Casuation appeals rejected; manslaughter conviction and damages upheld for negligent emergency-room drug administration.

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2022

Deliberând asupra recursurilor în casaţie declarate, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 252 din data de 03/04/2020, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a hotărât următoarele:

În baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatei A., în ceea ce priveşte săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă, faptă prevăzută de art. 192 alin. (1) şi (2) din C. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.

În baza art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., a fost lăsată nesoluţionată acţiunea civilă exercitată de părţile civile B. şi C. (ambele cu domiciliul procesual ales în Bucureşti).

În baza art. 398 rap la art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

Împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond au declarat apel părţile civile B. şi C., prin reprezentant legal B., şi partea responsabilă civilmente S.C. D. S.R.L Bucureşti.

Prin decizia penală nr. 906/A din data de 29 iunie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., au fost admise apelurile declarate de apelantele părţi civile B. şi C., prin reprezentant legal B., împotriva sentinţei penale nr. 252/03.04.2020 pronunţate de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/2018.

A fost desfiinţată, în totalitate, sentinţa apelată şi în rejudecare:

În baza art. 396 alin. (2) din C. proc. pen., a fost condamnată inculpata A., pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă, prev. de art. 192 alin. (1), (2) din C. pen., la pedeapsa de 2 ani închisoare.

În baza art. 91 din C. pen. s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 2 ani închisoare aplicate inculpatei pe un termen de supraveghere de 3 ani.

În baza art. 93 alin. (1) din C. pen., s-a impus inculpatei, pe durata termenului de supraveghere, să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bucureşti, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţa.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen. s-a impus inculpatei, pe durata termenului de supraveghere, să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bucureşti sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) din C. pen. i s-a impus inculpatei, pe durata termenului de supraveghere, să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Sector 3 Bucureşti sau Arhiepiscopiei Bucureştilor, pe o perioadă de 60 de zile lucrătoare.

În baza art. 91 alin. (4) din C. pen. i s-a atras atenţia inculpatei asupra dispoziţiilor art. 96 din C. pen., a căror nerespectare are drept urmare revocarea beneficiului suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În baza art. 397 alin. (1) din C. proc. pen. rap. la art. 19 şi art. 25 din C. proc. pen., au fost admise, în parte, acţiunile civile formulate de părţile civile B. şi C., prin reprezentant legal B..

Totodată, a fost obligată fiecare parte responsabilă civilmente, S.C. E. S.A. (până la o limită de 12.000 euro, conform poliţei de asigurare nr. x din data de 27.02.2014, încheiată cu inculpata) şi F. S.A. (până la o limită de 350.000 euro, conform poliţei de asigurare nr. x din data de 02.09.2013, încheiată cu partea responsabilă civilmente S.C. D. S.R.L.) la plata următoarelor sume cu titlu de daune materiale:

- părţii civile B. suma de 15.000 RON;

- părţii civile C. suma de 12.000 RON;

- părţii civile C. suma de 350 Euro (echivalentul în RON la cursul BNR de la data plăţii) sub formă de prestaţie periodică lunară de la data pronunţării prezentei decizii până la împlinirea vârstei de 18 ani, respectiv de 26 de ani, dacă se află în continuarea studiilor, dar nu mai târziu de intervenirea unei cauze legale de stingere a obligaţiei.

A fost obligată fiecare parte responsabilă civilmente, S.C. E. S.A. (până la o limită de 12.000 euro, conform poliţei de asigurare nr. x din data de 27.02.2014 încheiată cu inculpata) şi F. S.A. (până la o limită de 350.000 euro, conform poliţei de asigurare nr. x din data de 02.09.2013, încheiată cu partea responsabilă civilmente S.C. D. S.R.L.) la plata următoarelor sume cu titlu de daune morale:

- părţii civile B. suma de 100.000 Euro (echivalentul în RON la cursul BNR de la data plăţii);

- părţii civile C. suma de 200.000 Euro (echivalentul în RON la cursul BNR de la data plăţii).

Au fost obligate în solidar, pentru diferenţele de sume de bani (diferenţe între sumele de bani cuvenite părţilor civile şi plafoanele stabilite prin poliţele de asigurare), inculpata A. şi partea responsabilă civilmente S.C. D. S.R.L.

