Late invoice deadlines are not forfeiture terms—appeal allowed, case remanded for new appellate hearing.

Acţiune în pretenţii formulată de utilizatorul de reţea împotriva operatorului de distribuţie a gazelor naturale. Natura juridică a termenelor prevăzute în art. 7 alin. (1) lit. a) şi art. 8 alin. (5) din Metodologia de regularizare a diferenţelor dintre alocări şi cantităţile de gaze naturale distribuite, aprobată prin Ordinul ANRE nr. 16/2020. Consecințe

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Prescripția extinctivă. Regimul general al termenelor de decădere

Index alfabetic: acţiune în pretenţii

operator de distribuţie

gaze naturale

Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei (ANRE)

factură fiscală

regularizare

termen de decădere

momentul de la care curge termenul de prescripţie

C. civ., art. 9 alin. (1)-(2), art. 2545, art. 2547

Ordinul A.N.R.E. nr. 16/2020, art. 2, art. 4 alin. (1), art. 7 alin. (1) lit. a),

art. 8 alin. (1), (3), (4), (5)

Legea nr. 123/2012, art. 100 pct. 41, pct. 43, pct. 63, pct. 891, art. 194 pct. 27

Legea nr. 24/2000, art. 69 alin. (1)

Din întreaga reglementare a Metodologiei de regularizare a diferențelor dintre alocări și cantitățile de gaze naturale distribuite, aprobată prin Ordinul ANRE nr. 16/2020, rezultă că scopul normei este acela de regulariza diferențele dintre cantitatea de gaze naturale alocată și cantitatea distribuită și de a restabili echilibrul contractual. În contextul întregii reglementări, rezultă că termenele pentru transmiterea facturilor au rolul de a asigura succesiunea în timp a perioadelor stabilite etapizat pentru regularizare și pentru contabilizarea corectă a operațiunilor comerciale, depășirea acestor termene putând fi sancționată contravențional în temeiul art. 194 pct. 27 din Legea nr. 123/2012, în măsura în care s-ar constata că persoana căreia îi incumbă obligația de transmitere a facturii se face vinovată de nerespectarea reglementărilor legale aprobate de ANRE.

Dispozițiile pe care le conțin art. 7 alin. (1) lit. a) și art. 8 alin. (5) din Metodologie, referitoare la termenul instituit pentru transmiterea facturilor de regularizare, nu se referă la sancțiunea decăderii din dreptul de valorificare a creanțelor rezultate din procesul de regularizare.

Din reglementarea acestor prevederi nu se poate deduce, în mod univoc, fără nicio îndoială rezonabilă, că termenele pentru transmiterea facturilor sunt termene de decădere care atrag sancțiunea stingerii dreptului subiectiv de recuperare a sumelor rezultate din diferențele pozitive apărute, pe parcursul executării contractului dintre părți, între cantitățile de gaze alocate și cele distribuite, caracterul neîndoielnic al unui termen de decădere trebuind să rezulte din actul normativ care îl instituie.

Din modalitatea de redactare a normei și din scopul întregii reglementări nu se poate deduce că termenele analizate sunt termene de decădere, astfel încât aplicarea de către instanța de apel a sancțiunii decăderii, constând în stingerea dreptului subiectiv, apare lipsită de temei legal, în condițiile în care din reglementarea termenelor respective nu se poate deduce în mod neîndoielnic o atare calificare.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 2722 din 15 decembrie 2022

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 02.04.2021, reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumei de 2.854.996,10 lei reprezentând contravaloarea facturilor nr. 0SF2000215/18.05.2020 şi nr. 0SF2000224/20.05.2020 şi la plata dobânzii legale aferente acestor facturi.

Prin Sentința civilă nr. 2337/01.10.2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/3/2021 s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A. S.A., solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 817/19 mai 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă, s-a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.A. împotriva Sentinței civile nr. 2337/01.10.2021, pronunțată de Tribunalul București, Secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/3/2021, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L., ca nefondat.

S-a dispus obligarea apelantei-reclamante la plata către intimata-pârâtă a sumei de 23.534,87 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei din apel a formulat recurs reclamanta A. S.A.

Recurenta-reclamantă a criticat decizia instanței de apel, pe temeiul cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu referire la încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor Metodologiei de regularizare dintre alocări şi cantităţile de gaze naturale distribuite, aprobată prin Ordinul A.N.R.E. nr. 16/2020, prin raportare la dispoziţiile art. 2545 C. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs a arătat că instanțele de fond au apreciat că nerespectarea termenelor prevăzute de art. 7 alin. (1) lit. a) şi art. 8 alin. (5) din Metodologia pentru transmiterea facturilor este sancţionată cu decăderea, fiind fără relevanță faptul că acestea sunt prevăzute de un act administrativ cu caracter normativ, iar sancţiunea nu este expresă.

