Driving-without-license conviction upheld; cassation appeal rejected as factual re-assessment outside review scope.

Şedinţa publică din data de 09 martie 2022

Deliberând asupra recursului în casaţie declarat, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 210 din data de 29.06.2021, pronunţată de Judecătoria Bârlad în dosarul nr. x/2020, s-au dispus următoarele:

În temeiul art. 335 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 396 alin. (1), (2) C. proc. pen.., a fost condamnat inculpatul A., cu antecedente penale, la pedeapsa de 1(un) an şi 6 (şase) luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de conducerea pe drumurile publice a unui vehicul fără permis de conducere, faptă din 08.05.2019.

În baza art. 67 alin. (1) C. pen. raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice si exercitarea dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o durată de 2 (doi) ani, pedeapsă a cărei executare va începe de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, conform art. 68 alin. (1) lit. b) C. pen.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen. raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice si exercitarea dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, de la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei închisorii de 1 an şi 6 luni, pe durata unui termen de supraveghere de 2 (doi) ani, stabilit conform dispoziţiilor art. 92 C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen., a fost obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Vaslui, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., s-a impus inculpatului să frecventeze un program de reintegrare socială derulate de către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen. rap. la art. 404 alin. (2) C. proc. pen. s-a dispus ca inculpatul să presteze muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 70 de zile, în cadrul Primăriei mun. Bârlad, jud. Vaslui sau în cadrul Poliţiei mun. Bârlad, jud. Vaslui, instituţie ce va fi stabilită de către consilierul de probaţiune pe baza evaluării inculpatului, conform art. 51 alin. (1) raportat la art. 57 alin. (2) din Legea nr. 253/2013, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, nu poate presta această muncă.

În baza art. 404 alin. (2) C. proc. pen., art. 91 alin. (4) C. pen., a fost atenţionat inculpatul asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen. privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere şi executarea pedepsei în regim de detenţie în cazul nerespectării, cu rea-credinţă, pe parcursul termenului de supraveghere, a măsurilor de supraveghere sau a obligaţiilor impuse, a neîndeplinirii integrale a obligaţiilor civile până la expirarea termenului de supraveghere sau în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni pe parcursul termenului de supraveghere.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 719 din 02.11.2021, Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a fost respins, ca nefondat, apelul promovat de inculpatul apelant A. împotriva sentinţei penale nr. 210 din 29.06.2021 a Judecătoriei Bârlad.

Împotriva deciziei penale nr. 719 din 02.11.2021 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, inculpatul A. a declarat recurs în casaţie, în termen legal, la data de 25.11.2021.

Prin cererea de recurs în casaţie formulată, recurentul inculpat A. a invocat temeiul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., solicitând admiterea recursului în casaţie şi achitarea, întrucât fapta comisă nu este prevăzută de legea penală.

În motivele scrise, a susţinut că soluţia de condamnare a fost menţinută în apel, fiind interpretat în mod eronat modul de calcul a termenului de 15 zile care vizează perioada de valabilitate a dovezii înlocuitoare a permisului de conducere.

A solicitat să se constate că dovada înlocuitoare este emisă pentru 15 zile, însă perioada este stabilită în mod greşit de către organul poliţiei rutiere şi de către instanţa de apel.

Potrivit dipozitiilor legale în materie, dovada înlocuitoare a permisului de conducere pentru 15 zile trebuia să aibă perioada stabilită între 22.04.2019-08.05.2019.

O.U.G. nr. 195/2002 nu reglementează modalitatea de calcul a termenului de 15 zile pentru dovezile înlocuitoare ale permisului de conducere.

În aceste condiţii, în conformitate cu disp. art. 109 alin. (9) din O.U.G. nr. 195/2002, art. 47 din O.G. nr. 2/2001 si art. 181 alin. pct. 2 şi alin. (2) din C. proc. civ., termenul de 15 zile se calculează astfel:

"Când termenul se socoteşte pe zile, nu intră în calcul ziua de la care începe să curgă termenul, nici ziua când acesta se împlineşte. Când ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul se prelungeşte până în rima zi lucrătoare care urmează."

În cauză, organul de poliţie a eliberat dovada înlocuitoare pentru 15 zile, însă a stabilit în mod eronat perioada între 22.04.2019-07.05.2019, în loc de 22.04.2019-08.05.2019, aşa cum era corect. În aceste condiţii, la data de 08.05.2019, când a fost oprit de echipajul de poliţie, avea dreptul de a conduce pe drumurile publice.