În baza art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen. a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de partea responsabilă civilmente S.C. D. S.R.L Bucureşti împotriva sentinţei penale nr. 252 din data de 03/04/2020 pronunţate de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, în dosarul nr. x/2018.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen. a fost obligată apelanta parte responsabilă civilmente S.C. D. S.R.L. la plata sumei de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

Împotriva hotărârii instanţei de apel au declarat recurs în casaţie recurenta A. şi recurentele părţile responsabile civilmente F. S.A. şi S.C. D. S.R.L. Bucureşti.

În motivarea cerererii de recurs în casaţie, invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., inculpata A. a adus hotărârii atacate critici vizând lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii pentru care s-a dispus condamnarea acesteia, din perspectiva laturii obiective şi subiective, apreciind că, în speţă, nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a infracţiunii de ucidere din culpă, din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare.

În continuare, a arătat că, sub aspectul lipsei laturii obiective, critică decizia instanţei de apel, atât sub raportul constatării elementului material, cât şi al legăturii de cauzalitate.

Astfel, cu privire la lipsa elementului material al infracţiunii reţinute, A. a susţinut că actul de conduită reţinut în sarcina sa nu coincide cu modelul abstract prevăzut de norma de incriminare. În acest sens, a arătat că, pentru existenţa formei agravate a infracţiunii de ucidere din culpă prevăzută de art. 192 alin. (2) teza I din C. pen., este necesară îndeplinirea cumulativă a mai multor cerinţe: fapta să fie comisă cu ocazia exercitării unei profesii sau meserii ori a efectuării unei anumite activităţi, să existe dispoziţii legale sau măsuri de prevedere pentru exerciţiul respectivei profesii sau meserii ori pentru efectuarea respectivei activităţi, fapta să fie urmarea nerespectării acelor dispoziţii legale sau măsuri de prevedere, iar prin instituirea acestei agravante, legiuitorul a urmărit să determine la prudenţă pe cei care exercită profesii sau meserii ori desfăşoară anumite activităţi pentru care există dispoziţii legale sau măsuri de prevedere, tocmai în considerarea faptului că orice neatenţie în exercitarea, respectiv efectuarea acestora poate avea consecinţe grave, constând chiar în pierderea vieţii uneia sau mai multor persoane.

În acest context, a susţinut că uciderea din culpă profesională se poate reţine atunci când rezultatul este produs ca urmare a nesocotirii unor norme, reguli ori măsuri specifice exerciţiului unei activităţi, meserii sau profesii.

A mai arătat că, în speţă, actul de sesizare a instanţei îl reprezintă încheierea judecătorului de cameră preliminară din data de 11 mai 2018, dată în dosarul penal nr. x/2018 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, prin care, în temeiul art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură, judecătorul a admis plângerea formulată de petenta B. împotriva soluţiei de clasare dispusă prin ordonanţa nr. 8418/P/2014 din data de 12 octombrie 2017 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti şi a dispus începerea judecăţii cu privire la A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de ucidere din culpă. De asemenea, a arătat că, în sarcina inculpatei s-a reţinut, în esenţă, în calitate de medic specialist în medicină de familie, angajată la D. din Bucureşti, că în noaptea de 01 spre 02 iulie 2014, fiind de serviciul de cameră de gardă, a ales, a indicat şi a aplicat greşit tratamentul pacientei G., având consecinţă decesul acesteia.

Raportat la probatoriul administrat, a arătat că, prin acţiunile sale nu a făcut decât să acorde tratamentul cuvenit pacientei, astfel că a solicitat să se constate că şi-a respectat atribuţiile de serviciu, pe care le-a îndeplinit cu bună-credinţă, fapt ce rezultă din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, deşi instanţa de apel a apreciat că nu a luat toate măsurile de prevedere pentru exercitarea profesiei de medic, de prudenţă şi diligenţă, respectiv a aplicat greşit tratamentul pacientei, având consecinţă decesul acesteia. Aşadar, dintre cele trei acţiuni componente ale elementului material al infracţiunii de ucidere din culpă, instanţa de apel a reţinut că este întrunită aceea privind "administrarea de metilprednisolon în perfuzie intravenoasă", însă determinarea existenţei legăturii de cauzalitate implică stabilirea unui raport cauză-efect între acţiunea inculpatului şi urmarea imediată a acesteia, pentru a se putea constata că acţiunea prevăzută de norma de incriminare a fost cea care a cauzat urmarea imediată. Astfel, în ipoteza în care se pune problema unei culpe profesionale, atragerea răspunderii penale nu este automată, în sensul că nu decurge din simpla efectuare neconformă sau neefectuare a unei activităţi reglementate necesare sau obligatorii, situaţie ce ar echivala cu o răspundere obiectivă.

