Cassation appeal rejected: speeding driver's negligence conviction and 1-year sentence upheld

Şedinţa publică din data de 19 octombrie 2022

Deliberând asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor de la dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 28 pronunţată la data de 18.06.2019 de Judecătoria Orşova, în dosarul nr. x/2018, în temeiul art. 396 alin. (5) rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.., a fost achitat inculpatul A., fiul lui B. şi C. pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, prev. de art. 196 alin. (2) şi (3) C. pen.

În temeiul art. 397 alin. (1) raportat la art. 25 alin. (5) C. proc. pen.., au fost lăsate nesoluţionate acţiunile civile formulate de către persoana vătămată-parte civilă D. şi de părţile civile D. şi E., Spitalul Judeţean de Urgenţă Dr. Tr. Severin, Spitalul Judeţean de Ambulanţă Mehedinţi şi Spitalul Clinic de Urgenţă Bagdasar Arseni-Bucureşti.

În temeiul art. 398, art. 275 alin. (3) C. proc. pen.., cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

Onorariile avocaţilor din oficiu F., desemnat pentru inculpat, pentru faza de cameră preliminară în cuantum de 260 RON şi pentru faza de judecată în cuantum de 260 RON conform delegaţiilor nr. 18/14.03.2018 şi nr. 27/07.06.2018 şi G., desemnat pentru persoana vătămată-parte civilă D., în cuantum de 195 RON pentru faza de camera preliminară şi 195 RON pentru faza de judecată, conform delegaţiilor avocaţiale nr. 19/14.03.2018 şi nr. 28/07.06.2018, au rămas în sarcina statului, fiind avansate din fondurile Ministerului Justiţiei.

În temeiul art. 398 raportat la art. 276 alin. (1) şi (6) C. proc. pen.. a fost respinsă cererea persoanei vătămate - parte civilă D. şi a părţilor civile D. şi E. constând în obligarea inculpatului şi a persoanei responsabile civilmente S.C. H. S.A. prin lichidator judiciar provizoriu I., în solidar, la plata cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Orşova şi părţile civile D., E. şi D..

Prin decizia penală nr. 575 din 12 aprilie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen.., au fost admise admite apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Orşova şi de partea civilă D., împotriva sentinţei penale nr. 28 pronunţate la data de 18.06.2019 de Judecătoria Orşova în dosarul nr. x/2018.

A fost desfiinţată, în parte, sentinţa penală atacată şi rejudecând:

În baza art. 196 alin. (2) şi (3) C. pen., a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă.

În baza art. 7 din Legea nr. 76/2008 privind organizarea şi funcţionarea Sistemului Naţional de Date Genetice Judiciare, a fost dispusă prelevarea de probe biologice de la inculpat după rămânerea definitivă a hotărârii, în vederea introducerii profilului genetic în SNDGJ.

În temeiul art. 19, art. 25 şi art. 397 alin. (1) C. proc. pen.. raportat la art. 1357 şi urm. C. civ., a fost admisă, în parte, acţiunea civilă formulată de partea civilă D. şi a fost obligată partea responsabilă civilmente-asigurătorul S.C. H. S.A. prin lichidator judiciar provizoriu I., să plătească părţii civile suma de 200.000 de euro, echivalentul în RON la cursul BNR din ziua plăţii, cu titlu de daune morale.

În temeiul art. 19, art. 25 şi art. 397 alin. (1) C. proc. pen.., raportat la art. 1357 şi urm. C. civ., a fost admisă, în parte, acţiunea civilă formulată de partea civilă D. şi a fost obligată partea responsabilă civilmente-asigurătorul S.C. H. S.A. prin lichidator judiciar provizoriu I., să plătească suma de 5.774 RON, cu titlu de daune materiale.

În baza art. 19 şi 397 C. proc. pen.. a fost admisă acţiunea civilă formulată de partea civilă Spitalul Clinic de Urgenţă Bagdasar Arseni, şi a fost obligată partea responsabilă civilmente S.C. H. S.A. prin lichidator judiciar provizoriu I. la plata sumei de 11.855,18 RON către această parte civilă, cu titlu de daune materiale, la care se adaugă dobânda legală de la data pronunţării hotărârii şi până la data plăţii efective a debitului principal - contravaloarea îngrijirilor medicale acordate părţii civile D..