Recurenta-reclamantă motivează că sancțiunea decăderii în reglementarea dispozițiilor art. 2545 C. civ. este aplicabilă exclusiv în situaţiile strict determinate de legiuitor, când a fost prevăzută prin lege sau voinţa părţilor, pentru exercitarea unui drept sau săvârşirea unor acte unilaterale. Potrivit art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 33/2007 privind organizarea şi funcţionarea A.N.R.E., competenţele sale de reglementare vizează:

a) acordarea, modificarea, suspendarea, refuzul ori retragerea de licenţe sau autorizații;

b) aprobarea preţurilor şi tarifelor reglementate şi/sau a metodologiilor de calcul al acestora;

c) aprobarea reglementărilor tehnice şi comerciale pentru funcţionarea sigură şi eficientă a sectorului energiei electrice, termice și al gazelor naturale;

d) aprobarea/avizarea documentelor elaborate de operatorii economici reglementaţi conform prevederilor legale în vigoare;

e) acordarea, modificarea, suspendarea/refuzul ori retragerea de atestate/autorizaţii operatorilor economici şi persoanelor fizice care desfăşoară activităţi specifice în sectorul energiei electrice şi al gazelor naturale;

f) aprobarea altor reglementări, norme, studii, documentaţii prevăzute de legislaţia pentru domeniul energiei electrice, termice şi al gazelor naturale.

În raport de acest competențe legale, recurenta-reclamantă consideră că Metodologia privind regularizarea diferenţelor dintre alocări și cantităţile de gaze efectiv distribuite, aprobată prin Ordinul nr. 16/2020 emis de A.N.R.E. are caracterul unei reglementări comerciale. Fiind acte administrative cu caracter normativ, ordinele şi deciziile emise de președintele A.N.R.E. în exercitarea atribuţiilor sale pot fi atacate în contencios administrativ la Curtea de Apel Bucureşti, potrivit art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007.

Legea nr. 123/2012 privind energia electrică și gazele naturale prevede la art. 194 pct. 27 sancţiuni pentru nerespectarea reglementărilor comerciale aprobate de A.N.R.E., inclusiv a metodologiilor privind preţurile şi tarifele din domeniul gazelor naturale. Cadrul legal în baza căruia activează A.N.R.E. îi conferă atribuţii de reglementare în domeniul energiei electrice și gazelor naturale, în chestiuni cu caracter comercial, având în vedere natura relațiilor dintre furnizori şi clienți, dintre furnizori și operatorii de distribuţie, dintre furnizori-producători-traderi, precum și în chestiuni tehnice.

Prin urmare, A.N.R.E. nu poate emite decât reglementări cu caracter comercial sau tehnic, care sunt acte administrative cu caracter normativ, pentru transpunerea legislației europene și a celei naționale.

Scopul Metodologiei, așa cum rezultă din art.1, este acela de a reglementa modalitatea de determinare și regularizare a diferențelor dintre alocări şi cantitățile de gaz distribuite, ceea ce înseamnă reguli de calcul și frecvența cu care se fac regularizările. Însă, atunci când se constată că una dintre părți deţine un drept de creanţă, exercitarea acestuia se face în condiţiile consacrate de Codul civil.

Metodologia stabilește în sarcina operatorului de distribuție/utilizatorului rețelei obligația de a transmite facturile aferente diferenţelor dintre alocări și cantităţile de gaze naturale distribuite, ceea nu echivalează cu decăderea din dreptul de a pretinde contravaloarea diferenţelor, atunci când acestea există.

Recurenta-reclamantă motivează că nerespectarea termenului de transmitere a facturilor nu poate atrage sancţiunea decăderii din dreptul deţinut de creditoare de a-și valorifica creanţa, constând în contravaloarea diferenţei pozitive dintre cantităţile de gaze alocate și cele efectiv distribuite, având în vedere că dreptul de creanţă nu îşi are izvorul în factura fiscală, ci a luat naştere în baza contractului de distribuţie.

Această obligaţie se regăsește reglementată în majoritatea contractelor cadru, având în vedere că executarea lor presupune prestaţii succesive, care se realizează în mod continuu, pe durate mari de timp, scopul fiind acela de a impune o anumită disciplină financiară în raporturile dintre părți. Termenele care se regăsesc atât în Metodologie, cât și în alte reglementări A.N.R.E. sunt de recomandare, în acord cu competențele pe care această entitate le are. Se mai arată că instanța de apel a invocat în considerentele deciziei atacate interpretarea pe care a dat-o A.N.R.E. în legătură cu aplicarea art. 7 alin. (1) lit. a) şi art. 8 alin. (5), reținând că reglementatorul a avut în vedere sancționarea netransmiterii facturilor în termen cu decăderea din dreptul de a pretinde contravaloarea diferenţelor din regularizări. Reliefează că, în fapt, A.N.R.E., în adresa nr. 16/17.02.2021, reia obligaţia prevăzută în Metodologia de transmitere a facturilor, fără a invoca sancţiunea decăderii, ci doar „ritmicitatea operațiunilor pe care le au de efectuat în procesul de regularizare părţile implicate”.

