Inadmissibility of appeal against final execution order: non-credit of bail detention with electronic monitoring under European Arrest Warrant

Şedinţa publică din data de 13 septembrie 2022

Deliberând asupra cauzei penale de faţă, constată următoarele:

Prin decizia penală nr. 35/C/CJ din data de 26 mai 2022 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. x/2021, a fost respinsă, ca nefondată, contestaţia formulată de condamnatul A. împotriva deciziei nr. 111 din data de 28 februarie 2022 pronunţată de Tribunalul Argeş, în dosarul penal nr. x/2021

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel Piteşti a reţinut că, prin decizia penală nr. 111 din 28 februarie 2022, pronunţată de Tribunalul Argeş în dosarul nr. x/2021, în temeiul art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) din C. proc. pen. raportat la art. 598 din C. proc. pen., a fost respinsă, ca nefondată, contestaţia formulată de contestatorul A., împotriva sentinţei penale nr. 137 din 01 februarie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021 al Judecătoriei Piteşti.

Pentru a pronunţa această decizie, tribunalul a reţinut că, prin sentinţa penală nr. 137/1.02.2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021 al Judecătoriei Piteşti, în baza art. 598 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen., a fost admisă în parte contestaţia la executare formulată de petentul condamnat A., s-a dedus perioada executată în Marea Britanie, de către petent, în baza mandatului european de arestare nr. 1 din 23 iulie 2020, emis de Judecătoria Curtea de Argeş în baza sentinţei penale nr. 90/11 aprilie 2019, definitivă prin decizia penală nr. 171/A la data de 27 aprilie 2020-MEPI nr. 116/2019/27 aprilie 2020, respectiv perioada de la data de 11 august 2020 până la data de 19 august 2020 inclusiv.

În considerentele sentinţei nr. 137/1.02.2022 a Judecătoriei Piteşti, pronunţată în dosarul nr. x/2021, s-a reţinut că, prin sentinţa penală nr. 90/11 aprilie 2019 a Judecătoriei Curtea de Argeş, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 171/A/27 aprilie 2020 a Curţii de Apel Piteşti, petentul A. a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 2 ani şi 4 luni închisoare.

În baza acestei sentinţe a fost emis mandatul european de arestare nr. 1 din 23 iulie 2020 şi cererea de extrădare a petentului.

Din relaţiile înaintate de Biroul Naţional SIRENE a reieşit că petentul s-a aflat în custodia autorităţilor din Marea Britanie în perioada 11 august 2020-19 august 2020, încarcerat, a fost eliberat pe cauţiune până la predarea către România, respectiv la data de 27 mai 2021, în aceeaşi zi fiind preluat de o escortă din cadrul A.N.P., în vederea încarcerării.

Totodată, din relaţiile comunicate de autorităţile din Marea Britanie a reieşit că petentul A. a fost arestat în baza mandatului european de arestare nr. 1 din 23 iulie 2019 de la data de 11 august 2020, până la data de 19 august 2020, inclusiv când a fost eliberat pe cauţiune şi supus unei interdicţii zilnice de a ieşi din casă între orele 00:00-03:00 pe toată perioada ordinului de interdicţie, cu supraveghere electronică - prin decizia emisă de Curtea Magistraţilor din Westminster; petentului i-a fost montată în data de 20 august 2020 o brăţară electronică, fiind monitorizat până în data de 27 mai 2021, când s-a procedat la extrădarea lui.

Potrivit relaţiilor înaintate de Penitenciarul Bucureşti-Rahova, executarea pedepsei pe teritoriul statului român a început la data de 27 mai 2021.

Instanţa a reţinut că cererea petentului este întemeiată în parte, respectiv pentru perioada în care acesta a fost efectiv în stare de detenţie pe teritoriul Marii Britanii, de la data de 11 august 2020, la data de 19 august 2020. Pentru perioada ulterioară acestei detenţii şi până la predarea sa către autorităţile din România, instanţa a reţinut că petentul nu a fost privat de libertate, astfel că această perioadă nu poate fi dedusă, aşa cum solicită acesta.

