Cassation inadmissibility for rejection of plea bargain without judicially applied penalty; limits of Art. 438(1)(12) Code of Criminal Procedure

Şedinţa publică din data de 29 noiembrie 2022

Deliberând asupra recursului în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism împotriva deciziei penale nr. 458/A din 26 aprilie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, în dosarul nr. x/2022, privind pe intimatul-inculpat A., constată următoarele:

I. Prin sentinţa penală nr. 211/04.03.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia I Penală, în temeiul art. 485 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. a respins acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat de procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală, secţia de Combatere a Traficului de Droguri şi inculpatul A., cercetat sub control judiciar, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de trafic de droguri de mare risc, prevăzută de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplic. art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen. (faptă din 26.11.2020) şi cinci infracţiuni de deţinere de droguri de risc pentru consum propriu, fără drept, prevăzută de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 (fapte din 24.07.2018, 31.07.2018, 02.02.2020, 26.02.2020 şi 28.02.2020), toate cu aplic. art. 38 alin. (1) din C. pen., obiect al dosarului de urmărire penală nr. 670/D/P/2022 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală, secţia de Combatere a Traficului de Droguri şi a trimis dosarul procurorului în vederea continuării urmăririi penale.

În temeiul art. 485 alin. (4) din C. proc. pen. rap. la art. 399 alin. (1) din C. proc. pen. a menţinut măsura preventivă a controlului judiciar dispusă faţă de inculpatul A. prin ordonanţa din data de 19.05.2021 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală, secţia de Combatere a Traficului de Droguri, în dosarul nr. x/2020

În temeiul art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia. În temeiul art. 272 din C. proc. pen., onorariul apărătorului desemnat din oficiu în cuantum de 554 RON s-a acordat din fondurile Ministerului Justiţiei.

Pentru a dispune astfel, s-a reţinut că infracţiunile pentru care s-a încheiat acordul de recunoaştere a vinovăţiei sunt trafic de droguri de mare risc, prevăzută de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplic. art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen. şi cinci infracţiuni de deţinere de droguri de risc pentru consum propriu, prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, toate cu aplic. art. 38 alin. (1) din C. pen.

Acordul de recunoaştere a vinovăţiei a fost încheiat pentru 6 fapte săvârşite de inculpatul A., la următoarele date: 26.11.2020, 24.07.2018, 31.07.2018, 02.02.2020, 26.02.2020 şi 28.02.2020.

Prin sentinţa penală nr. 3648/26.11.2018, pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, în dosarul nr. x/2018, modificată şi definitivă prin decizia penală nr. 63/A/22.01.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, inculpatului A. i s-a stabilit o pedeapsă de 8 luni închisoare şi s-a dispus amânarea aplicării pedepsei, pe un termen de supraveghere de 2 ani.

Cu privire la faptele din 26.11.2020, 02.02.2020, 26.02.2020 şi 28.02.2020, instanţa a reţinut că au fost săvârşite în termenul de supraveghere de 2 ani stabilit prin sentinţa penală menţionată.

Ca urmare, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 88 alin. (3) din C. pen. respectiv: dacă după amânarea aplicării pedepsei persoana supravegheată a săvârşit o nouă infracţiune, cu intenţie sau intenţie depăşită, descoperită în termenul de supraveghere, pentru care s-a pronunţat o condamnare chiar după expirarea acestui termen, instanţa revocă amânarea şi dispune aplicarea şi executarea pedepsei.

S-a reţinut că în mod greşit procurorul a reţinut că toate infracţiunile care formează obiectul acordului de recunoaştere a vinovăţiei sunt săvârşite în concurs real. Hotărârea privind amânarea aplicării pedepsei a rămas definitivă la data de 22.01.2019, iar patru infracţiuni sunt săvârşite după această dată, respectiv: 26.11.2020, 02.02.2020, 26.02.2020 şi 28.02.2020.

Astfel, potrivit art. 38 alin. (1) din C. pen., există concurs real de infracţiuni când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană, prin acţiuni sau inacţiuni distincte, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele; or, în cauză, la momentul săvârşirii a patru infracţiuni exista o hotărâre definitivă.

Mai mult, potrivit Deciziei nr. 24/2017 a Î.C.C.J., în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 83 alin. (1) lit. b) din C. pen. şi art. 88 alin. (3) din C. pen., în ipoteza săvârşirii unei noi infracţiuni intenţionate în termenul de supraveghere al amânării aplicării unei pedepse, atât pronunţarea soluţiei de condamnare pentru noua infracţiune, cât şi revocarea amânării aplicării pedepsei anterioare sunt obligatorii. În continuare, prima instanţă a redat pasaje din decizia menţionată.

În concluzie, tribunalul a reţinut că mecanismul privind stabilirea pedepsei rezultante din acordul de recunoaştere a vinovăţiei nu a fost corect şi astfel s-a ajuns la o pedeapsă stabilită în mod nelegal.

Astfel, procurorul a dispus anularea amânării aplicării pedepsei, fără a revoca amânarea aplicării pedepsei, aspect obligatoriu în cauză.

De asemenea, instanţa a reţinut că pedeapsa stabilită pentru infracţiunea de trafic de droguri de mare risc este nejustificat de blândă atât în raport cu gravitatea infracţiunii, cât şi în ceea ce priveşte periculozitatea infractorului.

Astfel, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea în discuţie este închisoarea de la 5 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi.

Mergând pe procedura recunoaşterii vinovăţiei, în urma aplicării dispoziţiilor art. 480 alin. (4) din C. proc. pen., limitele legale ale pedepsei sunt între 3 ani şi 4 luni închisoare şi 8 ani închisoare.

