Defendant's extraordinary appeal rejected; attempted murder and robbery conviction upheld

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2022

Deliberând asupra recursului în casaţie declarat, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 78/S din data de 14.04.2022, pronunţată de Tribunalul Braşov, s-au hotărât următoarele:

În baza art. 32 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 188 alin. (1) - art. 189 alin. (1) lit. d) teza I din C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) din C. pen., art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la o pedeapsă de 7 ani şi 6 luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi h) din C. pen. pe o durată de 3 ani, pedeapsă complementară executabilă conform art. 68 lit. c) din C. pen.

În baza art. 233 din C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) din C. pen. a fost condamnat acelaşi inculpat la o pedeapsă de 3 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi h) din C. pen. pe o durată de 2 ani, pedeapsă complementară executabilă conform art. 68 lit. c) din C. pen.

În baza art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen. şi art. 45 din C. pen., i s-a aplicat inculpatului A. pedeapsa cea mai grea, de 7 ani şi 6 luni închisoare, la care a fost adăugat un spor legal de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite, respectiv 1 an închisoare, pedeapsa principală rezultantă fiind de 8 ani şi 6 luni închisoare alături de care s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi h) din C. pen. pe o durată de 3 ani, pedeapsă complementară executabilă conform art. 68 lit. c) din C. pen.

În baza art. 65 alin. (1) din C. pen., i s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi h) din C. pen. pe durata executării pedepsei.

În baza art. 399 alin. (1) din C. proc. pen., a fost menţinută starea de arest a inculpatului A., iar în baza art. 404 alin. (4) lit. a) din C. proc. pen., cu aplicarea art. 72 din C. pen. s-a dedus reţinerea şi arestarea preventivă de la 23.10.2021 la zi.

În baza art. 397 alin. (1) din C. proc. pen. şi art. 19 din C. proc. pen., a fost admisă acţiunea civilă exercitată de către partea civilă Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Braşov şi a fost obligat inculpatul A. la plata către această parte civilă a sumei de 1439,28 RON, cu titlu de despăgubiri civile, reprezentând daune materiale.

În baza art. 397 alin. (1) din C. proc. pen. şi art. 19 din C. proc. pen., a fost admisă acţiunea civilă exercitată de către partea civilă B. şi a fost obligat inculpatul A. la plata către această parte civilă a sumei de 3.000 RON, cu titlu de despăgubiri civile, reprezentând daune morale.

A fost menţinut sechestrul asigurător instituit prin Ordonanţa nr. 676/P/2021, din data de 29.10.2021 asupra sumei de 1164 RON, aparţinând inculpatului A..

În baza art. 7 din Legea nr. 76/2008, s-a dispus prelevarea probelor biologice de la inculpatul A., probe utilizate în vederea introducerii profilelor genetice în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, în termenul legal, Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov şi inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 568/Ap din data de 15 iulie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Penală, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., s-a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov împotriva sentinţei penale nr. 78/S din data de 14.04.2022, pronunţată de Tribunalul Braşov, pe care a desfiinţat-o, în parte, sub aspectul modului de aplicare a pedepsei accesorii şi, rejudecând în aceste limite:

S-a aplicat în cazul fiecărei infracţiuni reţinute în sarcina inculpatului A. pedeapsa accesorie prevăzută de art. 65 alin. (1) din C. pen., constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi h) din C. pen. pe durata executării pedepsei.

În baza art. 45 alin. (5) din C. pen. raportat la art. 45 alin. (3) lit. a) din C. pen., a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi h) din C. pen. pe durata executării pedepsei.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

A dedus în continuare din durata pedepsei rezultante principale aplicate inculpatului, perioada de la data pronunţării sentinţei (14.04.2022) până la zi.

În temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva aceleiaşi sentinţe.

Împotriva deciziei penale nr. 568/Ap din data de 15 iulie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Penală, a declarat recurs în casaţie, în termenul legal, inculpatul A..

În motivarea cererii de recurs în casaţie, s-a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., arătându-se că faptele săvârşite de inculpat nu sunt prevăzute de legea penală ori nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor respective.

