Constitutionality of restricting extraordinary appeal to final judgments resolving the merits and the jurisdiction of appellate courts

Şedinţa publică din data de 23 mai 2022

Deliberând asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor reţine următoarele:

Prin încheierea din data de 17 ianuarie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în dosarul nr. x/2021 s-a dispus respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a sintagmelor "împotriva hotărârilor penale definitive" din cuprinsul art. 426 din C. proc. pen. şi "instanţa de apel" din cuprinsul art. 426 lit. d) din C. proc. pen., formulată de contestatorul A..

Pentru a dispune astfel, s-a reţinut că excepţia a fost invocată de către contestatorul A. în cadrul unui dosar aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători (dosarul nr. x/2021 având ca obiect admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare formulate de contestatorul A. împotriva deciziei penale nr. 188 din data de 28 iunie 2021 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, prin care a fost respins, ca nefondat, recursul formulat împotriva încheierii din data de 19 ianuarie 2021 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală prin care a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale) şi vizează sintagmele "împotriva hotărârilor penale definitive" din cuprinsul dispoziţiilor art. 426 din C. proc. pen. şi "instanţa de apel" din cuprinsul dispoziţiilor art. 426 lit. d) din C. proc. pen.. De asemenea, s-a constatat că textele de lege criticate nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat, în mod constant, în jurisprudenţa sa, că pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, excepţia trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces.

Referitor la examenul legăturii cu cauza, Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi a apreciat că acesta trebuie realizat în concret, prin raportare la interesul specific al celui care invocă excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală considerată neconstituţională o are în speţă.

În acest sens, prin decizia nr. 591 din data de 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 916 din 16 decembrie 2014, Curtea Constituţională a reţinut că "legătura cu soluţionarea cauzei presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului".

În cauză, prin excepţia de neconstituţionalitate invocată, contestatorul A. a arătat că sintagmele "împotriva hotărârilor penale definitive" din cuprinsul dispoziţiilor art. 426 din C. proc. pen. şi "instanţa de apel" din cuprinsul dispoziţiilor art. 426 lit. d) din C. proc. pen., respectiv temeiul cererii de contestaţie în anulare formulate, încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (5), art. 20, art. 21, art. 126 din Constituţia României, întrucât împiedică instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei în anulare să admită în principiu calea extraordinară de atac îndreptată împotriva hotărârilor care nu sunt pronunţate în calea ordinară a apelului.

Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi a reţinut că respectivele critici formulate cu privire la neconstituţionalitatea sintagmei "împotriva hotărârilor penale definitive" din cuprinsul dispoziţiilor art. 426 din C. proc. pen. şi "instanţa de apel" din cuprinsul dispoziţiilor art. 426 lit. d) din C. proc. pen., nu reprezintă critici reale referitoare la neconstituţionalitatea textelor de lege şi prin invocarea excepţiei nu se tinde la declanşarea unui mecanism de cenzurare implicită a concordanţei dintre o normă legală şi exigenţele Constituţiei României.

În realitate, prin criticile formulate se tinde la modificarea şi completarea dispoziţiilor pretins neconstituţionale, în sensul de a se reglementa posibilitatea părţii de a formula contestaţie în anulare împotriva unei hotărâri pronunţate într-o cale extraordinară de atac, în condiţiile în care potrivit art. 426 alin. (1) din C. proc. pen., hotărârile penale definitive ce pot fi atacate cu contestaţie în anulare sunt, exclusiv, hotărârile penale definitive prin care se soluţionează fondul cauzei, adică acele hotărâri prin care s-a rezolvat raportul juridic de drept substanţial, pronunţându-se o soluţie de condamnare sau achitare ori de încetare a procesului penal.

Or, situaţia avută în vedere de către contestator ar transforma Curtea Constituţională într-un legislator pozitiv, drept ce nu îi este conferit nici de Constituţie şi nici de legea organică de organizare şi funcţionare, în raport cu dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 potrivit căruia "Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".

În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a subliniat că nu îşi poate asuma rolul de a crea, de a abroga sau de a modifica o normă juridică spre a îndeplini rolul de legislator pozitiv, ceea ce înseamnă că nu se poate substitui legiuitorului întrucât ar contraveni prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora "Parlamentul este [...] unica autoritate legiuitoare a ţării" (Decizia nr. 136 din data de 03 martie 2021 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 494 din 12 mai 2021).