Procurorul a reţinut în mod nejustificat circumstanţele atenuante judiciare (ceea ce a dus la reducerea limitelor pedepsei cu o treime), prevăzute de art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen.. Spre deosebire de procuror, a reţinut instanţa că drogurile nu au fost în cantitate relativ mică, astfel că nici acest aspect şi nici vârsta inculpatului nu se circumscriu circumstanţei atenuante.

Inculpatul este o persoană matură, fără ocupaţie şi fără o sursă licită de venit.

Aşa cum s-a arătat, din fişa de cazier a inculpatului reiese că acesta nu se află la primul contact cu legea penală, dispunându-se faţă de acesta amânarea aplicării pedepsei pentru o infracţiune de furt calificat. Deşi faptele din prezenta cauză sunt de o natură diferită, instanţa a reţinut că, deşi inculpatul a trecut deja printr-o procedură judiciară şi a beneficiat de clemenţă, nu a înţeles să respecte normele de conduită socială impuse de lege, împrejurare din care rezultă periculozitatea acestuia, acesta reprezentând pericol concret pentru ordinea publică.

Or, încălcarea din nou a regulilor de convieţuire socială printr-o activitate a inculpatului, ulterioară pronunţării unei soluţii cu privire la o infracţiune comisă de el, este unul din elementele pericolului concret pentru ordinea publică. În aceste împrejurări nu se justifică reţinerea unor circumstanţe atenuante judiciare, care de altfel nici nu au fost motivate. S-a menţinut măsura controlului judiciar, iar în temeiul art. 275 alin. (3) din C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

II. Împotriva acestei sentinţe penale au declarat apel, în termenul legal, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism (hotărâre comunicată la 07.03.2022, cale de atac declarată la 08.03.2022) şi inculpatul A. (hotărâre comunicată la 14.03.2022, cale de atac declarată la 15.03.2022).

III. Prin decizia penală nr. 458/A din 26.04.2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, în baza art. 488 alin. (1) şi (4) lit. a) din C. proc. pen., s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare de Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi apelantul intimat inculpat A. împotriva sentinţei penale nr. 211/F/04.03.2022 a Tribunalului Bucureşti, secţia I Penală, pronunţate în dosarul nr. x/2022.

În baza art. 484 alin. (3) raportat la art. 424 alin. (2) din C. proc. pen., şi art. 399 alin. (1) din C. proc. pen., s-a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii controlului judiciar dispuse faţă de inculpatul A. prin ordonanţa nr. 2837/D/P/2020 din 19.05.2021 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi, în consecinţă, s-a menţinut măsura controlului judiciar.

În baza art. 484 alin. (3) raportat la art. 275 alin. (2) şi (3) din C. proc. pen., a fost obligat apelantul intimat inculpat la plata către stat a sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare, celelalte cheltuieli judiciare avansate în apelul procurorului rămânând în sarcina statului. În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., s-a dispus avansarea din fondurile Ministerului Justiţiei a onorariului cuvenit avocatului din oficiu în cuantum de 554 RON, cheltuieli care rămân în sarcina statului.

Pentru a dispune astfel, în acord cu instanţa de fond, dar pentru alte motive, Curtea a constatat că soluţia cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror şi inculpat este nelegală, deoarece în cauză nu erau îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru dispunerea suspendării sub supraveghere conform art. 91 şi urm. din C. pen.

Astfel, prin sentinţa penală nr. 3648/26.11.2018 a Judecătoriei Sector 4 Bucureşti, definitivă prin decizia penală nr. 63/A/22.01.2019 a Curţii de Apel Bucureşti, în sarcina inculpatului A. s-a stabilit o pedeapsă de 8 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prev. de art. 228 alin. (1) - art. 229 alin. (1) lit. b) din C. pen., cu aplicarea art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., a cărei aplicare a fost amânată conform art. 83 alin. (1) şi (3) din C. pen. pe un termen de supraveghere de 2 ani, de la data rămânerii definitive a hotărârii.

Prin urmare, termenul de supraveghere a început să curgă la 22.01.2019 şi s-ar fi împlinit la 21.01.2021.

Prezentul acord de recunoaştere a vinovăţiei se referă la 6 infracţiuni, dintre care 2 comise la 24.07.2018 şi 31.07.2018, iar 4 comise la 02.02.2020, 26.02.2020, 28.02.2020 şi 26.11.2020.

Conform art. 88 din C. pen., dacă după amânarea aplicării pedepsei persoana supravegheată a săvârşit o nouă infracţiune, cu intenţie sau intenţie depăşită, descoperită în termenul de supraveghere, pentru care s-a pronunţat o condamnare chiar după expirarea acestui termen, instanţa revocă amânarea şi dispune aplicarea şi executarea pedepsei. Pedeapsa aplicată ca urmare a revocării amânării şi pedeapsa pentru noua infracţiune se calculează conform dispoziţiilor privitoare la concursul de infracţiuni.

Potrivit art. 89 alin. (1) din C. pen., dacă pe parcursul termenului de supraveghere se descoperă că persoana supravegheată mai săvârşise o infracţiune până la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus amânarea, pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar după expirarea acestui termen, amânarea se anulează, aplicându-se, după caz, dispoziţiile privitoare la concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară.

În cauza de faţă, faptele din 24.07.2018 şi 31.07.2018 ar atrage aşadar anularea amânării aplicării pedepsei, iar faptele din 02.02.2020-26.11.2020, comise în termenul de supraveghere, ar atrage revocarea amânării aplicării pedepsei.