Se mai arată că excepţia decăderii a fost invocată de către intimata-pârâtă în dosarul nr. y/3/2021, cu același obiect, având ca părţi pe A. și B., soluționat prin admiterea cererii de chemare în judecată, menținută și de către instanţa de apel. Precizează că, în cauza menționată mai sus, instanţa de apel a reţinut că neemiterea facturilor în termenul stabilit nu poate fi sancţionată cu împiedicarea emiterii acestora după expirarea termenului şi cu pierderea dreptului de creanţă, concluzionând că nu poate fi acceptată teza potrivit căreia nerespectarea termenului de emitere a facturii ar atrage sancţiunea decăderii intimatei-reclamante din dreptul de a-și valorifica creanţa, având în vedere că dreptul de creanţă al acesteia nu își are izvorul în respectiva factură fiscală și că în afara termenelor a căror nerespectare atrage fie sancţiunea decăderii, fie prescripţia extinctivă, unele nu atrag nicio sancţiune, fiind simple termene de recomandare.

Recurenta-reclamantă a conchis că soluționarea apelului s-a efectuat cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material menționate, impunându-se casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

În drept, a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă, B. S.R.L., prin reprezentant legal dl C., în calitate de director general și prin reprezentant convențional D. S.C.A, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu consecinţa menţinerii deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică.

Intimata-pârâtă consideră că motivul de recurs invocat de apelantă este vădit nefondat, aspect ce impune respingerea recursului şi menţinerea deciziei apelate, ca legală şi temeinică, întrucât metodologia de regularizare se încadrează la noţiunea de „lege” prevăzută de art. 2545 C. civ.

Conform art. 2545 C. civ., „(1) Prin lege sau prin voinţa părţilor se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea unui drept sau săvârşirea unor acte unilaterale. (2) Neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condiţiile legii, a săvârşirii lor”.

Recurenta induce ideea că, întrucât Metodologia este o reglementare cu caracter comercial, aceasta nu s-ar încadra la noţiunea de „lege” din art. 2545 C. civ.

Cu toate acestea, recurenta introduce recursul invocând aplicarea greşită a normelor de drept material ale Metodologiei. Astfel, recurenta recunoaşte că prevederile Metodologiei sunt norme de drept material, încadrându-se astfel la noţiunea de lege. Mai mult, chiar recurenta afirmă că Ordinul prin care a fost adoptată Metodologia de regularizare are caracterul unui act administrativ cu caracter normativ.

Prin urmare, în opinia intimatei, chiar A. aduce argumente contradictorii, care dovedesc faptul că prevederile Metodologiei se încadrează la noţiunea de „lege” din art. 2545 C. civ. În susţinerea încadrării Metodologiei de regularizare la noţiunea de „lege” din art. 2545 C. civ. a adus următoarele argumente suplimentare:

Potrivit art. 1 alin. (1) și art. 5 din O.U.G. nr. 33/2007 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei:

„Art.1 Autoritatea de reglementare

(1) Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, denumită în continuare A.N.R.E., este o autoritate administrativă autonomă, cu personalitate juridică, sub control parlamentar, finanţată integral din venituri proprii, independentă decizional, organizatoric şi funcţional, având ca obiect de activitate elaborarea, aprobarea şi monitorizarea aplicării ansamblului de reglementări obligatorii la nivel naţional necesar funcţionării sectorului şi pieţei energiei electrice, termice şi a gazelor naturale în condiţii de eficienţă, concurenţă, transparenţă şi protecţie a consumatorilor".

Art. 5: Reglementări A.N.R.E.

(1) Ordinele, deciziile sau avizele A.N.R.E. cu privire la activitatea de reglementare se referă la: a) acordarea/modificarea/suspendarea/refuzul ori retragerea de licenţe sau autorizaţii; b) aprobarea preţurilor şi tarifelor reglementate şi/sau a metodologiilor de calcul al acestora; c) aprobarea reglementărilor tehnice şi comerciale pentru funcţionarea sigură şi eficientă a sectorului energiei electrice, termice şi al gazelor naturale."

Potrivit art. 74 din Ordonanţa de urgenţă nr. 57/2019 privind Codul administrativ:

"Art.74: Actele administrative ale autorităţilor administrative autonome:

(1) în exercitarea atribuţiilor proprii prevăzute de lege, autorităţile administrative autonome emit sau, după caz, adoptă acte administrative a căror denumire este stabilită în legea de înfiinţare a acestora.

(2) Actele prevăzute la alin. (1) pot avea caracter normativ sau individual.

(3) Actele administrative cu caracter normativ prevăzute la alin. (1) se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, cu excepţiile prevăzute de lege".

Potrivit doctrinei:

Legea, sub aspect formal, „este actul normativ emis de Parlament în conformitate cu normele de procedură stabilite de Constituţie şi de regulamentele parlamentare”. Alături de această definiţie restrânsă a legii, există şi o altă accepţiune a legii care conferă denumirea de lege oricărui act normativ, indiferent de la cine emană. Această definire a legii - lato sensu - evocă ideea de obligativitate a normelor juridice, indiferent de autoritatea publică emitentă a unui act normativ”.