În baza art. 19 şi 397 C. proc. pen.. a fost admisă acţiunea civilă formulată de partea civilă Serviciul de Ambulanţă Mehedinţi şi a fost obligată partea responsabilă civilmente S.C. H. S.A. prin lichidator judiciar provizoriu I. la plata sumei de 308,49 RON către această parte civilă cu titlu de daune materiale - contravaloarea îngrijirilor medicale acordate părţii civile D..

În baza art. 19 şi 397 C. proc. pen.. a fost admisă acţiunea civilă formulată de partea civilă Spitalul Judeţean de Urgenţă Drobeta Turnu-Severin şi a fost obligată partea responsabilă civilmente S.C. H. S.A. prin lichidator judiciar provizoriu I. la plata sumei de 92,7 RON către această parte civilă cu titlu de daune materiale la care se adaugă dobânda legală de la data pronunţării hotărârii şi până la data plăţii efective a debitului principal - contravaloarea îngrijirilor medicale acordate părţii civile D..

În baza art. 276 alin. (1) şi (4) C. proc. pen.., a fost admisă cererea formulată de către partea civilă D. şi, pe cale de consecinţă, a fost obligată partea responsabilă civilmente S.C. H. S.A. prin lichidator judiciar provizoriu I. la plata către această parte civilă a sumei de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare efectuate de parte (onorariu avocat).

Au fost menţinute dispoziţiile sentinţei penale apelate, care nu contravin deciziei.

În baza art. 274 C. proc. pen.. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare, aferente urmării penale şi judecării cauzei la instanţa de fond.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen.., cheltuielile judiciare aferente apelului au rămas în sarcina statului.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs în casaţie inculpatul A., la data de 26.04.2022, întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., respectiv "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Recurentul A. a solicitat, în baza art. 448 pct. 2 lit. a) cu referire la art. 396 alin. (5) rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.., admiterea recursului în casaţie şi achitarea sa pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă.

Acesta a susţinut că a fost condamnat pe nedrept, pe baza unei interpretări trunchiate a probelor administrate, din a căror analiză obiectivă, neutră şi echidistantă, rezultă nevinovăţia sa cu privire la producerea evenimentului rutier din data de 14.06.2013.

În dezvoltarea motivelor de recurs în casaţie subsumate cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., recurentul a făcut referire la situaţia de fapt stabilită de prima instanţă care a dispus achitarea sa, care, în esenţă, a reţinut că traversarea străzii prin loc nepermis şi fără să se asigure, de către persoana vătămată D., a fost cauza producerii accidentului, iar inculpatul nu ar fi avut posibilitatea să evite impactul, indiferent de valoarea vitezei de deplasare a autoturismului pe care îl conducea.

Recurentul a învederat că, prin decizia pronunţată de instanţa de apel a fost condamnat la pedeapsa de un an închisoare, aceasta reţinând că a fost vinovat în proporţie de 70% în producerea accidentului, iar victimei minore care a traversat neregulamentar şi fără să se asigure i s-a reţinut o culpă în proporţie de 30%.

A mai susţinut că în cuprinsul deciziei recurate nu se identifică niciun motiv de fapt şi de drept justificat pe probe certe, din care să rezulte modalitatea de stabilire a culpei, instanţa de apel ignorând opiniile experţilor locali, LIEC şi a celor 4 experţi de la INEC, cu privire la care a motivat că "experţii nu se pot converti în organe judiciare pentru a face referiri la vinovăţia inculpatului".

A considerat că instanţa de apel prin decizia atacată, a ignorat, în mod deliberat, toate probele administrate în cauză (expertize tehnice judiciare, adrese ANM, declaraţii martori) şi a stabilit unilateral şi subiectiv că afară ploua torenţial, deşi debitul de apă meteorică nu se încadra la ploi torenţiale. A mai menţionat că, dorind cu orice preţ condamnarea sa, instanţa de apel a stabilit că avea o viteză de cca. 62 km/h (deşi existau dubii serioase cu privire la aceasta), considerând că trebuia să circule cu o viteză de 30 km/h, conform art. 123 alin. (1) lit. j) din H.G. nr. 1391/2006, ignorând expertizele care atestau că era imposibilă evitarea accidentului şi în ipoteza unei viteze de 13 - 25 km/h.