Într-adevăr, prin decizia nr. 42/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, astfel cum a învederat şi procurorul, s-a stabilit că, în cazul în care instanţa este învestită prin acelaşi act de sesizare cu judecarea a două infracţiuni intenţionate, săvârşite de acelaşi inculpat, dintre care una anterior şi cealaltă ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, sunt aplicabile exclusiv dispoziţiile art. 85 din C. pen.. Pedeapsa ce va fi executată urmează a fi determinată astfel: se vor aplica pedepse pentru fiecare dintre cele două infracţiuni deduse judecăţii; se va dispune anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei pronunţate anterior; se va contopi, potrivit regulilor de la concursul de infracţiuni, pedeapsa a cărei executare a fost iniţial suspendată condiţionat cu pedeapsa care a atras anularea acesteia, putându-se adăuga un spor de pedeapsă; pedeapsa rezultantă, astfel determinată, se va contopi, după caz, conform regulilor prevăzute la recidiva postcondamnatorie sau pluralitatea intermediară, cu cea stabilită pentru fapta săvârşită în termenul de încercare, putându-se adăuga un spor de pedeapsă.

S-a făcut precizarea că instituţia suspendării condiţionate reglementată de C. pen. 1969 şi art. 81 şi urm. nu are corespondenţă în noul C. pen., cum nici amânarea aplicării pedepsei prev. de art. 83 şi urm. C. pen. 2009 nu era reglementată de vechiul C. pen.

De aceea, este discutabilă incidenţa acesteia în materia amânării aplicării pedepsei, câtă vreme, conform art. 4741 din C. proc. pen., efectele deciziei încetează în cazul abrogării, constatării neconstituţionalităţii ori modificării dispoziţiei legale care a generat problema de drept dezlegată, cu excepţia cazului în care aceasta subzistă în noua reglementare.

În decizia menţionată s-a reţinut că "anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei constituie un remediu procesual având ca scop desfiinţarea dispoziţiei de suspendare atunci când aceasta este lovită, ab initio, de un viciu esenţial, fiind impusă de necesitatea ca soluţia să fie conformă cu realitatea obiectivă şi să se înlăture o situaţie contrară adevărului, ce nu îşi găseşte justificare, cât timp există o perseverenţă a inculpatului de a săvârşi fapte penale de natură a duce la revocarea suspendării condiţionate. Trebuie observat deci că măsura anulării duce la înlăturarea suspendării executării pedepsei, ca şi cum această măsură nici nu ar fi fost pronunţată, făcând astfel să nu se poată revoca ceea ce nu mai exista la data săvârşirii infracţiunii ulterioare.

Anularea intervine astfel datorită unei cauze anterioare, preexistentă acordării suspendării condiţionate şi săvârşirii unei noi infracţiuni în termenul de încercare, şi sancţionează tocmai neîndeplinirea condiţiilor în care aceasta putea fi dispusă. Aşadar, înlăturarea prin anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei face să dispară temeiul regimului sancţionator special (cumul aritmetic) bazat pe dispoziţiile art. 83 alin. (1) teza finală din C. pen. […].

Sfera concursului de infracţiuni, cu pluralitate infracţională, s-a închis prin rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru una dintre infracţiunile concurente şi, ca atare, tot ce precedă alcătuieşte concursul, iar tot ce urmează constituie recidivă."

Decizia menţionată este însă aplicabilă în materia suspendării sub supraveghere (instituţii reglementate atât în legea veche, cât şi în legea nouă), iar pentru consecvenţă şi văzând considerentele deciziei, se impune totuşi concluzia că este aplicabilă şi în materia amânării aplicării pedepsei, astfel că, în acord cu parchetul, doar anularea amânării aplicării pedepsei se putea dispune, astfel cum s-a menţionat şi în acordul de recunoaştere a vinovăţiei, iar nu şi revocarea amânării aplicării pedepsei cum a apreciat prima instanţă.

Aceasta nu înseamnă însă că, după amânarea aplicării pedepsei şi efectuarea tratamentului sancţionator al concursului de infracţiuni, s-ar putea dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere conform art. 91 şi urm. din C. pen.

Prin decizia nr. 24/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a stabilit că în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 83 alin. (1) lit. b) din C. pen. şi art. 88 alin. (3) din C. pen., în ipoteza săvârşirii unei noi infracţiuni intenţionate în termenul de supraveghere al amânării aplicării unei pedepse, atât pronunţarea soluţiei de condamnare pentru noua infracţiune, cât şi revocarea amânării aplicării pedepsei anterioare sunt obligatorii.

S-a arătat că art. 88 alin. (3) din C. pen., foloseşte termenii "revocă şi dispune aplicarea şi executarea pedepsei", ceea ce conferă caracter imperativ şi obligatoriu. De asemenea, condiţia pronunţării unei condamnări conduce la revocare, ceea ce face imposibilă menţinerea soluţiei de amânare a aplicării pedepsei în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni intenţionate în termenul de supraveghere.

S-a menţionat că sancţiunea revocării amânării aplicării pedepsei nu are la bază neîndeplinirea condiţiei prevăzute în art. 83 alin. (1) lit. b) din C. pen., ci neîndeplinirea condiţiei prevăzute în art. 83 alin. (1) lit. d) din C. pen., care implică evaluarea persoanei infractorului şi a posibilităţilor sale de îndreptare. Or, săvârşirea unei noi infracţiuni intenţionate sau cu intenţie depăşită tocmai pe parcursul perioadei determinate pentru care s-a impus supravegherea conduitei persoanei conduce la neîndeplinirea condiţiei prevăzute în art. 83 alin. (1) lit. d) din C. pen.

În consecinţă, în ipoteza săvârşirii unei noi infracţiuni intenţionate, condiţia prevăzută în art. 83 alin. (1) lit. d) din C. pen. nu este îndeplinită, revocarea amânării aplicării pedepsei este obligatorie, iar menţinerea amânării aplicării pedepsei nu este posibilă în absenţa unui temei legal, soluţia de condamnare fiind unica soluţie permisă de dispoziţiile art. 88 alin. (3) din C. pen.