Din cele de mai sus reiese că A.N.R.E. este o autoritate administrativă autonomă, aflată sub control parlamentar, care emite acte normative obligatorii la nivel naţional. Actele normative obligatorii se încadrează la noţiunea de lege lato sensu.

Printre aceste acte normative emise de A.N.R.E. se regăsesc, pe de o parte, metodologiile de calcul a preţurilor şi tarifelor reglementate, iar, pe de altă parte, reglementări tehnice şi comerciale.

Mai mult, pe site-ul A.N.R.E., secţiunea legislaţie, există mai multe tipuri de acte normative adoptate de A.N.R.E., printre care: (i) Metodologii şi (ii) Norme tehnice. De aici rezultă că A.N.R.E. prevede expres care acte normative sunt de natură tehnică sau comercială și care reprezintă metodologii.

Aşadar, în speţă, Metodologia de regularizare este un act normativ obligatoriu la nivel naţional, întrucât: are aplicabilitate generală, nefiind un act administrativ individual, astfel cum reiese și din publicarea Ordinului A.N.R.E. nr. 16/2020 de aprobare a Metodologiei în Monitorul Oficial, Partea I nr. 92 din 07 februarie 2020; stabilește o modalitate de calcul a regularizărilor și termenele de emitere a facturilor aferente, nefiind un act administrativ cu caracter individual sau o reglementare tehnică sau comercială, cum afirmă recurenta. Prin urmare, intimata apreciază că metodologia de regularizare este un act normativ care se încadrează la noțiunea de „lege” lato sensu, prevăzută de art. 2545 C. civ., sancţiunea decăderii fiind aplicabilă în speţă.

În continuare, intimata-pârâtă a susținut că dreptul de creanță își are izvorul în Metodologia de regularizare. Recurenta susține, în mod neîntemeiat, faptul că dreptul de creanță al acesteia își are izvorul în contractul de distribuție, nu în factura fiscală. Astfel, dreptul de creanță s-ar fi născut în temeiul contractului, pe baza datelor de facturare și a proceselor-verbale de predare-preluare a gazelor naturale, conform modului de calcul prevăzut de Metodologie și, în consecință, neemiterea facturilor în termen nu este sancționată cu decăderea.

Prin art. 15 din contractul de distribuție se prevede că dispozițiile acestuia se completează cu reglementările în vigoare, ceea ce înseamnă că Metodologia de regularizare completează dispozițiile contractului de distribuție, prin stabilirea unor termene clare de emitere a facturilor de regularizare. A.N.R.E. - în calitate de autoritate de reglementare în domeniul energiei - a adoptat, cu efect de lege, modalitatea în care se regularizează diferențele dintre cantitățile alocate și cele distribuite.

În acest sens, intimata apreciază că emiterea facturilor nu se poate efectua decât în temeiul Metodologiei de regularizare și în termenele prevăzute de aceasta. Mai mult, astfel cum întemeiat a reținut instanța de apel, chiar recurenta a indicat în cuprinsul facturilor că sumele reprezintă „Reg. alocări cf. Ordinului nr. 16/2020”.

Având în vedere aceste aspecte, intimata-pârâtă consideră că interpretarea dispozițiilor legale aplicabile, propusă de recurentă, este eronată.

Intimata reliefează că din Metodologie reiese chiar intenția legiuitorului de a sancționa neemiterea în termen a facturilor, nu doar intenția de a stabili termene de recomandare. Din moment ce Metodologia de regularizare are caracter obligatoriu, rezultă că termenele stabilite prin Metodologia de emitere a facturilor au caracter obligatoriu, nefiind termene de recomandare.

Sub un al doilea aspect, se arată că, prin adresa nr. 16/17.02.2021, se menționează că „termenele de plată ale facturilor emise au fost stabilite la 15, respectiv 20 de zile de la data primirii lor, după caz. Astfel, până cel târziu la sfârșitul lunii martie 2020, obligațiile de regularizare aferente perioadei octombrie 2018-decembrie 2019, prevăzute în Metodologie ar trebui să fie deja îndeplinite.”

În opinia intimatei, chiar A.N.R.E., în calitate de emitent al normei, confirmă sancțiunea decăderii, precizând expres că, până la expirarea termenelor prevăzute în Metodologie, obligațiile de regularizare ar trebui să fie îndeplinite.

Intimata subliniază și faptul că autoritatea emitentă a normei nu doar oferă interpretarea acesteia, ci o și aplică în sensul interpretării date. Solicită a se avea în vedere Decizia A.N.R.E. nr. 93/07.04.2021 privind soluționarea plângerii unui U.R. cu privire la aceleași aspecte ca și cele ce fac obiectul prezentei acțiuni. În decizia nr. 93/07.04.2021 se reține că facturile fiscale emise de un U.R., în data de 01.11.2020, pentru perioada octombrie 2018-decembrie 2019, au fost emise „cu mult peste termenul prevăzut la art. 8 alin. (6) şi (7) din Metodologia care a fost în vigoare în perioada 7 februarie-20 iulie 2020, respectiv sfârşitul lunii martie 2020”.

Instanța de apel a avut în vedere ambele adrese emise de A.N.R.E. și a pronunțat o hotărâre temeinică, cu luarea în considerare a interpretării normei date chiar de emitentul acesteia.