Specific acestei forme de răspundere penală (profesională) este şi faptul că, în cazul său, nu este suficientă simpla legătură de cauzalitate între faptă şi deces pentru a contura cauzalitatea ca element de tipicitate al infracţiunii.

În ceea ce priveşte lipsa legăturii de cauzalitate, a susţinut că raportul de cauzalitate trebuie să fie direct, adică să nu existe alţi factori care să contribuie la producerea rezultatului prevăzut de norma penală. Or, în cauză lipseşte din structura laturii obiective a infracţiunii, legătura de cauzalitate între elementul material şi urmarea imediată.

Prin urmare, a solicitat instanţei de recurs în casaţie să dea eficienţă acelor mijloace de probă care infirmă acuzaţia şi să observe că, în mod nefondat instanţa de apel şi-a întemeiat decizia pe alte mijloace de probă, care au confirmat acuzaţia. Totodată, inculpata a subliniat aspectul că nu solicită reaprecierea probelor, ci ca la soluţionarea căii extraodinare de atac să nu ignore probele cu un pronunţat caracter tehnico-ştiinţific administrate în cauză, astfel cum în mod nelegal a făcut-o instanţa de apel.

Faţă de mijloacele de probă administrate în timpul urmăririi penale, în timpul cercetării judecătoreşti în primă instanţă şi faţă de concluziile instanţei de fond, instanţa de apel a considerat materialul probator insuficient, dispunând, din oficiu, audierea specialistului H., medic primar alergolog şi imunolog la Spitalul Clinic Malaxa, cooptat în cadrul Comisiei Superioare Medico-Legale cu ocazia avizului emis la raportul de nouă expertiză medico-legală, apreciind că, pentru înţelegerea actelor medico-legale întocmite în cauză este necesară audierea acestuia, declaraţia din data de 16 martie 2022 aflându-se la dosar.

În continuare, inculpata a susţinut că acesta este mijlocul de probă pe care instanţa de apel îşi întemeiază în principal soluţia de condamnare, deşi martorul specialist a declarat, de la debutul audierii, că "nu are expertiză în domeniul expertizei medico-legale", afirmând, totodată, că un medic specialist de medicină legală este mai avizat să aprecieze consecinţele toxice ale cumulării unei doze de medicamente la o persoană la care s-au depistat, la necropsie, afecţiuni cardiace.

În aceste condiţii, a apreciat ca fiind nelegală maniera în care instanţa de apel a înlăturat celelalte mijloace de probă tehnico-ştiinţifice şi a preferat să ţină cont de această declaraţie şi să înlăture avizele formulate cu precizări la suplimentul raportului de nouă expertiză medico-legală nr. x din data de 20 mai 2019 de către Comisia de Avizare şi Control de pe lângă INML Bucureşti şi avizul formulat de Comisia Superioară Medico-Legală la data de 06.12.2021, cu precizări.

Inculpata a mai făcut referire la caracteristicile produsului LEMOD SOLU 500 mg pulbere şi solvent, arătând că, din cuprinsul prospectului reiese că, în mod sporadic au fost raportate aritmii, colaps şi stop cardiac după injectare intravenoasă rapidă a dozelor mari (mai mari decât cea folosită de inculpată). A mai arătat şi că, în cazul G., nu este vorba despre o doză recomandată mai mare, cu atât mai mult cu cât decesul a survenit la un moment în care, în perfuzie mai rămăsese de administrat 33%-25% din substanţa prescrisă, iar timpul de administrare a fost unul lent, de peste 45 minute.

În considerarea celor anterior expuse, inculpata a susţinut că instanţa de apel a ignorat rezultatele expertizelor medicale, care atestau antecedentele medicale ale numitei G., esenţiale pentru justa soluţionare a cauzei şi pentru aflarea adevărului.

În ceea ce priveşte diagnosticul pe care i l-a pus pacientei, inculpata a precizat că a acţionat în conformitate cu protocolul elaborat de Ministerul Sănătăţii, dar şi cu ceea ce a învăţat pe parcursul rezidenţiatului, pe parcursul activităţii din camera de gardă, cât şi în timpul efectuării studiilor universitare, conform protocolului existând un plan de tratament alternativ în cazul afecţiunii de care suferea pacienta, însă aceasta a afirmat că şi-a autoadministrat astfel de medicamente.