Pe lângă argumentele instanţei supreme sunt relevante şi dispoziţiile art. 91 alin. (3) lit. b) din C. pen., în sensul că nu se poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere dacă aplicarea pedepsei a fost iniţial amânată, dar ulterior amânarea a fost revocată.

Astfel spus, în cazul săvârşirii unei infracţiuni în termenul de supraveghere al amânării aplicării pedepsei, ulterior revocării amânării aplicării pedepsei pedeapsa rezultantă nu se poate executa decât în condiţii de detenţie.

Mergând pe raţionamentul parchetului, din moment ce intervine doar anularea amânării aplicării pedepsei, chiar dacă inculpatul a săvârşit infracţiuni şi în termenul de supraveghere al amânării aplicării pedepsei (fără însă a se disune revocarea), este posibilă suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei conform art. 91 şi urm. din C. pen., deoarece este îndeplinită inclusiv condiţia prev. de art. 91 alin. (3) lit. b) din C. pen.

Or, o astfel de concluzie este absurdă, deoarece ar însemna că, dacă inculpatul nu ar fi săvârşit infracţiunile care atrag anularea, singura posibilitate, ca urmare a revocării amânării aplicării pedepsei, era executarea pedepsei rezultante în regim de detenţie. În schimb, dacă inculpatul a avut o activitate anterioară amânării aplicării pedepsei, mai amplă, descoperită pe parcursul termenului de supraveghere, săvârşind de asemenea alte infracţiuni pe parcursul termenului de supraveghere, ca urmare doar a anulării amânării aplicării pedepsei (nu şi a revocării), ar fi posibilă atât amânarea aplicării pedepsei rezultante, cât şi, eventual, suspendarea sub supraveghere a pedepsei rezultante. Altfel spus, comiterea de către un inculpat a unor infracţiuni anterior amânării aplicării pedepsei, dar şi ulterior rămânerii definitive a hotărârii de amânare a aplicării pedepsei, i-ar crea acestuia o situaţie mai uşoară decât a unui inculpat care ar comite infracţiuni doar după soluţia definitivă de amânare a aplicării pedepsei, în sensul că primul ar putea beneficia de dispoziţiile art. 8391 din C. pen., în schimb cel de-al doilea ar urma să execute pedeapsa rezultantă în regim de detenţie.

După cum şi instanţa supremă a arătat în considerentele deciziei nr. 24/2017, săvârşirea unei infracţiuni în termenul de supraveghere conduce la neîndeplinirea condiţiei prev. de art. 83 alin. (1) lit. d) din C. pen., care are o reglementare asemănătoare cu cea de la art. 91 alin. (1) lit. d) din C. pen. - în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi de posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea pedepsei este suficientă şi, chiar fără executarea acesteia, condamnatul nu va mai comite alte infracţiuni, însă este necesară supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată.

Aşadar, pe lângă argumentele de logică juridică, s-a apreciat că în cauză nu este îndeplinită condiţia prevăzute de art. 91 alin. (1) lit. d) din C. pen., care într-o situaţie precum cea în cauză îşi pierde caracterul subiectiv, devenind o condiţie obiectivă. Săvârşirea unei noi infracţiuni intenţionate sau cu intenţie depăşită tocmai pe parcursul perioadei determinate pentru care s-a impus supravegherea conduitei persoanei conduce la neîndeplinirea acestei condiţii, independent de împrejurarea că, formal, nu s-a dispus revocarea amânării pedepsei.

Potrivit art. 485 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., instanţa, analizând acordul, pronunţă una dintre următoarele soluţii: respinge acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi trimite dosarul procurorului în vederea continuării urmăririi penale […] dacă apreciază că soluţia cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror şi inculpat este nelegală.

Curtea a reţinut că, din moment ce soluţia de suspendare sub supraveghere a pedepsei rezultante de 3 ani închisoare este nelegală, în lumina argumentelor expuse, criticile procurorului şi ale inculpatului sunt nefondate.

S-a menţiunat că, ajungând la această soluţie, de nelegalitate, chiar dacă pe baza unui alt raţionament, prima instanţă nu se putea pronunţa asupra faptului că soluţia ar fi nejustificat de blândă, astfel că, aceste considerente nu pot lega instanţele învestite ulterior cu faptele presupus comise de inculpat, care au făcut obiectul prezentului acord de recunoaştere a vinovăţiei.

Prin decizia penală nr. 458/A din 26.04.2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală a fost comunicată inculpatului A. la data de 02.05.2022 şi Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare de Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism la data de 29.04.2022.

Pentru Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare de Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism termenul s-a împlinit la data de 39.05.2022, în conformitate cu art. 269 alin. (2) şi (4) din C. proc. pen.

IV. Împotriva deciziei penale nr. 458/A din 26.04.2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală a declarat recurs în casaţie Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie Şi Justiţie - Direcţia de Investigare de Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism. Cererea de recurs în casaţie a fost comunicată către inculpatul A. la data de 29.07.2022 prin afişare, retur plic.

Termenul de 10 zile prevăzut de art. 439 alin. (2) din C. proc. pen. în interiorul căruia se pot depune concluzii scrise pentru inculpatul A. s-a împlinit la data de 08.08.2022.

În cauză, inculpatul A. nu a formulat concluzii scrise.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, la data de 30 august 2022, sub dosar nr. x/2022, iar judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză, în vederea verificării admisibilităţii cererii, în procedura prevăzută de art. 440 din C. proc. pen., la data de 18.10.2022.