Aşadar, în raport de competenţa Curţii Constituţionale, s-a constatat că excepţia de neconstituţionalitate a sintagmelor "împotriva hotărârilor penale definitive" din cuprinsul dispoziţiilor art. 426 din C. proc. pen. şi "instanţa de apel" din cuprinsul dispoziţiilor art. 426 lit. d) din C. proc. pen. formulată de contestatorul A., este inadmisibilă.

Împotriva încheierii din data de 17 ianuarie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în dosarul nr. x/2021 a formulat recurs, în termenul legal, recurentul A., dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, sub nr. x/2021/a1.1.

Examinând recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 17 ianuarie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în dosarul nr. x/2021, Completul de 5 Judecători, constată că este întemeiat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prin cererea formulată, contestatorul A. a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a sintagmelor "împotriva hotărârilor penale definitive" din cuprinsul art. 426 din C. proc. pen. şi "instanţa de apel" din cuprinsul art. 426 lit. d) din C. proc. pen. susţinând că dispoziţiile a căror neconstituţionalitate solicită a fi constatată, reprezintă temeiul cererii de contestaţie în anulare, fiind aplicabil în speţă, iar constatarea neconstituţionalităţii acestuia ar avea drept consecinţă restabilirea stării de legalitate, în sensul în care instanţa care judecă contestaţia în anulare va putea să admită în principiu contestaţia în anulare în conformitate cu dispoziţiile art. 431 - Admiterea în principiu din C. proc. pen. şi să purceadă la judecarea contestaţiei în anulare în conformitate cu dispoziţiile art. 432 - Procedura de judecare din C. proc. pen.

Referitor la admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători reţine că, potrivit art. 146 lit. d) din Constituţia României, competenţa de a hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial, revine Curţii Constituţionale. Conform dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată cu modificările şi completările ulterioare, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

Excepţia de neconstituţionalitate, astfel cum este reglementată în cuprinsul dispoziţiilor anterior menţionate, este un mecanism creat cu scopul de a garanta supremaţia Constituţiei în cadrul procedurilor judiciare, prin intermediul ei exercitându-se controlul de constituţionalitate a posteriori şi asigurându-se accesul părţilor la jurisdicţia constituţională.

Aşadar, instanţa în faţa căreia se invocă excepţia de neconstituţionalitate, nu realizează un control al constituţionalităţii propriu-zise a prevederilor legale contestate, ci doar apreciază asupra condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, în funcţie de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Referitor la admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători constată că această analiză presupune, în concret, verificarea următoarelor cerinţe ce trebuie îndeplinite cumulativ:

- excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă;

- identificarea exactă a normei/normelor legale criticate, dar şi a măsurii în care legea sau ordonanţa în care acestea sunt inserate se află în vigoare la data soluţionării cererii;

- verificarea deciziilor pronunţate anterior de către Curtea Constituţională cu privire la constituţionalitatea acelei dispoziţii legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituţionalităţii normei criticate printr-o decizie precedentă.

- existenţa unei legături dintre norma legală criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului.

Înalta Curte, Completul de 5 Judecători subliniază că scopul invocării unei excepţii de neconstituţionalitate nu poate fi acela de a supune formal, jurisdicţiei constituţionale orice dispoziţie legală, ci de a împiedica pronunţarea unei soluţii întemeiată pe o dispoziţie neconstituţională.

În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 în prezenta cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători constată că excepţia a fost invocată de către contestatorul A. în cadrul unui dosar aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători (dosarul nr. x/2021 având ca obiect admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare formulate de contestatorul A. împotriva deciziei penale nr. 188 din data de 28 iunie 2021 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, prin care a fost respins, ca nefondat, recursul formulat împotriva încheierii din data de 19 ianuarie 2021 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală prin care a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale) şi vizează sintagmele "împotriva hotărârilor penale definitive" din cuprinsul dispoziţiilor art. 426 din C. proc. pen. şi "instanţa de apel" din cuprinsul dispoziţiilor art. 426 lit. d) din C. proc. pen.. De asemenea, se constată că textele de lege criticate nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Însă pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, excepţia trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces.

Referitor la examenul legăturii cu cauza, acesta trebuie realizat în concret, prin raportare la interesul specific al celui care invocă excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală considerată neconstituţională o are în speţă.

În acest sens, prin decizia nr. 591 din data de 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 916 din 16 decembrie 2014, Curtea Constituţională a reţinut că "legătura cu soluţionarea cauzei presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului".