A. Cu privire la infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 32 rap. la art. 189 din C. pen., a considerat că este necesar a se analiza întregul material probatoriu cu privire la două aspecte, respectiv: dacă şi în ce măsură viaţa persoanei vătămate a fost pusă în primejdie; care este forma de vinovăţie cu care a acţionat inculpatul ce poate fi reţinută şi dacă această vinovăţie îmbracă forma cerută de lege.

I. Cu privire la modul în care acţiunile inculpatului au afectat viaţa persoanei vătămate, a menţionat că se impune o analiză serioasă şi profund ancorată în probele administrate în cauză, deoarece viaţa persoanei vătămate nu a fost suprimată, iar infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului poate exista numai dacă viaţa persoanei vătămate a fost pusă în primejdie ori dacă intensitatea acţiunilor, precum şi zonele de pe corpul persoanei vătămate vizate de aceste acţiuni ar fi putut pune în primejdie viaţa părţii vătămate.

Această analiză trebuie să fie fundamentată pe probele administrate, iar din acest punct de vedere materialul probatoriu relevant este constituit de proba ştiinţifică, medicală, de înregistrarea video care a surprins evenimentul, precum şi din depoziţiile unor martori, cu precizarea că, dintre toate aceste probe, singurele cu caracter probatoriu absolut sunt primele două (proba ştiinţifică şi proba video), depoziţiile martorilor, din motive lesne de înţeles, fiind relativ incerte, putând fi influenţate de psihismul fiecărei persoane care a depus ca martor, precum şi de alte elemente obiective şi subiective care formează cadrul în care fiecare dintre aceste persoane au putut percepe evenimentul.

A arătat că, prin prisma probei ştiinţifice, nu există niciun dubiu, specialiştii care au formulat concluzia ştiinţifică stabilind cert că viaţa persoanei vătămate nu a fost pusă în pericol.

Pe de altă parte, înregistrarea video, chiar şi în condiţii de calitate slabă, atestă, incontestabil, faptul că, la un moment dat, inculpatul a pus persoana vătămată la pământ, pe iarbă, apoi s-a aplecat asupra sa şi, apucându-l de îmbrăcăminte, l-a trântit, de două ori, cu capul de pământ (tot pe iarbă), de la o distanţă de 40-50 cm. Din acest punct de vedere, trântirea persoanei vătămate de două ori cu capul de pământ (în iarbă), de la o distanţă de 40-50 cm., nu poate să constituie una din acele acţiuni de mare violenţă, de mare intensitate, care să primejduiască viaţa părţii vătămate, aceste acţiuni neputând fi niciodată măcar comparabile cu cele care, în practica instanţelor, au atras încadrarea juridică de omor sau de tentativă la omor (spre exemplu proiectarea victimei în viteză de un plan extrem de dur, gen asfalt/beton, ori ridicarea victimei la o înălţime de 150-180 cm, urmată de aruncare sa pe beton sau asfalt).

Ulterior, în timp ce persoana vătămată se afla la pământ, inculpatul a aplicat acesteia patru sau cinci lovituri de picior. Înregistrarea video nu poate sluji identificării regiunilor de pe corpul părţii vătămate atinse de loviturile de picior ale inculpatului, dar din acest punct de vedere depoziţiile martorilor vorbesc despre una sau două lovituri în zona capului şi trei sau patru lovituri în spate. Cu privire la acest segment al evenimentului, a considerat că este evident faptul că loviturile aplicate în spate persoanei vătămate nu pot constitui temei în reţinerea tentativei la omor, zona vizată nefiind una vitală, iar intensitatea loviturilor nefiind dovedită ca una extremă. Pe de altă parte, lovitura sau cele două lovituri (în niciun caz nu s-a dovedit că au existat mai multe) aplicate în zona capului, nu pot să constituie temei pentru reţinerea acestei infracţiuni, neavând intensitatea necesară pentru a pune cu adevărat viaţa în pericol.

După aceste agresiuni inculpatul a plecat de lângă persoana vătămată, care nu s-a putut ridica imediat singur, dar care s-a ridicat, un minut sau două mai târziu, cu ajutorul organelor de poliţie ajunse la locul incidentului.