A mai arătat că, la momentul administrării hidrocortizonului cunoştea că efectul farmacodinamic al acestuia se produce între 2 şi 4 ore, dar nu putea să aştepte timpul menţionat anterior, în condiţiile în care afecţiunea pacientei se agrava şi exista posibilitatea să facă şoc anafilactic, precizând, totodată, că starea pacientului impunea administrarea cantităţii de 500 mg de solumedrol.

Pe cale de consecinţă, a apreciat că inexistenţa unui raport de cauzalitate între actul medical şi deces rezultă din avizul CSML 2021, punctul de vedere medical emis de dr. I., precum şi din răspunsurile specialiştilor consultaţi de instanţă.

Pentru toate aceste motive, a solicitat să se constate că instanţa de apel a stabilit în mod greşit existenţa tipicităţii infracţiunii, în condiţiile în care nu există un raport de cauzalitate direct între actul material şi deces şi, totodată, nu se poate reţine nerespectarea unor dispoziţii legale ori măsuri de prevedere pentru exerciţiul unei profesii.

Cu referire la lipsa laturii subiective a amintit că, prin ordonanţa emisă la data de 12.10.2017 de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sector 1 Bucureşti, confirmată de prim-procuror s-a dispus clasarea cauzei sub aspectul săvârşirii infracţiunii de ucidere din culpă prevăzută de art. 192 alin. (1) şi (2) din C. pen., pe considerentul că fapta nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege, procurorul apreciind că nu s-a dovedit, dincolo de orice dubiu, că inculpata ar fi avut o culpă în diagnosticarea şi tratarea pacientei G., poziţia parchetului fiind constantă şi în faţa instanţelor de judecată.

A mai arătat că inculpata nu avea obligaţia să efectueze o testare prealabilă administrării acestor medicamente şi avea la dispoziţie acest tratament care era recomandat pentru astfel de reacţii, iar singurul care este abilitat să stabilească în mod clar o legătură de cauzalitate este medicul legist. Or, în cauză, opiniile medicilor legişti sunt în sensul că efectele adverse ale unor tratamente nefiind în legătură cu producerea unui deces, se poate reţine vinovăţia unui medic doar în situaţia în care acesta a aplicat un tratament greşit, care a condus la decesul victimei.

Având în vedere antecedentele medicale ale pacientei, precum şi prospectul medicamentului administrat, a susţinut că este exclusă evaluarea sau prevederea unui rezultat periculos de către inculpată, în acest sens fiind şi declaraţiile specialiştilor audiaţi în cauză.

Astfel, sub aspect subiectiv, a considerat că forma de vinovăţie cerută pentru reţinerea infracţiunii de ucidere din culpă nu este îndeplinită, iar circumstanţele reale şi personale favorabile inculpatei nu au fost avute în vedere la pronunţarea deciziei.

Sub aspectul încălcării dreptului la un proces echitabil a susţinut că prezumţia de nevinovăţie a fost înlocuită cu o prezumţie de vinovăţie.

În ceea ce priveşte pronunţarea unei soluţii de condamnare succesiv achitării, a considerat că modalitatea de reapreciere a probelor administrate în faze anterioare ale procesului penal, cu consecinţa condamnării direct în calea de atac, conduce la încălcarea dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului.

În continuare, a arătat că o instanţă de control trebuie să analizeze în ansamblu său chestiunea vinovăţiei şi nu poate, din motive de echitate a procesului, să decidă asupra acestor probleme fără aprecierea directă a mărturiilor prezentate personal, însă, în cauza de faţă, instanţa de apel doar a creat impresia respectării acestor principii, dispunând condamnarea pe o singură probă nouă, respectiv declaraţia unui medic specialist, ignorând expertiza medico-legală, rapoartele şi avizele întocmite de INML.

În ceea ce priveşte latura civilă, curtea a constatat că sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale.

În ceea ce priveşte prejudiciul, instanţa de apel a reţinut că acesta constă în efectul negativ suferit de o persoană, ca urmare a faptei ilicite comise de o altă persoană.