Sub un al treilea aspect, a precizat că hotărârea din apel, din dosarul nr. y/3/2021, invocată de recurentă, conform căreia termenele ar fi de recomandare, nu de decădere este o hotărâre nedefinitivă și contrazisă de alte patru hotărâri, dintre care una este definitivă, conform cărora termenele sunt de decădere.

Astfel, a precizat că a formulat recurs în dosarul nr. y/3/2021, hotărârea din apel cuprinzând motive contradictorii și fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material. A solicitat casarea acestei hotărâri în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În plus, a subliniat faptul că, astfel cum în mod întemeiat a reținut instanța de apel, sancțiunea decăderii se aplică și faptelor materiale, iar emiterea facturii este un fapt material, care dă naștere dreptului A. de a solicita contravaloarea facturii.

Prin decizia recurată s-a reţinut, în mod întemeiat, că sancțiunea decăderii poate fi și tacită, cum este cazul în speță, iar sancțiunea decăderii tacite este recunoscută în doctrină. În opinia intimatei nu există argumente în susținerea calificării termenelor ca fiind de recomandare, dar există dovezi în sensul calificării lor ca fiind de decădere.

A mai precizat că recurenta nu aduce nicio critică deciziei în ce privește accesul A. la datele necesare pentru emiterea facturilor. În acest cadru, intimata consideră că nu poate fi sancționată pentru că A. nu a emis facturile, deși avea toate informațiile pentru emiterea lor, hotărârea instanței fiind în concordanță cu cele reținute expres de emitentul normei, prin adresa A.N.R.E. nr. 16/17.02.2021.

Având în vedere toate aspectele anterior menţionate, intimata a solicitat să se constate că decizia recurată este legală şi temeinică și, pe cale de consecinţă, să se dispună respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, a invocat art. 490 C. proc. civ., art. 2545 C. civ., art. 8 şi art. 7 din Metodologia de regularizare a diferenţelor dintre alocări şi cantităţile de gaze naturale distribuite aprobată prin Ordinul nr. 16/2020 al A.N.R.E., precum şi orice alte dispoziţii legale la care a făcut trimitere în cuprinsul acțiunii.

Analizând recursul prin prisma motivelor invocate și a apărărilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Recurenta a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. cu referire la aplicarea greșită a art. 2545 C. civ., raportat la art. 7 alin. (1) lit. a) și art. 8 alin. (5) din Metodologia de regularizare a diferenţelor dintre alocări şi cantităţile de gaze naturale distribuite, aprobată prin Ordinul nr. 16/2020 al A.N.R.E.

Pentru a facilita înțelegerea prezentei decizii se impune prezentarea succintă a contextului factual și legal care caracterizează raportul juridic dedus judecăţii și aspectele specifice care au condus la declanșarea litigiului dintre părți.

Astfel, intimata-pârâtă B. S.R.L. desfășoară activitatea de distribuție de gaze naturale în regim reglementat, în conformitate cu prevederile Legii energiei electrice și a gazelor naturale nr. 123/2012 și a legislației secundare adoptate de Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei (A.N.R.E.). Potrivit art. 100 pct. 41 din Legea nr. 123/2012, distribuția gazelor naturale constă în activitatea de vehiculare a gazelor naturale printr-un sistem de conducte de distribuție pentru a fi furnizate clienților, dar neincluzând furnizarea. În sensul prevederilor art. 100 pct. 43 din aceeași lege, furnizarea gazelor naturale desemnează activitatea comercială de vânzare a gazelor naturale către clienți.

În cauză, între recurenta-reclamantă A. S.A., în calitate de beneficiar și intimata-pârâtă B. S.R.L., în calitate de distribuitor, s-a încheiat contractul-cadru de distribuție gaze naturale nr. 1/03.01.2018, astfel cum a fost modificat prin actele adiționale ulterioare.

Obiectul acestui contract l-a constituit prestarea serviciilor de distribuție a gazelor naturale, constând în ansamblul de activități și operațiuni desfășurate de distribuitor pentru sau în legătură cu rezervarea capacității de distribuție și vehicularea prin sistemul de distribuție a cantităților de gaze naturale, exprimate în unități de energie, asigurate de beneficiar pe perioada de valabilitate a contractului.

Prin cererea de chemare în judecată, recurenta-reclamantă A. S.A. a solicitat, în principal, obligarea intimatei-pârâte B. S.R.L. la plata sumei de 2.854.996,10 lei, reprezentând contravaloarea a două facturi aferente regularizării diferențelor dintre cantitățile de gaze naturale alocate și cele efectiv distribuite pentru perioada octombrie 2018-decembrie 2019 și, respectiv, pentru perioada vizând primul trimestru al anului 2020. În temeiul art. 5 din contract, reclamanta A. susține că a plătit tariful de distribuție ce conține contravaloarea serviciilor prestate, constând în ambele componente, rezervarea și vehicularea, în raport cu estimarea realizată pe baza datelor de consum comunicate de către clienți.