În fine, pentru conturarea cu exactitate a stării de fapt, a menţionat că trebuie să fie avută în vedere şi declaraţia unuia dintre martori, fostul angajator al persoanei vătămate, care a declarat că în ziua respectivă, în jurul orei 11, când a plecat de la acest martor (din Feldioara), persoana vătămată se afla deja sub influenţa băuturilor alcoolice, dacă nu chiar în stare de ebrietate.

Faţă de acest ultim aspect, a subliniat faptul că, în condiţiile în care persoana vătămată se afla în acel moment în stare de neputinţă de a se ridica de la pământ, imediat şi fără ajutor, aceasta poate fi pusă nu numai pe seama loviturilor primite (aşa cum a susţinut Ministerul Public), ci, la fel de uşor, pe seama stării bahice în care persoana vătămată se afla.

Astfel, de vreme ce viaţa persoanei vătămate nu a fost pusă în primejdie (aşa cum atestă proba ştiinţifică de care nu se poate face abstracţie) şi de vreme ce există serioase dubii (fundamentate pe probele administrate) că intensitatea acţiunilor inculpatului, precum şi zonele de pe corpul părţii vătămate vizate de aceste acţiuni ar fi putut pune în primejdie viaţa părţii vătămate, a arătat că infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului nu există.

II. Cu privire la forma de vinovăţie a arătat că, potrivit legii, infracţiunea de omor şi, în consecinţă, tentativa la aceasta pot fi săvârşite exclusiv cu intenţie, directă sau indirectă.

Cu alte cuvinte, dacă toate celelalte elemente constitutive ale infracţiunii de omor sau ale tentativei la aceasta sunt îndeplinite, această infracţiune se va reţine doar dacă făptuitorul a prevăzut şi a urmărit producerea rezultatului funest (decesul victimei) sau dacă, deşi nu a urmărit producerea rezultatului funest, făptuitorul l-a prevăzut şi a acceptat posibilitatea producerii lui.

În cazul de faţă, intenţia inculpatului a fost de a aplica "o corecţie" părţii vătămate, determinată (conform declaraţiilor inculpatului) de atitudinea nepotrivită ori chiar agresivă a persoanei vătămate. Nimic din întregul material probatoriu administrat în cauză nu a dovedit existenţa intenţiei, fie şi indirecte, de a suprima viaţa persoanei vătămate.

Aşa fiind, în caz de îndoială în ceea ce priveşte intenţia inculpatului, adică atunci când nu se poate stabili cu precizie dacă acesta a acţionat cu intenţia de a ucide sau de a produce numai o vătămare corporală ori o lovire, fapta sa nu poate constitui tentativă de omor, deoarece îndoiala profită făptuitorului (in dubio pro reo).

Faţă de aceste considerente a apreciat că singura soluţie legală şi temeinică, cu privire la infracţiunea de tentativă de omor, este aceea de achitare, pentru motivele mai sus arătate şi analizate.

B.Cu privire la infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 233 din C. pen.

Potrivit legii, infracţiunea de tâlhărie, în cazul de faţă, reprezintă "furtul săvârşit prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra". Aşa fiind, una din condiţiile esenţiale pentru existenţa infracţiunii de tâlhărie este existenţa infracţiunii de furt, care este reprezentată de "luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul însuşirii pe nedrept".

Pentru a stabili în mod legal şi temeinic dacă această infracţiune există şi dacă a fost săvârşită de inculpat cu forma de vinovăţie cerută de lege, este absolut necesar ca judecătorul să analizeze materialul probator administrat în cauză, iar probele administrate au stabilit următoarele:

II. Cu grad mai mic sau mai mare de incertitudine.

1. Partea vătămată a reclamat că i s-ar fi furat suma de 600 RON, dar susţinerile sale au un oarecare grad de incertitudine, pe de-o parte pentru că persoana vătămată se afla în stare de ebrietate şi astfel fiind este posibil ca suma respectivă să fi fost pierdută sau furată cu altă ocazie (de exemplu până la întâlnirea cu inculpatul), iar pe de altă parte pentru că nimeni, niciodată, nu a verificat veridicitatea reclamaţiei persoanei vătămate;

2. Martorii au dat declaraţii care sunt contradictorii cu privire la multe detalii.

Pornind de la aceste date care au rezultat din probele administrate şi în special de la datele cu caracter de certitudine, care nu pot fi contestate, infracţiunea de tâlhărie:

a. Fie nu există, neexistând un furt, deoarece:

- este imposibil a se stabili, pe baza probelor, dincolo de orice dubiu, că partea vătămată se mai afla în posesia sumei de 600 RON la momentul întâlnirii cu inculpatul, de vreme ce nimeni nu a verificat veridicitatea reclamaţiei persoanei vătămate sau că ar fi sustras vreo sumă de bani din posesia părţii vătămate; dimpotrivă, având în vedere caracterul cert al constatărilor organului de poliţie care l-a percheziţionat pe inculpat la circa un minut după ce acesta s-a îndepărtat de persoana vătămată şi la o distanţă de maxim 50 de metri de aceasta, este imposibil ca suma sau parte din suma găsită asupra inculpatului să fi fost vreodată în posesia părţii vătămate (cupiura nu corespunde sub nicio formă);

b. Fie nu poate fi reţinută în sarcina inculpatului, neexistând probe că acesta ar fi săvârşit infracţiunea, deoarece:

- între momentul plecării inculpatului de lângă persoana vătămată şi momentul reţinerii şi percheziţionării sale de către organele de poliţie a trecut circa un minut, timp în care inculpatul s-a deplasat "ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic", la o distanţă de aproximativ 50 de metri de locul conflictului, în plină lumină naturală şi în văzul altor persoane(dintre care unele au depus ca martori), fără ca cineva să-l fi văzut în vreun moment că se debarasează de vreun lucru, de vreun obiect;

- la percheziţia efectuată chiar atunci, asupra inculpatului a fost găsită suma de 1764 RON (8 bancnote a 200 RON, o bancnotă a 100 RON, o bancnotă a 50 RON şi alte bancnote cu valoare nominală de 10 RON sau mai mică), iar această sumă pare să fie în deplină concordanţă cu suma despre care s-a dovedit, dincolo de orice dubiu, că a fost primită de inculpat, legal, de la angajatorul său;

- nu există nicio dovadă în sensul că ceva din suma pe care persoana vătămată a declarat-o ca furată de inculpat s-ar fi găsit asupra acestuia; mai mult, din pricina nepotrivirilor de cupiură, este dovedit dincolo de orice dubiu că nimic din suma găsită asupra inculpatului nu a aparţinut vreodată părţii vătămate.

Prin încheierea pronunţată la data de 27 octombrie 2022, în baza art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., Înalta Curte a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 568/Ap din data de 15 iulie 2022 a Curţii de Apel Braşov, secţia Penală şi a fixat termen la data de 24 noiembrie 2022 pentru judecarea pe fond a recursului în casaţie.

Prin încheierea de admitere în principiu, Înalta Curte a constatat că cererea de recurs în casaţie este admisibilă numai cu privire la aspectele ce vizează infracţiunea prevăzută de art. 32 rap. la art. 189 din C. pen., în raport, cu cele două componente prezentate în cerere, ce fac referire la faptul că infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului poate exista numai dacă viaţa părţii vătămate a fost pusă în primejdie ori dacă intensitatea acţiunilor, precum şi zonele de pe corpul părţii vătămate vizate de aceste acţiuni ar fi putut pune în primejdie viaţa părţii vătămate, precum şi în raport, cu forma de vinovăţie cu care a acţionat inculpatul şi dacă această vinovăţie îmbracă forma cerută de lege.

Examinând recursul în casaţie declarat de inculpatul A., Înalta Curte, după deliberare, constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Conform dispoziţiilor art. 433 din C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar potrivit art. 447 din acelaşi cod, pe această cale se verifică exclusiv legalitatea deciziei prin prisma cazurilor de recurs în casaţie expres şi limitativ prevăzute de lege.

Aşadar, se constată că, potrivit noului C. proc. pen., recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au autoritate de lucru judecat, însă, numai în cazuri expres şi limitativ prevăzute de lege şi doar pentru motive de nelegalitate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond şi de apel (situaţia de fapt rezultată din coroborarea probelor), intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi exercitată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, precum şi stabilitatea situaţiilor juridice rezultate din hotărârile judecătoreşti definitive, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute, aşa cum s-a arătat anterior, fără ca pe calea recursului în casaţie să poată fi invocate şi, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca având consecinţe grave, excluzând reexaminarea faptelor şi probelor, deoarece, în acest mod, s-ar ajunge la transformarea recursului în casaţie într-un al doilea apel.