A mai arătat că, în ceea ce priveşte soluţionarea laturii civile, niciunul dintre cazurile de casare, nu prevede ca motiv de casare vreo nelegalitate cu privire la latura civilă a cauzei, autonom de cele statuate pe latură penală. Totodată a arătat că, potrivit art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., în caz de achitare sau de încetare a procesului penal, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I, instanţa lasă nesoluţionată actiunea civilă. Aşadar, pentru a înlătura nelegalitatea constatată, soluţia pe care o poate dispune instanţa de recurs, când reţine cauze spre rejudecare, este cea a lăsării ca nesoluţionată a laturii civile, când admite recursul pentru cazurile prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

În raport cu cele expuse în cuprinsul motivelor de recurs în casaţie, a solicitat, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. raportat la art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., admiterea recursului în casaţie şi achitarea în baza art. 17 alin. (2) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., fapta nefiind prevăzută de legea penală, iar pe latură civilă, în temeiul art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile formulate de părţile civile.

Prin cererea de recurs în casaţie formulată de partea responsabilă civilmente S.C. D. S.R.L., s-a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., respectiv inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În motivarea cererii de recurs în casaţie, partea responsabilă civilmente S.C. D. S.R.L. a susţinut că, fapta de ucidere din culpă pentru care a fost condamnată inculpata A. nu este prevăzută de legea penală. În acest sens, a arătat că instanţa de apel a dispus condamnarea inculpatei A. sub cuvânt că "nu a luat toate măsurile de prevedere pentru exercitarea profesiei de medic, de prudenţă şi diligenţă, pentru administrarea tratamentului cu corticoizi, respectiv a aplicat greşit tratamentul pacientei G., având consecinţa decesului acesteia, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de ucidere din culpă prev. de art. 192 alin. (1) şi (2) din C. pen..".

În continuare, a apreciat că infracţiunea de ucidere din culpa imputată medicului A. şi încadrarea acesteia în condiţiile de tipicitate trebuie examinată prin raportare la dispoziţiile art. 381 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 95/2005. Aceasta pentru că, dacă medicul a acţionat în conformitate cu drepturile şi obligaţiile prevăzute de aceste texte de lege, în ipoteza producerii rezultatului nedorit de niciun medic, al decesului pacientului, nu este îndeplinită condiţia de tipicitate cerută de lege pentru a se putea pronunţa o hotărâre de condamnare, pentru că în acest caz ne aflăm în ipoteza art. 16 alin. (1) pct. b) teza I din C. proc. pen., respectiv fapta nu este prevăzută de legea penală.

În raport cu cele expuse, partea responsabilă civilmente S.C. D. S.R.L. a apreciat că se impune admiterea recursului în casaţie, astfel cum a fost formulat.

Prin cererea de recurs în casaţie formulată de partea responsabilă civilmente Societatea de Asigurare Reasigurare S.A. F. a fost invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., respectiv inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În motivarea cererii, s-a arătat că decizia penală nr. 906 din data de 29 iunie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia Penală, este nelegală, datorită gravelor erori de iure comise de instanţa de apel, în privinţa judecării chestiunii prealabile invocate [art. 52 alin. (3) din C. proc. pen..], erori în lipsa cărora ar fi fost menţinută sentinţa penală nr. 252 din 03.04.2020 a Judecătoriei Sector 1, prin care s-a dispus achitarea inculpatei A., conform art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.

Societatea de asigurări a precizat că cererea de recurs în casaţie are ca obiect, atât acţiunea penală, cât şi acţiunea civilă, datorită faptului că instanţa de apel a omis în totalitate faptul că poliţa de asigurare în baza căreia a fost obligată la plata despăgubirilor, nu avea acoperire pentru daune morale.

Astfel, a susţinut că fapta, aşa cum a fost descrisă şi reţinută de instanţa de apel, nu întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii de ucidere din culpă, pronunţarea soluţiei de condamnare şi reţinerea greşită a faptei în sarcina inculpatei producându-se numai din cauza refuzului instanţei de a lua în considerare la soluţionarea cauzei avizele şi concluziile Comisiei Superioare a INML şi a Comisiei de Avizare şi Control din cadrul INML. În continuare, recurenta a susţinut că s-a dispus condamnarea inculpatei, în apel, doar în baza unei opinii, formulate de medicul specialist H..

Totodată, a arătat că instanţa de apel a comis grave erori şi în soluţionarea laturii civile a cauzei, obligând S.C. F. la plata despăgubirilor, reprezentând daune materiale şi daune morale deşi, în mod evident aceste despăgubiri erau excluse. Excluderea de la plată figura, în mod clar, pe prima pagină a poliţei de asigurare aflată la dosarul cauzei, iar prin notele de şedinţă prin care a solicitat admiterea excepţiei lipsei calităţii procesual pasive, recurenta a arătat că motivul formulării excepţiei a fost întemeiat strict pe excluderea de la plata despăgubirilor înscrise în poliţa de asigurări aflată la dosarul cauzei.