Pe de altă parte, în cazul în care excepţia vizează aplicarea sau interpretarea legii, problema pusă în discuţie este cea a întinderii controlului de constituţionalitate, iar nu a legalităţii sesizării, prin urmare acest aspect nu poate constitui un motiv de inadmisibilitate care să poată fi reţinut de către instanţă. Numai Curtea Constitu­ţională se poate pronunţa în sensul inadmisibilităţii unei astfel de excepţii.

Cu toate că soluţia de respingere ca inadmisibilă a excepţiei de neconstituţionalitate ce vizează aspecte de interpretare şi aplicare a legii este susţinută de o bogată jurisprudenţă a Curţii Constitu­ţionale, trebuie remarcat că instanţa constituţională a sancţionat, uneori, texte de lege susceptibile de interpretări cu efecte neconsti­tuţionale. Curtea a reţinut că este competentă să realizeze un control de constituţionalitate a interpretării pe care un text de lege a primit-o în practică în cazul în care reglementarea legală a fost deturnată de la scopul ei legitim, printr-o aplicare sistematică eronată de către instanţele judecătoreşti sau de către celelalte subiecte, care poate determina neconstituţionalitatea acelei reglementări. Criteriul fundamental pentru determinarea compe­tenţei de a exercita controlul de constituţionalitate asupra unei interpretări a normei juridice este caracterul continuu al acelei interpretări, respectiv persistenţa sa în timp, în cadrul practicii judiciare, aşadar, existenţa unei practici judiciare care să releve un anumit grad de acceptare la nivelul instanţelor. Curtea are com­petenţa de a elimina viciul de neconstituţionalitate generat de interpretarea şi aplicarea legii esenţială în asemenea situaţii fiind asigurarea respectării drepturilor şi a libertăţilor persoanelor, precum şi a supremaţiei Constituţiei (Curtea Constituţională, Decizia nr. 224 din 13 martie 2012, publicată în M. Of. nr. 256 din 18 aprilie 2012; Decizia nr. 448 din 29 octombrie 2013, publicată în M. Of. nr. 5 din 7 ianuarie 2014; Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015, publicată în M. Of. nr. 342 din 19 mai 2015).

În concluzie, în situaţia în care se invocă excepţia de neconstituţionalitate a unui text normativ, într-o anumită interpretare, instan­ţa judecătorească va sesiza întotdeauna Curtea Constituţională, dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii de admisibilitate.

De asemenea, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţio­nală se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului. Circumscrisă rolului său de "legiuitor negativ", Curtea Constituţională nu poate emite noi norme juridice, fie ele şi numai cu rol complinitor, şi nici să le modifice pe cele exis­tente în sistemul normativ; ea poate doar să constate incompati­bilitatea ce există între o normă de reglementare primară şi Legea fundamentala, sancţionând-o pe prima prin declararea ei ca neconstituţională şi implicit, inaplicabilă. Aceasta deoarece aşa-numitele "omisiuni legislative sunt aspecte ce vizează în cele mai multe cazuri oportunitatea, iar nu legalitatea actului normativ, Curtea Constituţională fiind învestită doar cu efectuarea unui control de legalitate în sens larg (conformitate a legilor cu Consti­tuţia) şi nicidecum a unui control de oportunitate a legiferării. Un comportament diferit din partea Curţii Constituţionale ar avea semnificaţia unei depăşiri a competenţei sale, echivalând cu o intruziune nepermisă în sfera de activitate a puterii legislative

Pe de altă parte, însă, nu toate omisiunile legislative sunt rezul­tat al analizei legiuitorului sub aspectul oportunităţii reglementării, privită ca marjă de apreciere şi discreţie a acestuia. De aceea, soluţia pronunţată de Curtea Constituţională nu a fost întotdeauna de respingere ca inadmisibile a excepţiilor care au avut ca obiect "omisiuni" ale dispoziţiilor legale criticate pentru neconstituţionali­tate. Astfel, în situaţiile în care respectivele "omisiuni legislative" au constituit premisele unor vădite încălcări ale normelor constitu­ţionale, Curtea le-a sancţionat prin admiterea excepţiilor de neconstituţionalitate (Curtea Constituţională, Decizia nr. 66 din 31 ianuarie 2008, publicată în M. Of. nr. 142 din 25 februarie 2008; Decizia nr. 503 din 20 aprilie 2010, publicată în M. Of. nr. 353 din 28 mai 2010; Decizia nr. 107 din 27 februarie 2014, publicată în M. Of. nr. 318 din 30 aprilie 2014; Decizia nr. 392 din 2 iulie 2014, publicată în M. Of. nr. 667 din 11 septembrie 2014, Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, publicată în M. Of. nr. 504 din 30 iunie 2017).