Prin Ordinul nr. 16/2020 emis de Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei (A.N.R.E.) s-a aprobat Metodologia de regularizare a diferențelor dintre alocări și cantitățile de gaze naturale distribuite. Acest Ordin a intrat în vigoare în data de 07.02.2020, a fost rectificat în data de 22 mai 2020 și, ulterior, a fost modificat prin Ordinul nr. 145/2020.

În cauza dedusă judecății sunt incidente prevederile Ordinului nr. 16/05.02.2020 în forma inițială, în temeiul principiului tempus regit actum.

Din cuprinsul normativ al art. 2 din Ordinul nr. 16/2020 rezultă că destinatarii metodologiei sunt Societatea Națională de Transport Gaze Naturale „E.“ - S.A. Mediaș, furnizorii de gaze naturale și operatorii sistemelor de distribuție a gazelor naturale, iar compartimentele de resort din cadrul Autorității Naționale de Reglementare în Domeniul Energiei urmăresc respectarea prevederilor acestui Ordin.

În conformitate cu terminologia utilizată în acest domeniu reglementat, în cauză, intimata-pârâtă B. S.R.L. are calitatea de operator de distribuție (O.D.) potrivit art. 100 pct. 63 din Legea nr. 123/2012, iar recurenta-reclamantă este utilizatorul de rețea (U.R.), în sensul descris de art. 100 pct. 89 ind. 1 din aceeași lege.

Prin art. 8 alin. (1) din Metodologia cuprinsă în Anexa la Ordinul nr. 16/2020 s-a instituit în sarcina O.D. obligaţia ca, în termen de maximum 20 de zile de la data intrării în vigoare a Metodologiei de regularizare a diferențelor dintre alocări și cantitățile de gaze naturale distribuite, să determine și să transmită fiecărui U.R. datele prevăzute la art. 4 alin. (1) pentru fiecare lună din perioada octombrie 2018-decembrie 2019.

Regularizarea diferențelor dintre alocare și cantitatea distribuită aferentă portofoliului fiecărui U.R. din perioada octombrie 2018-decembrie 2019 se calculează conform unei formule stabilite prin art. 8 alin. (3) și (4) din Metodologie.

Potrivit art. 8 alin. (5) și (6), (7) din Metodologie, „(5) O.D. sau U.R. transmit facturile aferente diferențelor dintre alocări și cantitățile de gaze naturale distribuite și facturile aferente diferențelor dintre alocarea lunară finală și suma cantităților alocate zilnic pentru perioada octombrie 2018-decembrie 2019, în termen de maximum 30 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei metodologii. (6) În situația în care O.D. constată că diferența dintre alocarea lunară finală și cantitatea distribuită aferentă portofoliului unui U.R. în perioada octombrie 2018-decembrie 2019 este pozitivă sau suma diferențelor dintre alocarea lunară finală și suma cantităților alocate zilnic în perioada octombrie 2018-decembrie 2019 este negativă, O.D. plătește U.R. regularizarea cantităților de gaze naturale care reprezintă aceste diferențe, în termen de maximum 20 de zile de la data primirii facturii aferente. (7) În situația în care O.D. constată că diferența dintre alocarea lunară finală și cantitatea distribuită aferentă portofoliului unui U.R. în perioada octombrie 2018-decembrie 2019 este negativă sau suma diferențelor dintre alocarea lunară finală și suma cantităților alocate zilnic în perioada octombrie 2018-decembrie 2019 este pozitivă, U.R. plătește O.D. regularizarea cantităților de gaze naturale care reprezintă aceste diferențe, în termen de maximum 15 zile de la data primirii facturii aferente”.

În cauză, intimata-pârâtă, în calitate de operator de distribuție nu și-a îndeplinit obligația ca, în termen de maximum 20 de zile de la data intrării in vigoare a Metodologiei de regularizare a diferențelor dintre alocări și cantitățile de gaze naturale distribuite, să determine și să transmită recurentei-reclamante, în calitate de utilizator de rețea, datele prevăzute la art. 4 alin. (1), pentru fiecare lună din perioada octombrie 2018-decembrie 20l9. În această situație, recurenta-reclamantă a efectuat propriul calcul pentru determinarea diferențelor dintre alocări și cantitățile de gaze distribuite clienților, pe baza datelor introduse în platforma operatorului de transport și de sistem (O.T.S.), care pot fi vizualizate și de utilizatorii rețelei, însă după împlinirea termenului în care intimata-pârâtă avea obligația să determine şi să transmită recurentei-reclamante respectivele date. În urma calculelor efectuate, recurenta-reclamantă susține că a rezultat o diferență pozitivă între alocarea finală lunară și cantitatea de gaze naturale distribuită clienților și a emis facturile de plată, pentru perioada octombrie 2018-decembrie 2019 și pentru primul trimestru al anului 2020, cu depășirea termenelor pentru emiterea facturilor stabilite până la 9 martie 2020, pentru diferențele aferente perioadei octombrie 2018-decembrie 2019 și până la 30 aprilie 2020, pentru diferențele aferente primului trimestru din 2020.