În cuprinsul cererii de recurs în casaţie s-au formulat punctual următoarele critici cu privire la nelegalitatea deciziei de condamnare:

1. instanţa de apel a ignorat prevederile art. 5 C. pen. privind legea penală mai favorabilă, care în opinia recurentului era C. pen. anterior, în vigoare la data săvârşirii faptei (14.06.2013);

2. în absenţa unor probe care să dovedească împrejurarea că la data faptei - 14.06.2013 ora 16:47, pe raza localităţii Orşova rata precipitaţiilor era mai mare de 50 mm/oră, Curtea de Apel Craiova a reţinut incidenţa, în cauză, a dispoziţiilor art. 123 lit. j) din H.G. nr. 1391/2006, care statuează că, pe ploi torenţiale viteza maximă de deplasare este de 30 km/oră;

3. instanţa de apel a reţinut că la momentul impactului autoturismul condus de recurentul inculpat avea o viteză peste limita legală de 50 de km/h, astfel cum a rezultat din expertizele tehnice, criminalistice întocmite în faza de urmărire penală şi în apel.

Cu privire la această chestiune recurentul a susţinut că, potrivit informaţiilor disponibile pe site-ul oficial INEC, stabilirea vitezei de deplasare a autovehiculului se poate face după urmele de frânare, derapare, răsturnare respectiv după amplitudinea deformaţiilor sau distanţa de proiectare a pietonului sau a altor repere şi obiecte. Or, a învederat că, la dosar, din procesul-verbal de constatare la faţa locului nu rezultă urme de frânare, existând doar mici avarii ale autoturismului SUV.

Drept urmare, recurentul a considerat că, vitezele stabilite de experţi în cauză, comportă discuţii serioase, nefiind dovedite cu niciun mijloc de probă, reprezentând doar presupuneri. În atare condiţii, a susţinut că există un dubiu sub acest aspect, fapt ce trebuie să-i profite conform principiului in dubio pro reo, motiv pentru care cele reţinute de instanţa de apel referitoare la viteză, sunt discutabile pentru orice observator neutru, obiectiv şi echidistant.

4. viteza de deplasare nu a fost cauza producerii accidentului, astfel că nu există legătură de cauzalitate între viteza de deplasare a autoturismului şi producerea accidentului.

În susţinerea acestei critici, s-a menţionat că din probele administrate în cauză a rezultat că starea de pericol a fost declanşată de victimă, care a ieşit în fugă de după un autoturism marca BMW X5 şi s-a angajat în traversarea carosabilului prin loc nepermis şi fără să se asigure, încălcând art. 72 alin. (4) din O.U.G. nr. 195/2002.

Recurentul a mai precizat că, în cadrul expertizei efectuate în cauză, s-a arătat că, de la momentul apariţiei stării de pericol şi până la momentul impactului, a trecut un timp, td, de 0,33 s, care este mai mic decât timpul întârzierilor involuntare de 1,1 s, aşa încât, nu a avut nicio posibilitate să evite, prin frânare sau ocolire victima, situaţie în care nu există legătură de cauzalitate între viteza cu care se deplasa autoturismul şi producerea accidentului.

Prin încheierea din data de 22 iunie 2022 pronunţată de Înalta Curte, secţia penală a fost admisă, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul A. împotriva deciziei penale nr. 575 din 12 aprilie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, constatându-se, în esenţă, că au fost respectate condiţiile formale prevăzute de dispoziţiile art. 434- art. 438 C. proc. pen.

Deopotrivă, s-a reţinut că, recursul în casaţie este admisibil pentru cazul prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen.., indicat de recurent, în ceea ce priveşte soluţia de condamnare pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă prev. de art. 196 alin. (2) şi (3) C. pen., exclusiv sub aspectul chestiunilor de drept ce vizează circumstanţa de agravare reprezentată de nerespectarea dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi şi legătura de cauzalitate între faptă şi rezultatul produs, pe baza situaţiei de fapt stabilite cu caracter definitiv de instanţa de apel, precizându-se că, verificarea hotărârii se face exclusiv în drept.

Faţă de motivele dezvoltate în cererea de recurs în casaţie, s-a mai subliniat, în cuprinsul încheierii menţionate anterior, că nu se includ în sfera niciunui caz de casare dintre cele prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen.., criticile recurentului referitoare la motivarea deciziei recurate, aspectele relative la reinterpretarea probatoriului, reexaminarea conţinutului mijloacelor de probă, verificarea existenţei ori a suficienţei probelor pe care s-a întemeiat soluţia de condamnare, stabilirea legii penale mai favorabile.