Relevantă este Decizia nr. 224 din 4 aprilie 2017, prin care s-a constatat că interpretarea şi aplicarea coroborată a două norme care au legătură cu soluţionarea cauzei în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, respectiv art. 335 alin. (1) C. pen. şi art. 6 pct. 6 teza a doua din O.U.G. nr. 195/2002, generează un veritabil viciu de neconstituţionalitate, care constă în omisiunea reglementării, în cuprinsul art. 335 alin. (1) C. pen., a tractoarelor agricole sau forestiere ca obiect material al infracţiunii de condu­cere a unui vehicul pe drumurile publice fără permis de conducere. Curtea a apreciat că situaţia nu este rezultatul unei simple opţiuni a legiuitorului, expresie a prevederilor art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, ci a unei omisiuni legislative cu relevanţă constituţio­nală, care atrage competenţa instanţei de contencios constituţional de a proceda la corectarea acesteia pe calea controlului de consti­tuţionalitate. Potrivit jurisprudenţei sale, chiar dacă îmbracă forma-unei omisiuni legislative, viciul de neconstituţionalitate sesizat nu poate fi ignorat, deoarece o atare omisiune şi imprecizia legislativă sunt cele care generează încălcarea normelor constituţionale.

În consecinţă, ca şi în cazul în care excepţia vizează aplicarea sau interpretarea legii, întrucât problema pusă în discuţie priveşte întinderea controlului, iar nu legalitatea sesizării, instanţa de judecată în faţa căreia a fost invocată o excepţie de neconstituţionalitate care vizează o omisiune legislativă va sesiza întotdeauna Curtea Constituţională în vederea soluţionării excepţiei, dacă îndeplineşte toate celelalte condiţii de admisibilitate.

Examenul legăturii cu cauza a textului criticat pentru neconstituţionalitate se realizează în mod concret, în funcţie de interesul efectiv al celui ce invocă excepţia şi de înrâurirea pe care dispoziţia legală o are în speţă.

În cauză, excepţia de neconstituţionalitate invocată priveşte sintagmele "împotriva hotărârilor penale definitive" din cuprinsul dispoziţiilor art. 426 din C. proc. pen. şi "instanţa de apel" din cuprinsul dispoziţiilor art. 426 lit. d) din C. proc. pen.

Înalta Curte, Completul de 5 Judecători constată că recurentul A. a invocat excepţia de neconstituţionalitate întrucât dispoziţiile a căror neconstituţionalitate solicită a fi constatată reprezintă temeiul cererii de contestaţie în anulare, iar constatarea neconstituţionalităţii acesteia ar avea drept consecinţă restabilirea stării de legalitate, în sensul în care instanţa care judecă contestaţia în anulare va depăşi faza admisibilităţii în principiu şi va putea dispune o soluţie pe fondul contestaţiei în anulare.

Instanţa de control judiciar constată că interesul procesual al recurentului în legătură cu cererea de sesizare a Curţii Constituţionale este evident în condiţiile în care art. 426 din C. proc. pen. stabileşte că hotărârile penale definitive ce pot fi atacate cu contestaţie în anulare sunt, exclusiv, hotărârile penale definitive prin care se soluţionează fondul cauzei (acele hotărâri prin care s-a rezolvat raportul juridic de drept substanţial, pronunţându-se o soluţie de condamnare sau achitare ori de încetare a procesului penal), iar contestatorul a invocat excepţia de neconstituţionalitate în dosarul nr. x/2021 ce are ca obiect admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare formulate de acesta împotriva deciziei penale nr. 188 din data de 28 iunie 2021 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, prin care a fost respins, ca nefondat, recursul formulat împotriva încheierii din data de 19 ianuarie 2021 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală prin care a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Prin urmare, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători constată îndeplinită condiţia legăturii excepţiei de neconstituţionalitate cu modul de soluţionare a procesului penal, în ambele sale componente, atât cea vizând aplicabilitatea dispoziţiilor legale în speţă, cât şi cea privind necesitatea invocării excepţiei în vederea restabilirii stării de legalitate astfel că va admite recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 17 ianuarie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în dosarul nr. x/2021. şi va dispune sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a sintagmelor "împotriva hotărârilor penale definitive" din cuprinsul art. 426 din C. proc. pen. şi "instanţa de apel" din cuprinsul art. 426 lit. d) din C. proc. pen.