Aceste termene au fost calificate de instanțele de fond ca fiind termene de decădere și, pe cale de consecință, s-a constatat că reclamanta este decăzută din dreptul de a solicita contravaloarea diferențelor dintre alocări și cantitățile de gaze naturale distribuite pentru cele două perioade.

În temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a art. 2545 C. civ., cu referire la calificarea termenelor prevăzute de Metodologia aprobată prin Ordinul A.N.R.E. nr. 16/2020 și la sancțiunea aplicată. Relevă că argumentul reținut de instanța de apel, potrivit cu care sancțiunea decăderii se aplică deopotrivă actelor juridice, cât și faptelor materiale, contravine principiilor de drept civil, întrucât sancțiunea decăderii nu poate fi aplicată decât pentru neîndeplinirea unui drept procesual în termen legal și doar în cazul actelor juridice și nu al unor documente justificative cum sunt facturile fiscale care consemnează cantități de produse, servicii și echivalentul lor valoric. S-a mai motivat că dreptul de creanță pretins își are izvorul în contractul de distribuție a gazelor naturale și existența sa nu poate fi anulată de netransmiterea facturii până la un anumit termen, nefiind protejat prin măsura reglementată. În opoziție cu aceste argumente, intimata-pârâtă s-a apărat, susținând, în esenţă, că metodologia se încadrează în noțiunea de lege la care se referă art. 2545 C. civ., că dreptul de creanță își are izvorul în metodologia de regularizare și, prin urmare, termenele de emitere a facturilor sunt termene de decădere, iar nu de recomandare, așa cum chiar emitentul normei interpretează norma și confirmă că natura termenelor este de decădere.

Instanța de recurs reține, în considerarea prevederilor art. 2545 alin. (1) C. civ., că „prin lege sau prin voința părților se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea unui drept sau săvârșirea unor acte unilaterale, iar alin. (2) dispune că neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condițiile legii, a săvârșirii lor”. Totodată, art. 2547 stabilește că „Dacă din lege sau din convenţia părţilor nu rezultă în mod neîndoielnic că un anumit termen este de decădere, sunt aplicabile regulile de la prescripţie”.

Problema de drept care face obiectul disputei judiciare în această etapă a procesului vizează calificarea termenului de 30 de zile prevăzut art. 7 alin. (1) lit. a) și art. 8 alin. (5) din Metodologie, în sensul de a se stabili dacă acest termen este unul de decădere din dreptul recurentei-reclamante de a-și valorifica creanța constând în diferența dintre alocări și cantitățile de gaze naturale distribuite.

Din interpretarea literală și logică a textului din cuprinsul art. 7 alin. (1) lit. a) și art. 8 alin. (5) din Metodologie rezultă că aceste termene sunt instituite pentru transmiterea facturilor aferente diferențelor dintre alocări și cantitățile de gaze naturale distribuite și facturilor aferente diferențelor dintre alocarea lunară finală și suma cantităților alocate zilnic pentru perioada octombrie 2018-decembrie 2019, respectiv pentru primul trimestru al anului 2020.

În mod evident, dispozițiile pe care le conțin art. 7 alin. (1) lit. a) și art. 8 alin. (5) din Metodologia de regularizare a diferențelor dintre alocări și cantitățile de gaze naturale distribuite, referitoare la termenul instituit pentru transmiterea facturilor de regularizare, nu se referă la sancțiunea decăderii din dreptul de valorificare a creanțelor rezultate din procesul de regularizare. Instanța de apel a reținut că este vorba de o decădere implicită care rezultă în mod neîndoielnic din intenția emitentului de a reglementa condițiile/termenele de exercitare a dreptului de a pretinde contravaloarea diferențelor dintre alocări și cantitățile de gaze naturale distribuite aferente perioadei octombrie 2018-decembrie 2019/primului trimestru al anului 2020 și de a sancționa neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit prin pierderea lui.

Instanța de recurs apreciază că sintagma „în mod neîndoielnic” presupune că trebuie să rezulte în mod clar intenţia legiuitorului pentru calificarea unui termen ca fiind de decădere, ceea ce implică înlăturarea oricărui dubiu că termenele în discuție sunt termene de decădere din exerciţiul dreptului pentru recuperarea sumelor rezultate din diferențele pozitive sau negative dintre cantitățile de gaze alocate și cele distribuite. Or, din reglementarea art. 7 alin. (1) lit. a) și art. 8 alin. (5) din Metodologia de regularizare nu se poate deduce, în mod univoc, fără nicio îndoială rezonabilă că termenele pentru transmiterea facturilor sunt termene de decădere care atrag sancțiunea stingerii dreptului subiectiv de recuperare a sumelor rezultate din diferențele pozitive apărute, pe parcursul executării contractului dintre părți, între cantitățile de gaze alocate și cele distribuite. Caracterul neîndoielnic al unui termen de decădere trebuie să rezulte din actul normativ care îl instituie. Din modalitatea de redactare a normei și din scopul întregii reglementări nu se poate deduce că termenele analizate sunt termene de decădere. Aplicarea sancțiunii decăderii, constând în stingerea dreptului subiectiv, apare lipsită de temei legal, în condițiile în care din reglementarea termenelor respective nu se poate deduce în mod neîndoielnic o atare calificare.