În acest sens, dispoziţiile art. 26 din Decizia cadru 2002/584, prevăd că "(1) Statul membru emitent compută din durata totală a privării de libertate care ar trebui executată în statul membru emitent toate perioadele de detenţie rezultând din executarea unui mandat european de arestare, ca urmare a condamnării la o pedeapsă sau măsură de siguranţă privative de libertate. (2) În acest scop toate informaţiile privind durata detenţiei persoanei căutate pe baza mandatului european de arestare sunt transmise de autoritatea judiciară de executare sau de autoritatea centrală desemnată în temeiul articolului 7, autorităţii judiciare emitente în momentul predării."

Totodată, în Hotărârea din 28 iulie 2016, JZ, C-294/16 PPU, punctul 37, s-a reţinut că noţiunea de "detenţie", care figurează la art. 26 alin. (1) din Decizia-cadru 2002/584, este o noţiune autonomă a dreptului Uniunii, care trebuie interpretată în mod autonom şi uniform pe teritoriul acesteia, ţinând seama în acelaşi timp de termenii acestei dispoziţii, de contextul său, precum şi de obiectivele reglementării din care face parte.

Prin aceeaşi hotărâre, instanţa europeană a statuat că "articolul 26 alin. (1) din Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre, astfel cum a fost modificată prin Decizia-cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, trebuie interpretat în sensul că măsuri precum arestul la domiciliu cu o durată de 9 ore în timpul nopţii, însoţit de supravegherea persoanei în cauză prin intermediul unei brăţări electronice, de obligaţia de a se prezenta zilnic sau de mai multe ori pe săptămână la o secţie de poliţie la ore fixe, precum şi de interdicţia de a solicita eliberarea de documente care să permită călătoria în străinătate, nu sunt, în principiu, având în vedere tipul, durata, efectele şi modalităţile de executare a tuturor acestor măsuri, într-atât de constrângătoare încât să producă un efect privativ de libertate comparabil cu cel care rezultă dintr-o încarcerare şi astfel să fie calificate drept "detenţie" în sensul dispoziţiei menţionate, aspect care trebuie însă verificat de instanţa de trimitere."

Având în vedere cele ce preced, instanţa a reţinut că măsurile impuse petentului pentru perioada cuprinsă între 20 august 2020 şi data predării autorităţilor din România (să nu părăsească domiciliul timp de 3 ore noaptea şi să poarte un sistem de supraveghere electronică pentru acest interval) nu pot echivala cu o privare de libertate a petentului, ci doar cu o restrângere a libertăţii de mişcare a acestuia, aceste măsuri fiind mai puţin restrictive decât cele avute în vedere de instanţa europeană la pronunţarea hotărârii anterior referite.

S-a reţinut că în acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Villa împotriva Italiei din 20 aprilie 2010, par. 43-44), care a reţinut că măsuri care obligă persoana în cauză să se prezinte o dată pe lună la secţia de Poliţie însărcinată cu supravegherea, să ţină legătura cu centrul de psihiatrie al spitalului în cauză, să locuiască într-un anumit loc, să nu părăsească localitatea în care locuia, precum şi să rămână la domiciliul său între orele 22:00-07:00, nu constituie o privare de libertate în sensul art. 5 par. 1 din CEDO.

Instanţa a reţinut, totodată, că dreptul naţional nu conţine dispoziţii care să ofere o protecţie mai mare petentului, în sensul că nu există dispoziţii legale care să impună deducerea din executarea pedepsei a perioadelor pentru care unei persoane i-au fost aplicate măsuri restrictive de libertate.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a formulat contestaţie condamnatul A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând admiterea contestaţiei formulată şi, pe cale de consecinţă, desfiinţarea sentinţei primei instanţe.