Opinia instanţei cu privire la constituţionalitatea textului criticat este în sensul că aceste dispoziţii respectă exigenţele impuse de legea fundamentală, excepţia invocată de recurenta inculpată fiind neîntemeiată.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători apreciază că sintagmele "împotriva hotărârilor penale definitive" din cuprinsul art. 426 din C. proc. pen. şi "instanţa de apel" din cuprinsul art. 426 lit. d) din C. proc. pen. nu sunt afectate de vicii de neconstituţionalitate din perspectiva respectării principiului legalităţii prevăzut de art. 1 alin. (5) din legea fundamentală, al respectării tratatelor internaţionale privind drepturile omului prevăzut de art. 20 din Constituţie, al accesului liber la justiţie, prevăzut de art. 21 din Constituţie şi cu privire la instanţele judecătoreşti, corespunzător principiului stabilit prin art. 126 din Constituţia României.

Potrivit art. 426 din C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare, lit. d) al aceluiaşi articol stabilind cazul de contestaţie în anulare în care instanţa de apel nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate.

Înalta Curte, Completul de 5 Judecători apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată întrucât textul de lege criticat stabileşte clar hotărârile judecătoreşti împotriva cărora poate fi formulată calea extraordinară a contestaţiei în anulare, respectiv hotărârile penale definitive prin care se soluţionează fondul cauzei.

Astfel, contestaţia în anulare poate fi formulată numai împotriva acelor hotărâri prin care s-a rezolvat raportul juridic de drept substanţial, pronunţându-se o soluţie de condamnare sau achitare ori de încetare a procesului penal.

De asemenea, se constată că întreaga construcţie a apărării repune în discuţie o problemă de constituţionalitate care a făcut deja obiectul analizei instanţei de contencios constituţional prin Decizia nr. 494 din 13 iulie 2021 (Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1151 din 03 decembrie 2021).

Prin aceasta, s-a arătat că dispoziţiile legale criticate au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, prin raportare la critici de neconstituţionalitate similare. Astfel, prin Decizia nr. 132 din 2 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 19 mai 2021, Decizia nr. 804 din 5 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 154 din 19 februarie 2018, şi Decizia nr. 467 din 25 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 919 din 8 octombrie 2020, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 partea introductivă din C. proc. pen.

De asemenea, Curtea Constituţională a statuat că: contestaţia în anulare...vizează hotărâri judecătoreşti definitive şi se promovează în condiţii procedurale mult mai stricte decât căile ordinare de atac - cât priveşte titularii, termenul de introducere, cazurile de contestaţie în anulare, motivele aduse în sprijinul acestora, dovezile în susţinerea lor -, având în vedere caracterul aparte indus de legiuitor pentru această instituţie juridică, datorat aspectului că, prin aceasta, se tinde la înlăturarea autorităţii de lucru judecat pentru o hotărâre penală definitivă şi care îşi produce efecte. Totodată, în Decizia nr. 501 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 733 din 21 septembrie 2016, paragraful 18, Curtea a reţinut că, indiferent de motivul invocat, contestaţia în anulare poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor definitive prin care s-a soluţionat fondul cauzei. Curtea a constatat, totodată, că intenţia legiuitorului a fost aceea de a nu permite reformarea, pe calea contestaţiei în anulare, a unor hotărâri care sunt în puterea lucrului judecat decât în situaţiile excepţionale în care se remarcă erori de procedură care nu au putut fi înlăturate pe calea apelului şi doar în condiţiile reglementate expres în art. 426-432 din C. proc. pen., stabilind, totodată, că legiuitorul poate exclude folosirea unor căi de atac sau poate limita utilizarea anumitor instrumente procesuale aflate la îndemâna părţilor, fără ca prin aceasta să se încalce litera sau spiritul Legii fundamentale.(par. 13)