Nu poate fi primită apărarea intimatei-pârâte potrivit căreia emitentul Metodologiei ar fi lămurit natura termenului menționat la art. 8 alin. (5), invocând în acest sens adresa A.N.R.E. nr. 16/17.02.2021 și Decizia A.N.R.E. nr. 93/07.04.2021 emisă în soluționarea unei plângeri formulate de un utilizator de rețea. Atât în adresa nr. 16/17.02.2021, cât și în Decizia nr. 93/07.04.2021 emise de A.N.R.E. se specifică faptul că, la momentul emiterii acestor documente, Metodologia de regularizare a diferențelor dintre alocări și cantitățile de gaze naturale distribuite a fost modificată și completată prin Ordinul președintelui A.N.R.E. nr. 145/2020, publicat în Monitorul Oficial al României în data de 20 iulie 2020, care nu a mai păstrat prevederile referitoare la perioada octombrie 2018-decembrie 2019 și că la data emiterii documentelor analizate termenele respective au expirat. În mod evident, emitentul Metodologiei nu se pronunță în mod expres în sensul că termenele respective sunt termene de decădere.

Distinct de aceste aspecte, instanța de recurs apreciază că reținerea acestor apărări în fundamentarea deciziei atacate este contrară prevederilor art. 9 alin. (1) și (2) C. civ. Deși este real că, în temeiul art. 9 alin. (1) C. civ., cel care a adoptat norma civilă este competent să facă și interpretarea ei oficială, totuși cele consemnate în documentele invocate în apărare nu pot fi calificate ca fiind dispoziții interpretative din partea emitentului actului pentru clarificarea sensului normei legale, întrucât documentele invocate nu au valențele unui act normativ interpretativ de același nivel cu actul vizat așa cum impun prevederile art. 69 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Totodată, se reține că interpretarea oficială produce efecte pentru viitor, iar nu și pentru situații trecute. În acest sens, art. 9 alin. (2) C. civ. reglementează efectele pe care le generează norma interpretativă, stabilind că acestea se produc pentru viitor, din nevoia de a se asigura predictibilitatea actului normativ interpretativ, care trebuie cunoscut de destinatarii normei. În raport de aceste argumente, interpretarea oficială pe care instanța de apel și-a fundamentat soluția adoptată a fost greșit aplicată în cauză.

La data nașterii raportului juridic dedus judecății, interpretarea actului normativ se poate realiza prin recurgerea la celelalte metode legale de interpretare a normelor juridice.

Din întreaga reglementare a Metodologiei de regularizare a diferențelor dintre alocări și cantitățile de gaze naturale distribuite rezultă că scopul normei este acela de regulariza diferențele dintre cantitatea de gaze naturale alocată și cantitatea distribuită și de a restabili echilibrul contractual. În contextul întregii reglementări, rezultă că termenele pentru transmiterea facturilor au rolul de a asigura succesiunea în timp a perioadelor stabilite etapizat pentru regularizare și pentru contabilizarea corectă a operațiunilor comerciale, depășirea acestor termene putând fi sancționată contravențional în temeiul art. 194 pct. 27 din Legea nr. 123/2012, în măsura în care s-ar constata că persoana căreia îi incumbă obligația de transmitere a facturii se face vinovată de nerespectarea reglementărilor legale aprobate de A.N.R.E.

Totodată, din interpretarea logică şi sistematică a art. 8 alin. (5), (6) și (7) din Metodologie rezultă că suma de plată devine exigibilă pentru O.D. în termen de 20 de zile de la data primirii facturii aferente diferențelor constatate [alin. (6)], iar pentru U.R., în termen de 15 zile de la primirea facturii aferente respectivelor diferențe [alin. (7)], fiind expres prevăzut în actul normativ că acestea sunt termene de plată.

În acest cadru, rezultă că termenele stabilite prin art. 8 alin. (6) teza finală și alin. (7) teza finală din Metodologie marchează data de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului material la acțiune pentru recuperarea respectivelor creanțe, ceea ce infirmă statuarea instanței de apel că termenele stabilite pentru transmiterea facturilor sunt termene de decădere care atrag sancțiunea stingerii dreptului subiectiv de a pretinde contravaloarea creanţelor rezultate din diferențele dintre alocări și cantitățile de gaze naturale distribuite.

În raport de considerentele reținute prin această decizie, instanța de recurs constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este întemeiat, întrucât instanța de apel a calificat greșit termenele prevăzute de art. 7 alin. (1) lit. a) și art. 8 alin. (5) din Metodologia de regularizare a diferențelor dintre alocări și cantitățile de gaze naturale distribuite, ca fiind termene de decădere, cu aplicarea greșită a art. 2545 C. civ.

În temeiul art. 496 alin. (2) și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă, cu consecința casării deciziei atacate și trimiterii cauzei spre o nouă judecată a apelului instanței de apel.