În motivarea contestaţiei, petentul a arătat că prima instanţa trebuia să aibă în vedere, la calculul reducerii pedepsei ce o are de executat, toată perioada în care a fost monitorizat de către autorităţile din Marea Britanie, respectiv s-a aflat în arest la domiciliu. Astfel, a solicitat să se ţină seama nu numai de prima săptămână în care s-a aflat efectiv în stare de arest, respectiv de perioada 11-19 august 2020, ci şi de toată perioada, până la 27 mai 2021, când a sosit în ţară în urma finalizării procedurii de extrădare, dovadă fiind în acest sens înscrisul depus la dosar, ce face dovada faptului că de la 20 august 2020 şi până la data când a fost extrădat în România, 27 mai 2021, s-a aflat de fapt într-o stare de privare de libertate.

Analizând sentinţa primei instanţe prin prisma criticilor invocate, precum şi din oficiu, având în vedere actele şi lucrările dosarului, dispoziţiile legale incidente, tribunalul a reţinut următoarele:

Aşa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosar, prin sentinţa penală nr. 90/11 aprilie 2019 a Judecătoriei Curtea de Argeş, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 171/A/27 aprilie 2020 a Curţii de Apel Piteşti, petentul A. a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 2 ani şi 4 luni închisoare. În baza acestei sentinţe a fost emis mandatul european de arestare nr. 1 din 23 iulie 2020 şi cererea de extrădare a petentului, iar din relaţiile comunicate de autorităţile din Marea Britanie a reieşit că petentul A. a fost arestat în baza mandatului european de arestare nr. 1/23 iulie 2019 de la data de 11 august 2020, până la data de 19 august 2020, inclusiv, când a fost eliberat pe cauţiune şi supus unei interdicţii zilnice de a ieşi din casă între orele 00:00-03:00 pe toată perioada ordinului de interdicţie, cu supraveghere electronică. Prin decizia emisă de Curtea Magistraţilor din Westminster, contestatorului i-a fost montată în data de 20 august 2020 o brăţară electronică, fiind monitorizat până în data de 27 mai 2021, când s-a procedat la extrădarea lui.

Potrivit relaţiilor înaintate de Penitenciarul Bucureşti-Rahova, executarea pedepsei pe teritoriul statului român a început la data de 27 mai 2021.

Referitor la perioada cuprinsă între 19 august 2020 şi 27 mai 2021, în care contestatorul s-a aflat sub control pe cauţiune, cu interdicţia zilnică de a ieşi din casă între orele 00:00-03:00 şi cu obligaţia de a purta o brăţară electronică, perioadă pe care acesta a solicitat să fie dedusă din pedeapsă, tribunalul a reţinut că, în mod corect, a constatat prima instanţă că dispoziţiile art. 26 din Decizia cadru 2002/584 prevăd că statul membru emitent compută din durata totală a privării de libertate care ar trebui executată în statul membru emitent toate perioadele de detenţie rezultând din executarea unui mandat european de arestare, ca urmare a condamnării la o pedeapsă sau măsură de siguranţă privative de libertate.

În ce priveşte noţiunea de detenţie, în Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din data de 28.07.2016, cauza C-294/16 PPU, s-a arătat că art. 26 alin. (1) din Decizia-cadru 2002/584/JAI privind mandatul european de arestare, trebuie interpretat în sensul că, măsuri precum arestul la domiciliu cu o durată de nouă ore în timpul nopţii, însoţit de supravegherea persoanei în cauză prin intermediul unei brăţări electronice, de obligaţia de a se prezenta zilnic sau de mai multe ori pe săptămână la o secţie de politie la ore fixe, precum şi interdicţia de a solicita eliberarea de documente care să permită călătoria în străinătate, nu sunt, în principiu, având în vedere tipul, durata, efectele şi modalităţile de executare a tuturor acestor măsuri, într-atât de constrângătoare încât să producă un efect privativ de libertate comparabil cu cel care rezultă dintr-o încarcerare şi astfel să fie calificate drept "detenţie".