Drept consecinţă, raportat la aspectele de fapt şi de drept invocate prin apărările formulate, a considerat că se impune admiterea recursului în casaţie în sensul celor arătate.

Prin încheierea pronunţată la data de 10 noiembrie 2022, în baza art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., Înalta Curte a admis în principiu cererile de recurs în casaţie formulate de recurenta A. şi de recurentele-părţi responsabile civilmente F. S.A. şi S.C. D. S.R.L. Bucureşti împotriva deciziei penale nr. 906/A din data de 29 iunie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală şi a fixat termen la data de 24 noiembrie 2022, pentru judecarea recursurilor în casaţie pe fond.

În încheierea pronunţată, Înalta Curte a arătat că a admis în principiu cererile de recurs în casaţie numai cu privire la lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii pentru care s-a dispus condamnarea inculpatei, respectiv elementul material şi legătura de cauzalitate, ce se circumscriu laturii obiective.

Examinând recursurile în casaţie declarate de recurenta A. şi de recurentele-părţi responsabile civilmente F. S.A. şi S.C. D. S.R.L. Bucureşti, Înalta Curte, după deliberare, constată că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Conform dispoziţiilor art. 433 din C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din C. proc. pen., pe această cale se verifică exclusiv legalitatea deciziei prin prisma cazurilor de recurs în casaţie expres şi limitativ prevăzute de lege.

Aşadar, se constată că, potrivit noului C. proc. pen., recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au autoritate de lucru judecat, însă, numai în cazuri expres şi limitativ prevăzute de lege şi doar pentru motive de nelegalitate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond şi de apel (situaţia de fapt rezultată din coroborarea probelor), intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi exercitată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, precum şi stabilitatea situaţiilor juridice rezultate din hotărârile judecătoreşti definitive, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute, aşa cum s-a arătat anterior, fără ca pe calea recursului în casaţie să poată fi invocate şi, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca având consecinţe grave, excluzând reexaminarea faptelor şi probelor, deoarece, în acest mod, s-ar ajunge la transformarea recursului în casaţie într-un al doilea apel.

Cazul de recurs în casaţie invocat de inculpat, prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării "dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" se circumscrie situaţiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare ori când instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune. Dată fiind natura juridică a recursului în casaţie, de cale de atac exclusiv de drept, acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obţine, de exemplu, schimbarea încadrării juridice a faptei sau pentru a se constata incidenţa unei cauze justificative sau de neimputabilitate, acesta fiind atributul exclusiv al instanţelor de fond şi de apel.

Pe de altă parte, raportat la modul de legiferare a celor două teze ale art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. (neprevederea în legea penală şi lipsa vinovăţiei prevăzute de lege) şi la dispoziţiile art. 15 alin. (1) din C. pen., în conformitate cu care infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o, se constată că doar neprevederea în legea penală, ce subsumează situaţiile în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii din punct de vedere obiectiv, a fost avută în vedere de legiuitor atunci când a reglementat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.. Ca atare, dispoziţiile ce reglementează acest caz de recurs în casaţie corespund prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., conferind Înaltei Curţi posibilitatea de a examina în cadrul recursului în casaţie criticile prin care se invocă împrejurarea că fapta nu este prevăzută de legea penală şi cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii, cu excepţia celor ce vizează vinovăţia, adică doar din perspectiva tipicităţii obiective a infracţiunii.

În aceste coordonate de principiu, în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, se reţine că analizarea criticilor formulate de recurenţi se limitează doar la verificarea respectării legii de către instanţa a cărei hotărâre a fost atacată, Înalta Curte putând cenzura, în drept, hotărârea în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, excluzând rejudecarea cauzei în parametrii în care a avut loc judecata în fond şi apel şi analizând, exclusiv, prin raportare la situaţia de fapt stabilită cu titlu definitiv prin hotărârea recurată.

Prin încheierea de admitere în principiu, Înalta Curte a constatat că cererea de recurs în casaţie este admisibilă numai cu privire la lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii pentru care s-a dispus condamnarea inculpatei, respectiv elementul material şi legătura de cauzalitate, ce se circumscriu laturii obiective. Aşadar, Înalta Curte urmează a examina, în cele ce succed, aspectele mai sus menţionate.