În cuprinsul cererii de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie Şi Justiţie - Direcţia de Investigare de Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sunt menţionate numele şi prenumele procurorului care a formulat calea de atac (procuror şef serviciu B.), hotărârea care se atacă (decizia penală nr. 458/A din data de 26.04.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală), precum şi semnătura şi ştampila, în raport de dispoziţiile art. 437 alin. (1) din C. proc. pen.

Prin cererea formulată a fost indicat drept temei pe care se întemeiază calea de atac cazul prevăzut de art. 438 pct. 12 din C. proc. pen. şi s-a solicitat admiterea recursului în casaţie împotriva deciziei penale nr. 458/A din data de 26 aprilie 2022, pronunţate de către Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2022 şi casarea deciziei penale atacate.

În susţinerea cererii, s-a arătat că prin acordul de recunoaştere încheiat cu inculpatul A. la data de 21 februarie 2022, în dosarul nr. x/2022, al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală: au fost stabilite pedepse pentru şase infracţiuni (o infracţiune de trafic de droguri şi cinci infracţiuni de deţinere de droguri pentru consum propriu). S-a constatat că cele şase infracţiuni erau concurente cu o faptă de furt pentru care anterior se stabilise, prin hotărâre definitivă, amânarea aplicării pedepsei de 8 luni închisoare, pe un termen de supraveghere de 2 ani. S-a dispus anularea amânării aplicării pedepsei de 8 luni închisoare, a fost stabilită pentru infracţiunea de furt pedeapsa de 8 luni închisoare, au fost contopite cele şapte pedepse stabilite şi s-a aplicat inculpatului A. pedeapsa cea mai grea de 2 ani şi 4 luni închisoare, la care a fost adăugat un spor de 8 luni închisoare reprezentând 1/3 din totalul celorlalte pedepse stabilite, în final, stabilindu-se pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare. S-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 3 ani închisoare şi a fost stabilit un termen de supraveghere de 4 ani, conform art. 92 din C. pen.

Prin sentinţa penală nr. 21 l/F din data de 04 martie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Tribunalul Bucureşti, secţia I Penală a respins acordul de recunoaştere a vinovăţiei, pentru următoarele motive: nu se putea dispune anularea amânării aplicării pedepsei de 8 luni închisoare, aşa cum s-a dispus prin acord, ci trebuia dispusă revocarea amânării aplicării acestei pedepse. Pedeapsa stabilită prin acordul de recunoaştere a vinovăţiei pentru infracţiunea de trafic de droguri de mare risc este nejustificat de blândă atât în raport cu gravitatea infracţiunii, cât şi în ceea ce priveşte periculozitatea infractorului.

Prin decizia penală nr. 458/A din data de 26 aprilie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Bucureşti a înlăturat motivele pentru care prima instanţă a respins acordul de recunoaştere a vinovăţiei, reţinând că în mod corect s-a dispus prin acordul de recunoaştere a vinovăţiei anularea amânării aplicării pedepsei de 8 luni închisoare, ajungând la o soluţie de nelegalitate, chiar dacă pe baza unui alt raţionament decât cel reţinut de instanţa de apel, prima instanţă nu se putea pronunţa asupra faptului că soluţia ar fi nejustificat de blândă. După înlăturarea tuturor motivelor pentru care prima instanţă a respins acordul de recunoaştere a vinovăţiei, instanţa de apel a reţinut că "în acord cu instanţa de fond, dar pentru alte motive, Curtea constată că soluţia cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror şi inculpat este nelegală, deoarece în cauză nu erau îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru dispunerea suspendării sub supraveghere conform art. 91 şi urm. din C. pen.

Astfel, deşi instanţa de apel a înlăturat toate motivele pentru care prima instanţă a respins acordul de recunoaştere (acceptând că motivele de apel au fost întemeiate), a reţinut, fără ca apelul să fi fost formulat în defavoarea inculpatului, că faţă de inculpatul cu care a fost încheiat acordul de recunoaştere a vinovăţiei nu se poate dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, aşa cum s-a stabilit în acordul de recunoaştere a vinovăţiei.

Este esenţial că instanţa de apel a stabilit că este nelegală dispunerea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei. Prin urmare, s-a menţionat că nu este situaţia în care imposibilitatea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei să se fi circumscris motivului unei soluţii nejustificat de blânde, motiv reţinut de prima instanţa, dar înlăturat de către instanţa de apel.

Dacă într-un prim ciclu procesual, prin hotărâre definitivă, au fost analizate şi statuate anumite aspecte, în al doilea ciclu procesual, nu pot fi reiterate criticile care au fost statuate, cu autoritate de lucru judecat, prin hotărârea definitivă pronunţată în primul ciclu procesual (în acest sens I.C.C.J., secţia penală, completul de 2 judecători de cameră preliminară, încheierea nr. 420 din 16 iulie 202).

În consecinţă, instanţa care, după respingerea definitivă a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, va fi sesizată prin rechizitoriu va fi obligată să respecte concluzia instanţei de apel, potrivit căreia este nelegal ca faţă de inculpatul A. să se dispună suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei.

Această concluzie a fost reţinută de către o instanţă de apel, astfel că motive precum cele de mai jos nu mai pot fi puse în discuţie şi nici nu pot constitui temei al recursului în casaţie ori al altei căi extraordinare de atac.

Pot constitui astfel de motive atât decizia nr. 24/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, cât şi dispoziţiile art. 91 alin. (3) lit.

b) din C. pen. (reţinute de instanţa de apel în justificarea concluziei că nu se poate dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei) au ca premisă amânarea aplicării unei pedepse numai dacă această modalitate de individualizare subzistă, iar nu şi situaţia în care amânarea aplicării pedepsei este anulată, cum este situaţia în speţa de faţă. Dacă amânarea aplicării pedepsei se anulează, împrejurarea că în termenul de supraveghere al amânării aplicării pedepsei a fost săvârşită o nouă infracţiune nu mai poate produce niciun efect din perspectiva instituţiei amânării aplicării pedepsei.