Prin urmare, tribunalul a constatat că restricţiile la care a fost supus contestatorul A. pe teritoriul Marii Britanii, în perioada 19 august 2020-27 mai 2021, ca urmare a emiterii mandatului european de arestare nr. 1 din 23 iulie 2020, este chiar mai puţin împovărătoare decât situaţia particulară din hotărârea susmenţionată, astfel că nu poate fi încadrată în noţiunea de detenţie (arest), prevăzută atât de Legea nr. 302/2004, cât şi de Decizia cadru 2002/584/JAI şi dedusă din pedeapsa aplicată de către Judecătoria Curtea de Argeş.

În consecinţă, pentru considerentele expuse anterior, în temeiul dispoziţiilor art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) din C. proc. pen. raportat la art. 598 din C. proc. pen., s-a respins ca nefondată contestaţia formulată de contestatorul A. împotriva sentinţei penale nr. 137/1.02.2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021 al Judecătoriei Piteşti.

Împotriva deciziei a formulat contestaţie A., pentru motive de netemeinicie.

În esenţă, persoana condamnată a solicitat admiterea contestatiei si deducerea întregii perioade în care s-a aflat în arest la domiciliu şi monitorizat cu brăţară electronică de supraveghere, pe teritoriul Marii Britanii.

Examinând hotărârea contestată atât prin prisma criticilor invocate, dar şi din oficiu, Curtea de Apel Piteşti a considerat contestaţia ca fiind nefondată.

Ca situaţie premisă, Curtea de Apel Piteşti a reţinut că sentinţa penală nr. 137 din 01 februarie 2022 pronunţată de Judecatoria Pitesti s-a admis, în parte, contestaţia la executare formulată de condamnatul A., având ca obiect deducerea din pedeapsă a perioadei arestului preventiv executat în Marea Britanie şi, ca urmare, s-a dedus perioada executată astfel: de la 11 la 19 august 2020 (perioadă arest preventiv executat în Marea Britanie în vederea predării în România în baza mandatului european de arestare nr. 1/23 iulie 2020 emis de Judecătoria Curtea de Arges în baza sentinţei penale nr. 90/11 aprilie 2019 pronunţată de Judecătoria Curtea de Argeş, definitivă prin decizia penală nr. 171/A la data de 27 aprilie 2020 - mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 116/2019/27.04.2020).

În mod corect instanţa de fond a dedus doar perioada arestului preventiv executat în Marea Britanie. Contrar opiniei contestatorului, Curtea de Apel Piteşti a constatat că perioada în care condamnatul a fost supus măsurii controlului judiciar pe cauţiune nu poate fi asimilată măsurii arestului la domiciliu şi, în consecinţă, nu poate fi dedusă din pedeapsa aplicată.

Lecturând contestaţia la executare formulată şi aflată la dosarul cauzei, Curtea de Apel Piteşti a constatat că petentul s-a referit si la perioada: 19 august 2020 (dată la care a fost eliberat pe cauţiune) - 27 mai 2021 (dată la care a fost predat catre statul român), pe care acesta doreşte să o deducă. Or, în condiţiile în care durata măsurii controlului judiciar pe cautiune nu se deduce din durata pedepsei aplicate, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 404 alin. (4) lit. a) din C. proc. pen. şi art. 72 din C. pen., Curtea a apreciat că susţinerile petentului nu au corespondent în normele penale si procesual penale, fiind lipsite de temei de drept. Conform acestor dispoziţii legale, "se deduce perioada măsurii preventive privative de libertate si a internării medicale", iar controlul judiciar pe cauţiune este o măsură restrictivă de libertate, iar nu privativă de libertate, întrucât presupune restricţii în dreptul la libera circulaţie a persoanei vizate, însă nu are efect privativ de libertate ca în cazul arestului la domiciliu.

În speţa de faţă, s-a reţinut că, deşi măsura liberării pe cauţiune adoptată împotriva condamnatului A. a restrâns în mod cert libertatea de mişcare a acestuia, ea nu este totuşi atât de constrângătoare încât să aibă un efect privativ de libertate ca în cazul arestului la domiciliu. De altfel, obligaţia de a purta permanent un sistem electronic de supraveghere se aplică şi în cazul controlului judiciar pe cauţiune, conform art. 217 alin. (3) din C. proc. pen. raportat la art. 215 alin. (2) lit. c) din C. proc. pen., dar o astfel de măsură preventivă nu se deduce din pedeapsă.