Examinând recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 575 din 12 aprilie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.. şi în limitele încheierii de admitere în principiu, Înalta Curte constată următoarele:

Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege care vizează exclusiv legalitatea hotărârii.

Motivele de casare invocate de recurent trebuie să se raporteze la situaţia factuală şi la elementele care au circumstanţiat activitatea infracţională, astfel cum au fost stabilite în mod definitiv de instanţa de apel, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie neputând proceda la reevaluarea materialului probator sau la modificarea situaţiei de fapt.

În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut în dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., se notează că acesta este incident dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală. Astfel, acest caz de casare vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie că fapta a fost dezincriminată.

Deopotrivă, în temeiul cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate analiza exclusiv dacă faptele, astfel cum au fost reţinute prin decizia recurată, corespund tiparului de incriminare a celor pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului, fără posibilitatea de a reaprecia probatoriul administrat sau de a statua asupra situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel.

În speţă, prin decizia recurată, instanţa de apel a reţinut că faptele pentru care inculpatul A. a fost trimis în judecată, în materialitatea lor, se circumscriu infracţiunii de vătămare corporală din culpă, prev. de art. 196 alin. (2) şi (3) C. pen.

Conform art. 196 alin. (2) şi (3) C. pen., fapta prevăzută în art. 194 alin. (1) săvârşită din culpă se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă, iar atunci când fapta prevăzută în alin. (2) a fost săvârşită ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda.

Art. 196 alin. (2) C. pen. face trimitere la fapta prevăzută la art. 194 C. pen., respectiv fapta va avea caracter ilicit de fiecare dată când se vor produce una dintre următoarele urmări:

a) o infirmitate;

b) leziuni traumatice sau afectarea sănătăţii unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale;

c) un prejudiciu estetic grav şi permanent;

d) avortul;

e) punerea în primejdie a vieţii persoanei.

Astfel, pentru ca fapta să fie tipică, este suficientă o conduită din culpă şi producerea vreuneia dintre aceste urmări.

Dispoziţiile art. 196 alin. (3) din C. pen. fac trimitere la fapta incriminată de art. 196 alin. (2) C. pen., reprezentând o formă agravată a acesteia. Circumstanţa de agravare este reprezentată de săvârşirea faptei ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi.

Înalta Curte constată că, starea de fapt reţinută prin decizia recurată, constă, în esenţă, în aceea că, la data de 14.06.2013, în jurul orelor 16:30-16:40 inculpatul A. a condus pe B-dul x din municipiul Orşova autoturismul marca Mercedes Benz, culoare gri, cu nr. de înmatriculare x, iar în zona sucursalei J. a acroşat-o cu partea dreaptă faţă a autoturismului pe minora D., în vârstă de 9 ani, care se afla angajată în traversarea părţii carosabile, prin loc nepermis, rezultând vătămarea corporală a acesteia. În urma impactului, persoana vătămată a suferit leziuni traumatice ce au necesitat 150-180 de zile de îngrijiri medicale, ce i-au pus în pericol viaţa şi i-au produs o infirmitate fizică permanentă, conform raportului de expertiză medico-legală nr. x din 09.10.2017, întocmit de Serviciul de Medicină Legală Mehedinţi.

Verificând hotărârea recurată prin prisma cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.. şi a motivelor care îl susţin, astfel cum s-a arătat în încheierea de admitere în principiu, se mai constată că, instanţa de apel a reţinut că, la momentul producerii accidentului ploua torenţial, iar vizibilitatea era extrem de redusă, respectiv sub 100 de metri, precum şi că, prin expertizele întocmite în cauză s-au stabilit valori ale vitezei a autoturismului condus de inculpatul A. peste limita legală permisă de lege, respectiv 56 km/h conform expertizei tehnice întocmită în faza de urmărire penală, 63 km/h conform expertizei criminalistice întocmită în faza de urmărire penală, 62 km/h conform expertizelor criminalistice întocmite în faza de apel.

Pentru reţinerea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, în forma agravată prev. de art. 196 alin. (3) C. pen., este necesar să existe anumite reguli, stabilite prin norme legale, pentru exercitarea profesiei, meseriei sau activităţii, în raport de care să se evalueze "culpa profesională".

