalitate, traficarea de către inculpatul A. a carburantului aparţinând părţii civile cu ajutorul angajaţilor staţiei E. din Sânnicolau Mare, prin alimentarea acestuia în alte autoturisme în cadrul staţiei E. şi predarea sumelor încasate pentru aceste alimentări inculpatului A..

Cu privire la traficarea combustibilului aparţinând părţii civile, cu ajutorul inculpaţilor C. şi D., cu toate că prima instanţă a apreciat că elementul material se circumscrie acţiunii alternative prevăzute de norma de încriminare constând în însuşirea sumelor de bani rezultate ca urmare a operaţiunilor efectuate de angajaţii E. inculpaţi şi nu de traficare a carburantului, aşa cum a reţinut procurorul de caz, instanţa de apel a apreciat că activitatea infracţională desfăşurată de inculpatul A., cu ajutorul inculpaţilor C. şi D., îmbracă forma traficării combustibilului aparţinând părţii civile Primăria comunei Teremia Mare, căci, în concret, inculpatul A., prin intermediul coinculpaţilor C. şi D., angajaţi ai staţiei E., vindea carburantul aparţinând părţii civile, către persoane necunoscute, prin plata acestuia cu cardul E. emis pe numele părţii civile strict pentru achiziţionarea carburantului, urmată de însuşirea de către inculpatul A. a sumelor de bani plătite de cumpărători către staţia E.. Chiar dacă prima instanţă a reţinut aceeaşi situaţie de fapt cu cea expusă de procurorul de caz, însă a calificat elementul material ca însuşire şi nu ca traficare, instanţa de apel a apreciat că această chestiune nu este de natură a afecta legalitatea soluţiei de condamnare, în condiţiile în care, în concret, însuşirea sumelor de bani reprezintă etapa ulterioară din activitatea de traficare a combustibilului, iar soluţia de condamnare a fost pronunţată pentru infracţiunea de delapidare pentru care s-a efectuat cercetarea penală şi s-a dispus trimiterea în judecată.

Motivul de recurs în casaţie invocat de recurentul A. a fost acela că deşi însuşirea, ca şi activitate materială, se regăseşte în textul de incriminare, varianta reţinută de instanţă (însuşirea sumelor de bani rezultate că urmare a alimentării cu carburant a unor autovehicule din staţia E.) nu poate avea semnificaţia elementului material descris în conţinutul concret al infracţiunii de delapidare.

Înalta Curte constată că recursul în casaţie este nefondat.

Sub aspectul situaţiei de fapt care a condus la pronunţarea hotărîrii definitive de condamnare, în sarcina inculpatului A. s-a reţinut că, în calitate de primar al localitaţii Teremia Mare, administrând sumele de bani aparţinând primariei şi deţinând şi cardurile de carburant (E.) care se foloseau la alimentarea cu combustibil a autoturismelor acesteia, cu ajutorul inculpaţilor C. şi D., a conceput un mecanism care a presupus alimentarea în cadrul staţiei E. a diferite autoturisme şi plata combustibilului cu cardul Primăriei Teremia Mare. Sumele de bani aferente acestor alimentări efectuate de terţe persoane erau încasate de angajaţii staţiei E., în principal inculpaţii C. şi D., care efectuau plata folosind cardurile de carburant aparţinând Primăriei Teremia Mare. Sumele de bani încasate erau apoi predate inculpatului A., care le dădea un mic comision.

Deşi au reţinut aceeaşi situaţie de fapt, instanţele i-au dat semificaţii diferite din punct de vedere juridic, judecătoria considerând că infracţiunea de delapidare a fost comisă în forma însuşirii sumelor de bani rezultate din vânzarea combustibilului, pe când Curtea de apel a considerat ca aceasta a fost comisă în varianta traficării combustibilului aparţinând părţii civile, întrucât inculpatul, prin intermediul celor doi coinculpaţi, angajaţi ai staţiei E., vindea carburantul aparţinând părţii civile, către persoane necunoscute, prin plata acestuia cu cardul E. emis pe numele părţii civile strict pentru achiziţionarea carburantului, urmată de însuşirea de către inculpatul A. a sumelor de bani plătite de cumpărători către staţia E..

Înalta Curte constată că, indiferent de modul în care sunt valorificate elementele circumstanţiale ale situaţiei de fapt (însuşirea banilor rezultaţi din vanzarea combustibilului, traficarea combustibilului, urmată de însuşirea sumelor de bani, sau, mai degrabă, o modalitate de însuşire a sumelor de bani care erau destinate achiziţionarii combustibilului) fapta inculpatului A., aşa cum aceasta a fost reţinută, are semnificaţia din textul de incriminare al art. 295 alin. (1) din C. pen.

Astfel, conform art. 295 alin. (1) din C. pen., constituie infracţiunea de delapidare însuşirea, folosirea sau traficarea de către un funcţionar public, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează.

Inculpatul A., primar, funcţionar public conform art. 175 alin. (1) lit. b) din C. pen., având în administrare sumele de bani aparţinând primariei şi în gestiune exclusivă cardurile de carburant folosite de Primăria Teremia Mare pentru alimentarea cu combustibil, a conceput un mecanism prin care să scoată din sfera de stapânire a subiectului pasiv bunurile pe care le administra/gestiona, care, în realitate, constau în sumele de bani afectate de primărie achiziţionării acestui produs.

Infracţiunea de delapidare a fost comisă în varianta "însuşirii", iar împrejurarea că instanţele au circumscris în drept în mod diferit aceeaşi situaţie de fapt (în variante alternative ale aceleiaşi infracţiuni) nu prezintă relevanţă din perspectiva cazului de casare art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.. De altfel, chiar Înalta Curte, fară să aducă atingere situaţiei de fapt reţinută în hotărârea de condamnare, a constatat că sunt întrunite elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de delapidare, înţelegând să valorifice împrejurări care, deşi stabilite de instanţe (faptul că respectivele carduri erau folosite pentru plata combustibilului), nu au fost corespunzător evidenţiate în încadrarea juridică.

Relativ la cele ce precedă, Înalta Curte constată că faptele reţinute în sarcina inculpatului A. întrunesc elementele de tipicitate ale infracţiunii de delapidare în formă continuată (238 de acte materiale), prevăzută de art. 295 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 77/A din data de 04 februarie 2022 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2019.

Conform dispoziţiilor art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligat recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 77/A din data de 04 februarie 2022 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2019.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 septembrie 2022.