Astfel, din moment ce intervine anularea amânării aplicării pedepsei, chiar dacă inculpatul a săvârşit infracţiuni şi în termenul de supraveghere al amânării aplicării pedepsei, nu este exclusă, deci, este legală suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, conform art. 91 şi urm. din C. pen.. Este adevărat că dacă inculpatul nu ar fi săvârşit infracţiunile care atrag anularea, singura posibilitate, ca urmare a revocării amânării aplicării pedepsei, era executarea pedepsei rezultante în regim de detenţie, însă inculpatul A. a săvârşit infracţiunile care atrag anularea.

Prin anularea amânării aplicării pedepsei se constată retroactiv că amânarea aplicării pedepsei nu putea fi dispusă, astfel că, orice consecinţă juridică care are derivă din amânarea aplicării pedepsei ar fi lipsită de temei legal. Nu este lipsit de sens că o activitate infracţională anterioară a inculpatului, fapta care atrage anularea amânării aplicării pedepsei, să facă posibilă suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei rezultante, întrucât prin anularea amânării aplicării pedepsei se constată retroactiv că amânarea aplicării pedepsei nu putea fi dispusă, cu consecinţa că fapta pentru care se dispusese amânarea aplicării pedepsei se află în concurs cu celelalte fapte.

Lipsit de sens ar fi fost ca în condiţiile unei prime activităţi infracţionale să se fi apreciat că nu se putea dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, iar în urma unei activităţi infracţionale ulterioare să se aprecieze că se poate dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei.

S-a susţinut că în nicio situaţie condiţia prevăzută de art. 91 alin. (1) lit. d) din C. pen. nu îşi poate pierde caracterul subiectiv, devenind o condiţie obiectivă". Această condiţie rămâne la aprecierea instanţei, în toate cazurile (textul de lege prevăzând că "instanţa apreciază că"). Dacă în speţa de faţă instanţa ar fi apreciat, în raport de criteriile prevăzute de art. 91 alin. (1) lit. d) din C. pen., că este necesară executarea pedepsei aplicate A., acordul ar fi trebuit respins pe motivul că soluţia din acord e nejustificat de blândă, iar nu nelegală. Dacă după anularea amânării aplicării pedepsei, o faptă comisă în termenul de supraveghere al amânării aplicării pedepsei ar atrage imposibilitatea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei rezultante, aşa cum a concluzionat instanţa de apel, s-ar ajunge la aplicarea unor tratamente diferite în situaţii de săvârşire, în condiţii identice, a unui concurs de infracţiuni. Astfel, unei persoane care comite mai multe infracţiuni, aflate în concurs, fără ca pentru vreuna dintre ele să se fi dispus iniţial amânarea aplicării pedepsei şi ulterior anularea amânării aplicării pedepsei, s-ar putea aplica dispoziţiile legale care prevăd suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, iar unei persoane care comite aceleaşi infracţiuni (aflate în concurs) din care pentru una din acestea s-a dispus iniţial amânarea aplicării pedepsei şi ulterior anularea amânării aplicării pedepsei, nu i s-ar putea aplica prevederile legale privind suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

Însă, stabilindu-se de către instanţa de apel, cu autoritate de lucru judecat, că este nelegal ca inculpatului A. să i se aplice dispoziţiile legale privind suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, în condiţiile în care această chestiune de drept nu a fost avută deloc în vedere de către prima instanţă şi nici nu a fost invocată în apelul procurorului (formulat în favoarea inculpatului, împotriva sentinţei de respingere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei) sau în apelul inculpatului, ci a fost analizată, din oficiu, pentru prima dată, de către instanţa de apel, a fost încălcat principiul non reformatio in pejus, consacrat legislativ de art. 418 din C. proc. pen., potrivit căruia instanţa de apel, soluţionând cauza, nu poate crea o situaţie mai grea pentru cel care a declarat apel, iar în apelul declarat de procuror în favoarea unei părţi, nu poate agrava situaţia acesteia.

De altfel, dacă opinia primei instanţe asupra chestiunilor analizate de aceasta ar fi fost aceeaşi cu opinia instanţei de apel (în sensul că în speţă erau incidente dispoziţiile legale privind anularea amânării aplicării pedepsei, iar nu cele privind revocarea aplicării pedepsei), prima instanţă, care nu a constatat niciun alt motiv de nelegalitate (nici pe cel invocat ulterior de către instanţa de apel, constând în nelegalitatea dispunerii suspendării executării pedepsei sub supraveghere), ar fi admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei. În mod evident sentinţa de admitere a acordului nu ar fi fost atacată nici de către inculpat (care nu avea vreun interes în acest sens) şi nici de procuror (a cărui opinie cu privire la situaţia juridică a inculpatului, exprimată în acordul de recunoaştere, ar fi fost confirmată de către prima instanţă). În acest context se poate observa că prin statuarea, cu autoritate de lucru judecat, de către instanţa de apel, că este nelegal ca inculpatului A. să i se aplice dispoziţiile legale privind suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, chestiune de drept care a fost analizată pentru prima dată de către instanţa de apel, în apelul formulat de inculpat şi de procuror în favoarea inculpatului, a fost încălcat principiul non reformatio in pejus.

Potrivit dispoziţiilor art. 433 din C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Totodată, art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. prevede că hotărârile sunt supuse casării în situaţia în care "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege".