În acest sens, instanţa de apel, a subliniat cu caracter definitiv că, în speţă, fiind vorba despre un accident de circulaţie, sunt incidente dispoziţiile O.U.G. nr. 195/2002 republicată şi H.G. nr. 1391/2006, ce reglementează circulaţia pe drumurile publice (...) şi s-a stabilit că, elementul material al infracţiunii de vătămare corporală din culpă constă în acţiunea de lovire a persoanei vătămate D., ca urmare a nerespectării de către inculpat a dispoziţiilor legale şi măsurilor de prevedere cu privire la circulaţia pe drumurile publice, respectiv art. 48 din O.U.G. nr. 195/2002, art. 49 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 şi art. 123 alin. (1) lit. j) din H.G. nr. 1391/2006, precum şi că, urmarea imediată a infracţiunii constă în provocarea de leziuni persoanei vătămate care a necesitat pentru vindecare un număr de 150-180 de zile de îngrijiri medicale, ce i-au pus în pericol viaţa şi i-au produs o infirmitate fizică permanentă, conform raportului de expertiză medico-legală nr. x din 09.10.2017, întocmit de Serviciul de Medicină Legală Mehedinţi.

În cuprinsul deciziei recurate s-a mai notat că, în cauză, s-a dovedit că rezultatul prevăzut de norma de incriminare (leziunile produse persoanei vătămate) a fost consecinţa acţiunii inculpatului A., întrucât: accidentul s-a produs într-o localitate în care viteza maximă de deplasare era de 50 km/h, şi în condiţii de ploaie torenţială, de vizibilitate extrem de redusă, condiţii în care legiuitorul a prevăzut ca viteza autoturismului să nu depăşească 30 km/h, iar în momentul impactului, autoturismul condus de inculpat avea o viteză peste aceste limite legale (56 km/h conform expertizei tehnice întocmită în faza de urmărire penală, 63 km/h conform expertizei criminalistice întocmită în faza de urmărire penală, 62 km/h conform expertizelor criminalistice întocmite în faza de apel), fiind evident că, între acţiunea inculpatului, care circula prin localitate cu o viteză cu mult peste limita admisă şi vătămarea corporală a persoanei vătămate există legătură de cauzalitate, comportamentul inculpatului depăşind sfera riscului permis de legiuitor.

(...) instanţa de control judiciar constată existenţa legăturii de cauzalitate între acţiunea inculpatului şi urmarea imediată a infracţiunii de vătămare corporală din culpă prev. de art. 193 alin. (2) şi (3) C. pen., în condiţiile în care inculpatul nu a respectat dispoziţiile legale privind reducerea vitezei.

Ca atare, din modul de descriere a faptelor prin decizia pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, rezultă că există o corespondenţă între baza factuală şi elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii prevăzute de art. 196 alin. (2) şi (3) C. pen., pentru care s-a dispus condamnarea recurentului inculpat A., situaţia de fapt reţinută cu titlu definitiv de instanţa de apel, infirmând motivele de recurs în casaţie formulate de acesta.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că, prin criticile aduse hotărârii definitive, recurentul inculpat nu a evidenţiat elemente de nelegalitate care să conducă la concluzia că fapta pentru care a fost condamnat nu este prevăzută de legea penală, fiind neîntemeiată cererea de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.

În ceea ce priveşte împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale susţinută de recurentul A., atât oral cu ocazia dezbaterilor, prin avocat ales, cât şi prin notele scrise depuse la dosar, Înalta Curte constată, pe de-o parte, că această chestiune a fost invocată ulterior admiterii, în principiu, a cererii de recurs în casaţie. Cum nu a fost indicat în cererea de recurs în casaţie, acest motiv (ce vizează o cauză de încetare a procesului penal) nu poate face obiectul cenzurii direct la momentul procesual al judecării pe fond a recursului în casaţie, în conformitate cu art. 442 alin. (2) C. proc. pen.. care prevede că instanţa de recurs în casaţie examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute la art. 438, invocate în cererea de recurs în casaţie.

Pe de altă parte, se subliniază că, nu se circumscrie cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. şi nici unui alt caz de casare prevăzut de lege, constatarea împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale (în baza cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. fiind posibilă criticarea soluţiei opuse, respectiv a greşitei încetări a procesului penal).

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen.., Înalta Curte, va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei nr. 575 din 12 aprilie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen.., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen.., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 170 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei nr. 575 din 12 aprilie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 170 RON rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 octombrie 2022.