14. Curtea a reţinut, de asemenea, că art. 21 alin. (3) din Constituţie garantează dreptul părţilor la acces liber la justiţie, precum şi dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, constituind valorificarea explicită a prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Dreptul de acces liber la justiţie presupune dreptul oricărei persoane de a se adresa instanţelor de judecată pentru apărarea drepturilor şi a intereselor sale legitime. Potrivit prevederilor art. 129 din Constituţie, "împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii". Această normă constituţională cuprinde două teze: prima teză consacră dreptul subiectiv al oricărei părţi a unui proces, indiferent de obiectul procesului, precum şi dreptul Ministerului Public de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate; cea de-a doua teză prevede că exercitarea căilor de atac se poate realiza în condiţiile legii. Prima teză exprimă, în alţi termeni, dreptul fundamental înscris în art. 21 din Constituţie privind accesul liber la justiţie, conţinând, aşadar, o reglementare substanţială. Cea de-a doua teză se referă la reguli de procedură, care nu pot însă aduce atingere substanţei dreptului conferit prin cea dintâi teză. Aşa fiind, în privinţa condiţiilor de exercitare a căilor de atac, legiuitorul poate să reglementeze categoria persoanelor care pot exercita căile de atac, termenele de declarare a acestora, forma în care trebuie făcută declaraţia, conţinutul său, instanţa la care se depune, competenţa şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate şi altele de acelaşi gen, astfel cum prevede art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia "Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege".

15. Dispoziţiile constituţionale ale art. 21 alin. (3), coroborate cu cele ale art. 129, nu presupun însă accesul la toate căile de atac şi la toate categoriile de instanţe, indiferent de obiectul cauzei ce se cere a fi soluţionată. Dreptul la un proces echitabil, invocat în susţinerea excepţiei, reprezintă un standard constituţional a cărui îndeplinire este apreciată în funcţie de ansamblul procesului şi ţinând cont de specificul normelor procedurale aplicabile. Totodată, dreptul la un proces echitabil implică asigurarea unor principii fundamentale, precum contradictorialitatea şi egalitatea armelor, care presupun ca fiecare dintre părţi să dispună de posibilităţi suficiente, echivalente şi adecvate de a-şi susţine apărările, fără ca vreuna dintre ele să fie defavorizată în raport cu cealaltă. La rândul său, art. 6 din Convenţie, referitor la dreptul la un proces echitabil, obligă statele membre la asigurarea prin legislaţia naţională a unor garanţii procesuale, precum egalitatea armelor, contradictorialitatea, motivarea hotărârilor pronunţate, publicitatea procesului, soluţionarea acestuia într-un termen rezonabil, prezumţia de nevinovăţie şi asigurarea dreptului la apărare. Totodată, art. 13 din Convenţie prevede dreptul la un recurs efectiv, drept cu caracter subsidiar, ce presupune epuizarea tuturor căilor interne de atac, conform art. 35 paragraful 1 din Convenţie.

16. În aceste condiţii, având în vedere caracterul contestaţiei în anulare, de cale de atac extraordinară ce poate fi exercitată în condiţii procedurale stricte, şi ţinând cont că legiuitorul, în virtutea rolului său constituţional consacrat de art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Legea fundamentală, poate stabili, prin lege, procedura de judecată şi modalitatea de exercitare a căilor de atac, cu condiţia respectării normelor şi principiilor privind drepturile şi libertăţile fundamentale şi a celorlalte principii consacrate prin Legea fundamentală, instanţa de control constituţional fiind competentă să cenzureze norma legală numai în măsura în care se aduce atingere acestora din urmă, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 partea introductivă din C. proc. pen.

Curtea, prin decizia anterior menţionată a stabilit că, întrucât nu au intervenit elemente noi, care să impună reconsiderarea jurisprudenţei Curţii, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea.

În acest sens, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători reţine considerentele în baza cărora Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. 426 din C. proc. pen.

Astfel, se constată că instanţa de contencios constituţional a răspuns criticilor similare celor formulate în prezenta cauză şi a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate.

În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători apreciază că textul de lege criticat de autorul excepţiei respectă exigenţele art. 1 alin. (5), art. 20, art. 21 şi art. 126 din Constituţie.

Faţă de aceste considerente, constatând ca fiind îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 94/1992 pentru sesizarea Curţii Constituţionale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători va admite recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 17 ianuarie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în dosarul nr. x/2021, pe care o va desfiinţa, şi, rejudecând, va admite cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a sintagmelor "împotriva hotărârilor penale definitive" din cuprinsul art. 426 din C. proc. pen. şi "instanţa de apel" din cuprinsul art. 426 lit. d) din C. proc. pen.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de prezenta cauză vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 17 ianuarie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în dosarul nr. x/2021.

Dispune sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a sintagmelor "împotriva hotărârilor penale definitive" din cuprinsul art. 426 din C. proc. pen. şi "instanţa de apel" din cuprinsul art. 426 lit. d) din C. proc. pen.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 mai 2022.