Cazul de recurs în casaţie invocat de inculpat, prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării "dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" se circumscrie situaţiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare ori când instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune. Dată fiind natura juridică a recursului în casaţie, de cale de atac exclusiv de drept, acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obţine, de exemplu, schimbarea încadrării juridice a faptei sau pentru a se constata incidenţa unei cauze justificative sau de neimputabilitate, acesta fiind atributul exclusiv al instanţelor de fond şi de apel.

Pe de altă parte, raportat la modul de legiferare a celor două teze ale art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. (neprevederea în legea penală şi lipsa vinovăţiei prevăzute de lege) şi la dispoziţiile art. 15 alin. (1) din C. pen., în conformitate cu care infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o, se constată că doar neprevederea în legea penală, ce subsumează situaţiile în care nu sunt întrunite condiţiile de tipicitate ale infracţiunii din punct de vedere obiectiv, a fost avută în vedere de legiuitor atunci când a reglementat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.. Ca atare, dispoziţiile ce reglementează acest caz de recurs în casaţie corespund prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., conferind Înaltei Curţi posibilitatea de a examina în cadrul recursului în casaţie criticile prin care se invocă împrejurarea că fapta nu este prevăzută de legea penală şi cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii, cu excepţia celor ce vizează însăşi existenţa vinovăţiei.

În aceste coordonate de principiu, în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, se reţine că analizarea criticilor formulate de recurentul inculpat se limitează doar la verificarea respectării legii de către instanţa a cărei hotărâre a fost atacată, Înalta Curte putând cenzura, în drept, hotărârea în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, excluzând rejudecarea cauzei în parametrii în care a avut loc judecata în fond şi apel şi analizând, exclusiv, prin raportare la situaţia de fapt stabilită cu titlu definitiv prin hotărârea recurată.

Prin încheierea de admitere în principiu, Înalta Curte a constatat că cererea de recurs în casaţie este admisibilă numai cu privire la aspectele ce vizează infracţiunea prevăzută de art. 32 rap. la art. 189 din C. pen., în raport, cu cele două componente prezentate în cerere, ce fac referire la faptul că infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului poate exista numai dacă viaţa părţii vătămate a fost pusă în primejdie ori dacă intensitatea acţiunilor, precum şi zonele de pe corpul părţii vătămate vizate de aceste acţiuni ar fi putut pune în primejdie viaţa părţii vătămate, precum şi în raport, cu forma de vinovăţie cu care a acţionat inculpatul şi dacă această vinovăţie îmbracă forma cerută de lege. Aşadar, Înalta Curte urmează a examina, în cele ce succed, aspectele mai sus menţionate.

Din analiza considerentelor deciziei penale atacate şi din actele dosarului, rezultă că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii, fapta pentru care inculpatul a fost condamnat fiind prevăzută de legea penală şi întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă la omor calificat, prevăzută de art. 32 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 188 alin. (1) - art. 189 alin. (1) lit. d) din C. pen.

Prin urmare, se constată că susţinerile recurentului inculpat, în sensul că fapta sa nu este prevăzută de legea penală, nu sunt apte a complini lipsa indicării unor chestiuni de nelegalitate de natură a atrage incidenţa cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., atât timp cât baza factuală stabilită cu caracter definitiv de instanţa de apel, conduce la concordanţa cu îndeplinirea condiţiilor de tipicitate obiective ale infracţiunii de tentativă la omor calificat, pentru care a fost condamnat.

Totodată, Înalta Curte consideră că aspectele de ordin subiectiv invocate de către apărătorul recurentului tind spre o schimbare a încadrării juridice, ceea ce pe calea recursului în casaţie nu este posibilă, în raport cu natura şi specificul acestei căi extraordinare de atac.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 568/Ap din data de 15 iulie 2022 a Curţii de Apel Braşov, secţia Penală.

În temeiul dispoziţiilor art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 568/Ap din data de 15 iulie 2022 a Curţii de Apel Braşov, secţia Penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 noiembrie 2022.