În speţă, prin decizia atacată, instanţa de apel a reţinut că " în drept, fapta inculpatei A. care, în noaptea de 01/02.07.2014, în exercitarea atribuţiilor de medic primar medicină de familie, cu ocazia efectuării serviciul de gardă la camera de primiri urgenţe a D. din Bucureşti, nu a luat toate măsurile de prevedere pentru exercitarea profesiei de medic, de prudenţă şi diligenţă, pentru administrarea tratamentului cu corticoizi, respectiv a aplicat greşit tratamentul pacientei G., având consecinţă decesul acesteia, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de ucidere din culpă prev. de art. 192 alin. (1), (2) C. pen. (...) În ceea ce priveşte raportul de cauzalitate între administrarea de către inculpată a solumedrolului în condiţiile menţionate mai sus şi deces există legătură de cauzalitate directă. S-a explicat în Suplimentul la Raportul de Nouă Expertiză Medico-Legală nr. A5/6108/2015 faptul că fibrilaţia ventriculară neresponsivă la manevrele de resuscitare, urmată de oprirea cordului şi deces, s-a produs în timpul perfuziei intravenoase cu metilprednisolon hemisuccinat, ceea ce duce la concluzia că între administrarea solumedrolului în condiţiile menţionate mai sus şi deces există legătură de cauzalitate directă, condiţionată de afecţiunile cardiace preexistente necunoscute clinic şi determinate histopatologic la momentul efectuării necropsiei medico-legale. Curtea notează că legătura de cauzalitate există şi atunci când activitatea culpabilă a inculpatei se suprapune pe o altă stare/situaţie/activitate a altei persoane, fiind suficient ca acţiunea inculpatei să se înscrie printre cazurile care au determinat rezultatul.".

Din analiza considerentelor deciziei penale atacate rezultă că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii, fapta pentru care inculpata a fost trimisă în judecată întrunind condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de ucidere din culpă pentru care a fost condamnată, aspecte care au fost amplu argumentate de către instanţa de apel, cu trimiteri la probatoriile pe care le-au avut în vedere.

Prin urmare, se constată că susţinerile recurenţilor, în sensul că fapta inculpatei nu este prevăzută de legea penală, nu sunt apte a complini lipsa indicării unor chestiuni de nelegalitate de natură a atrage incidenţa cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., atât timp cât există concordanţă între baza factuală, astfel cum a fost ea reţinută în mod definitiv de instanţa de apel şi condiţiile de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de ucidere din culpă, pentru care a fost condamnată.

Înalta Curte consideră că nu se pot examina criticile de ordin subiectiv referitor la forma de vinovăţie a recurentei inculpate, respectiv a culpei, prin prisma cazului de casare invocat, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., dar nici printr-un alt caz de casare, în raport cu natura şi specificul recursului în casaţie.

De asemenea, Înalta Curte nu poate examina, în calea extraordinară solicitată probele administrate, acestea fiind de competenţa primei instanţe şi instanţei de apel.

Aşadar, Înalta Curte consideră criticile referitoare la latura obiectivă privind cauza, elementul material, legătura de cauzalitate, ca fiind nefondate, întrucât, pe de o parte, împrejurările stabilite cu caracter definitiv de instanţa de apel conduc la îndeplinirea condiţiilor de tipicitate referitoare la elementul material şi legătura de cauzalitate, iar pe de altă parte, ar tinde spre schimbarea situaţiei de fapt, ceea ce excedează căii extraordinare de atac solicitate.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate de recurenta inculpată A. şi de recurentele părţi responsabile civilmente F. S.A. şi S.C. D. S.R.L. Bucureşti împotriva deciziei penale nr. 906/A din data de 29 iunie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală.

În temeiul dispoziţiilor art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurenta inculpată A. şi recurentele părţi responsabile civilmente F. S.A. şi S.C. D. S.R.L. Bucureşti la plata sumei de câte 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate de recurenta inculpată A. şi de recurentele părţi responsabile civilmente F. S.A. şi S.C. D. S.R.L. Bucureşti împotriva deciziei penale nr. 906/A din data de 29 iunie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală.

Obligă recurenta inculpată A. şi recurentele părţi responsabile civilmente F. S.A. şi S.C. D. S.R.L. Bucureşti la plata sumei de câte 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 noiembrie 2022.