Faţă de cele ce preced, Curtea, în baza art. 597 alin. (7) din C. proc. pen., a respins, ca nefondată, contestaţia formulată de condamnat, pe care, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., îl va obliga la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Împotriva deciziei penale nr. 35/C/CJ din data de 26 mai 2022 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. x/2021, a formulat contestaţie condamnatul A..

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală la data de 14 iunie 2022.

La termenul din data de 13 septembrie 2022, Înalta Curte, din oficiu, a invocat excepţia inadmisibilităţii căii de atac, concluziile apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul A. fiind în sensul lăsării la aprecierea instanţei a soluţiei ce urmează a se pronunţa cu privire la admisibilitatea contestaţiei, iar cele ale reprezentantului Ministerului Public în sensul respingerii contestaţiei, ca inadmisibilă.

Examinând cu prioritate excepţia inadmisibilităţii căii de atac invocată din oficiu, Înalta Curte constată următoarele:

Dând eficienţă principiului stabilit prin dispoziţiile art. 129 din Constituţia României, revizuită, privind exercitarea căilor de atac în condiţiile legii procesual penale, precum şi a celui privind liberul acces la justiţie statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigenţelor determinate prin art. 13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, acelaşi pentru persoane aflate în situaţii identice.

Revine, aşadar, părţii interesate obligaţia sesizării instanţelor de judecată în condiţiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.

Potrivit dispoziţiilor din Partea specială, Titlul III, Capitolele III, III1, V din C. proc. pen., admisibilitatea căilor de atac este condiţionată de exercitarea acestora potrivit dispoziţiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac şi ierarhia acestora, termenele de declarare şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.

În cauza de faţă, contestatorul A. a formulat contestaţie împotriva deciziei penale nr. 35/C/CJ din data de 26 mai 2022 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. x/2021, prin care, în temeiul la art. 597 alin. (7) din C. proc. pen., a fost respinsă, ca nefondată, contestaţia formulată de condamnatul A. împotriva deciziei nr. 111 din data de 28 februarie 2022 pronunţată de Tribunalul Argeş, în dosarul penal nr. x/2021

Declararea şi soluţionarea contestaţiei sunt reglementate prin dispoziţiile art. 4251 din C. proc. pen., conform cărora, calea de atac a contestaţiei se poate exercita numai atunci când legea o prevede expres, dispoziţiile acestui articol fiind aplicabile când legea nu prevede altfel. În alin. (7) al aceluiaşi articol se prevede că decizia prin care s-a soluţionat contestaţia nu este supusă niciunei căi de atac.

Raportat la textele de lege redate anterior, se constată că decizia penală nr. 35/C/CJ din data de 26 mai 2022 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. x/2021, este definitivă, astfel încât este inadmisibilă o contestaţie formulată împotriva acestei hotărâri.

Astfel cum s-a menţionat deja, procesul penal se desfăşoară în conformitate cu dispoziţiile legale, iar hotărârile judecătoreşti sunt supuse numai acelor căi de atac prevăzute de lege.

Inadmisibilitatea reprezintă o sancţiune procedurală care intervine atunci când părţile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum şi în situaţia când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală ori chiar printr-un act neprocesual. Inadmisibilitatea operează automat şi inevitabil ori de câte ori un act procesual este lipsit de bază legală.

Drept urmare, recunoaşterea unei căi de atac în alte condiţii decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.

Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestaţia formulată de contestatorul A. împotriva deciziei penale nr. 35/C/CJ din data de 26 mai 2022 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. x/280/202.

În temeiul dispoziţiilor art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va fi obligat contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Conform dispoziţiilor art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 313 RON, se va suporta din fondurile Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia formulată de contestatorul A. împotriva deciziei penale nr. 35/C/CJ din data de 26 mai 2022 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. x/2021.

Obligă contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 313 RON, se suportă din fondurile Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 13 septembrie 2022.