Este adevărat că prin hotărârea instanţei de apel nu s-a aplicat o pedeapsă, însă, art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. nici nu impune condiţia ca prin însăşi hotărârea instanţei de apel să se fi aplicat pedeapsa. Astfel, pot fi supuse recursului în casaţie următoarele decizii ale curţii de apel în care instanţa de apel nu aplică ea însăşi o pedeapsă: decizia de respingere a apelului formulat împotriva unei sentinţe de condamnare (în sentinţă fiind aplicate pedepsele), de respingere a apelului formulat împotriva unei sentinţe de admitere a acordului de recunoaştere (în sentinţă fiind aplicate pedepsele), de respingere a apelului formulat împotriva unei sentinţe de respingere a acordului de recunoaştere (în acord fiind aplicate pedepsele).

În toate aceste situaţii, prin decizia instanţei de apel se închide în mod definitiv un ciclu procesual prin care este aplicată o pedeapsă, iar dacă pedeapsa aplicată s-ar situa în alte limite decât cele prevăzute de lege, decizia de apel ar putea fi atacată cu recurs în casaţie.

Concluzia că hotărârile pronunţate ca urmare a respingerii acordului de recunoaştere a vinovăţiei pot fi atacate cu recurs în casaţie rezultă atât din dispoziţiile art. 434 alin. (1) din C. proc. pen. (care nu exclud aceste hotărâri), cât şi din prevederile aliniatului 2 al aceluiaşi text de lege, care nu enumera aceste hotărâri printre cele care nu pot fi atacate cu recurs în casaţie. Hotărârile pronunţate de instanţele de apel ca urmare a respingerii acordului de recunoaştere a vinovăţiei pot fi: de admitere a apelului formulat împotriva unei sentinţe de admitere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, de respingere a apelului formulat împotriva sentinţei prin care a fost respins acordul de recunoaştere. În niciuna din aceste situaţii instanţa de apel nu stabileşte ea însăşi o pedeapsă, însă, hotărârile pronunţate ca urmare a respingerii acordului de recunoaştere a vinovăţiei pot fi atacate cu recurs în casaţie.

Revenind la hotărârea instanţei de apel care formează obiectul prezentului recurs în casaţie, s-a susţinut că prin stabilirea de către instanţa de apel că este nelegal să se dispună suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei, aspect care nu a fost analizat în hotărârea primei instanţei şi nici nu a formulat obiectul apelului, fiind invocat din oficiu de către instanţa de apel, instanţa de apel a stabilit cu autoritate de lucru judecat, în apelul inculpatului şi în apelul formulat de procuror în favoarea inculpatului, un tratament sancţionator cu încălcarea principiului non reformatio inpejus.

Principiul non reformatio in pejus consacrat de art. 418 din C. proc. pen., potrivit căruia partea are dreptul de a supune hotărârea atacată unui control jurisdicţional fără a i se crea o situaţie mai grea în propria cale de atac, constituie un principiu care guvernează tratamentul sancţionator şi, în consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate verifica, în cadrul cazului de recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., dacă tratamentul sancţionator stabilit de către instanţa de apel se situează în limitele impuse de exigenţele principiului non reformatio in pejus (în acest sens, I.C.C.J., secţia penală, deciziile nr. 144/RC/2015, 390/RC/2015, 528/RC/2016, 258/RC/2017, 423/RC/2017, 459/RC/2017, 98/RC/2018, 166/RC/2018, 224/RC/2018, 333/RC/2018, 150/RC/2019, 79/RC/2020, 280/RC/2020, nr. 212/RC/2021, 302/RC/2021).

Prin încheierea din 18 octombrie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2022, s-a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism împotriva deciziei penale nr. 458/A din 26.04.2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, în dosarul nr. x/2022, privind pe intimatul-inculpat A..

S-a trimis cauza Completului 2, în compunere de 3 judecători şi s-a acordat termen la data de 29 noiembrie 2022, cu citarea intimatului inculpat, A., precum şi asigurarea apărării prin emiterea unei adrese către Baroul Bucureşti.

Înalta Curte a constată în cuprinsul cererii de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare de Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sunt menţionate numele şi prenumele procurorului care a formulat calea de atac (procuror şef serviciu B.), hotărârea care se atacă (decizia penală nr. 458/A din data de 26.04.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală), precum şi semnătura şi ştampila, în raport de dispoziţiile art. 437 alin. (1) din C. proc. pen.. Recursul în casaţie a fost promovat, în temeiul art. 436 şi urm. C. proc. pen., împotriva unei hotărâri care este susceptibilă de a fi atacată cu această cale extraordinară de atac, în termenul legal, de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare de Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, invocând cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.

De asemenea, s-a constatat că şi condiţia reglementată de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. este îndeplinită de calea extraordinară de atac declarată, fiind invocat cazul de recurs în casaţie prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., cu argumentarea că hotărârea atacată este nelegală, întrucât este nelegal să i se aplice inculpatului dispoziţiile privind suspendarea sub supraveghere, atâta timp cât nu a fost avută în vedere de prima instanţă, ci a fost analizată în apel, fiind încălcat principiul non reformatio in pejus

S-a apreciat că în cauza de faţă, motivele invocate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism pot fi circumscrise, din punct de vedere strict formal, cazului reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., putând face obiectul cenzurii instanţei de casaţie.

V. Examinând recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism împotriva deciziei penale nr. 458/A din 26 aprilie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, în dosarul nr. x/2022, privind pe intimatul-inculpat A., Înalta Curte constată că este nefondat, având în vedere următoarele considerente:

1. Cu titlu prealabil, Înalta Curte reaminteşte că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalităţii, pe de o parte, şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casaţie permite cenzurarea legalităţii unei categorii limitate de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres prevăzute de legea procesual penală, fiind o cale extraordinară de atac, de anulare, dată în competenţa exclusivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

2. Noul C. proc. pen., spre deosebire de C. proc. pen. din 1968, a revenit la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicţie, constând în fond şi apel, astfel că în recurs nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se apreciază dacă hotărârea dată corespunde sau nu legii. Recursul în casaţie reprezintă, aşadar, un mijloc de a repara ilegalităţile şi nu are drept obiect rezolvarea unei cauze penale, ci sancţionarea hotărârilor necorespunzătoare, cu scopul de a asigura respectarea legii, recursul având şi un rol subsidiar în uniformizarea jurisprudenţei. Întrucât recursul în casaţie nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor şi a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare, instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, ci judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este corespunzătoare din punct de vedere al dreptului, adică dacă aceasta este conformă cu regulile de drept aplicabile. Astfel, spre deosebire de contestaţia în anulare - care vizează îndreptarea erorilor de procedură - şi de revizuire - cale de atac ce urmăreşte eliminarea erorilor de judecată -, recursul în casaţie are ca obiect verificarea conformităţii hotărârii atacate cu normele juridice aplicabile, în scopul îndreptării erorilor de drept.

3. Motivele de recurs în casaţie, potrivit noii reglementări, se limitează la cele prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., şi anume: (1) nerespectarea dispoziţiilor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente; (2) condamnarea inculpatului pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; (3)încetarea în mod greşit a procesului penal; (4) lipsa constatării sau constatarea greşită a graţierii pedepsei aplicate inculpatului şi aplicarea de pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege. Cu excepţia primului caz de casare - necompetenţa instanţei -, care se referă la încălcarea unor norme de procedură, celelalte motive de recurs au în vedere încălcări ale legii penale.

4. Referitor la obiectul acestei căi extraordinare de atac, pot fi atacate cu recurs în casaţie numai hotărâri penale definitive prin care s-a soluţionat fondul cauzelor. Potrivit soluţiilor de la judecata recursului în casaţie prevăzute de art. 448 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, admiţând recursul în casaţie, casează hotărârea atacată şi, după caz, în funcţie de motivul invocat, desfiinţează şi hotărârea primei instanţe, dacă se constată aceleaşi încălcări de lege ca în decizia recurată, sau poate dispune rejudecarea de către instanţa competentă material sau după calitatea persoanei, fiind evident că, şi în această din urmă situaţie, sentinţa dată cu încălcarea normelor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei este desfiinţată în recurs. Aşadar, pe calea recursului în casaţie se asigură verificarea legalităţii unor hotărâri penale definitive - prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege -, ca garanţie a efectivităţii principiului legalităţii procesului penal.

5. În ceea ce priveşte acordul de recunoaştere a vinovăţiei - reglementat de dispoziţiile art. 478 - 488 din C. proc. pen. - acesta reprezintă o instituţie de drept procesual penal nouă în legislaţia românească, prin a cărei introducere, legiuitorul a dorit o schimbare radicală a procesului penal român, chiar dacă aplicabilitatea sa este limitată la acele infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 15 ani. Acordul de recunoaştere a vinovăţiei permite inculpatului să participe la stabilirea pedepsei, prin negocierea cu procurorul a condiţiilor acestui acord, scopul încheierii lui fiind soluţionarea cu celeritate a procesului penal, într-un termen optim şi previzibil. Din acest punct de vedere, judecata infracţiunilor pe baza acordului de recunoaştere a vinovăţiei - la fel ca şi judecata pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală (procedura privind recunoaşterea învinuirii) - reprezintă o formă abreviată a judecăţii privind anumite infracţiuni, de natură a responsabiliza părţile din proces.

6. În prezenta cauză, Înalta Curte reţine că nu suntem în prezenţa unei hotărâri penale definitive prin care s-a soluţionat fondul cauzelor, acordul de recunoaştere a vinovăţiei fiind respins, nefiind dezlegat fondul cauzei şi nestatuându-se asupra existenţei faptei penale şi asupra vinovăţiei inculpatului, astfel că nu suntem în prezenţa unei rezolvări a acţiunii penale, adică o soluţie de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, respectiv una de aplicare a unei măsuri educative.

7. Deşi în cuprinsul memoriului cu motivele de recurs, parchetul a susţinut că "Este adevărat că prin hotărârea instanţei de apel nu s-a aplicat o pedeapsă, însă, art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. nici nu impune condiţia ca prin însăşi hotărârea instanţei de apel să se fi aplicat pedeapsa", Înalta Curte reţine că întreaga doctrină şi jurispudenţa în materie impun existenţa unei pedepse aplicate printr-o decizie ca urmare a soluţionării conflictului de drept penal printr-una dintre soluţiile menţionare supra la pct. 6.

Or, prin decizia recurată nu a fost soluţionat conflictul de drept penal printr-o astfel de soluţie, astfel că, în prezenta cauză, nu avem o pedeapsă aplicată de o instanţă de judecată, ci doar una "negociată" între procuror şi inculpat printr-un acord care nu a fost admis de instanţă.

Pentru considerentele prezentate, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism împotriva deciziei penale nr. 458/A din 26 aprilie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, în dosarul nr. x/2022, privind pe intimatul-inculpat A..

În temeiul art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., cheltuielile, ocazionate cu soluţionarea recursului în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, vor rămâne în sarcina statului.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul-inculpat A., în cuantum de 680 RON, va rămâne în sarcina statului şi se va plăti din fondurile Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism împotriva deciziei penale nr. 458/A din 26 aprilie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, în dosarul nr. x/2022, privind pe intimatul-inculpat A..

Cheltuielile, ocazionate cu soluţionarea recursului în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, rămân în sarcina statului.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul-inculpat A., în cuantum de 680 RON, rămâne în sarcina statului şi se plăteşte din fondurile Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 29 noiembrie 2022.