Prin încheierea din data de 23 februarie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2020, a fost admisă în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 719 din 02.11.2021 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

A fot respinsă cererea de suspendare a executării hotărârii atacate.

La termenul din data de 09.03.2022, au avut loc dezbaterile asupra recursului în casaţie declarat de inculpat, cauza rămânând în pronunţare.

Examinând recursul în casaţie declarat de inculpatul A., Înalta Curte, după deliberare, a constatat că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Conform dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 C. proc. pen., pe această cale se verifică exclusiv legalitatea deciziei prin prisma cazurilor de recurs în casaţie expres şi limitativ prevăzute de lege.

Aşadar, se constată că, potrivit noului C. proc. pen., recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au autoritate de lucru judecat, însă, numai în cazuri expres şi limitativ prevăzute de lege şi doar pentru motive de nelegalitate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond şi de apel (situaţia de fapt rezultată din coroborarea probelor), intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi exercitată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, stabilitatea situaţiilor juridice rezultate din hotărârile judecătoreşti definitive, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute, aşa cum s-a arătat anterior, fără ca pe calea recursului în casaţie să poată fi invocate şi, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca având consecinţe grave, excluzând reexaminarea faptelor şi probelor, dar şi încadrarea juridică dată acestora şi, implicit, evaluarea legii penale mai favorabile, deoarece, în acest mod, s-ar ajunge la transformarea recursului în casaţie într-un "apel deghizat".

Aceste consideraţii sunt valabile şi cu privire la cazul de recurs în casaţie invocat de inculpatul A., prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării "dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" şi care se circumscrie situaţiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare ori când instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune. Dată fiind natura juridică a recursului în casaţie, de cale de atac exclusiv de drept, acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obţine, de exemplu, schimbarea încadrării juridice a faptei sau a calificării juridice în aplicarea legii penale mai favorabile, acesta fiind atributul exclusiv al instanţelor de fond şi de apel.

Pe de altă parte, raportat la modul de legiferare a celor două teze ale art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. (neprevederea în legea penală şi lipsa vinovăţiei prevăzute de lege) şi la dispoziţiile art. 15 alin. (1) C. pen., în conformitate cu care infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o, se constată că doar neprevederea în legea penală, ce subsumează situaţiile în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii din punct de vedere obiectiv, a fost avută în vedere de legiuitor atunci când a reglementat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. Ca atare, dispoziţiile ce reglementează acest caz de recurs în casaţie corespund prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., conferind Înaltei Curţi posibilitatea de a examina în cadrul recursului în casaţie criticile prin care se invocă împrejurarea că fapta nu este prevăzută de legea penală şi cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii, cu excepţia celor ce vizează vinovăţia, deci doar din perspectiva tipicităţii obiective a infracţiunii.

Analizând recursul în casaţie declarat, Înalta Curte constată că, în concret, criticile inculpatului fac referire la faptul că perioada de valabilitate de 15 zile a dovezii înlocuitoare a fost stabilită în mod greşit de către organul poliţiei rutiere şi de către instanţa de apel, perioada de valabilitate a acesteia fiind 22.04.2019-08.05.2019, şi nu 22.04.2019-07.05.2019.

Pe situaţia de fapt stabilită cu titul definitiv de către instanţelde de fond şi de apel s-a reţinut în sarcina inculpatului A. că "la data de 08.05.2019, în jurul orei 23:30, a condus autoturismul x cu nr. de înmatriculare x pe bld. Republicii, zona Grădina din mun. Bârlad, deşi avea dreptul de a conduce suspendat.", iar referitor la critica inculpatului vizând calcularea celor 15 zile, instanţa de apel a reţinut că, "calculând cele 15 zile, cu începere de la data de 23.04.2019, Curtea constată că termenul de 15 zile a expirat la data de 07.05.2019, aceasta fiind ultima zi în care inculpatul apelant a avut drept de circulaţie în baza dovezii înlocuitoare ce i-a fost eliberata la data de 22.04.2019."

Înalta Curte constată că ceea ce critică, în concret, inculpatul este însăşi situaţia de fapt reţinută cu caracter definitiv de către cele două instanţe, argumentele pe care acesta le aduce în susţinerea recursului în casaţie declarat tinzând la schimbarea acestei situaţii de fapt, cu consecinţa achitării inculpatului, aspecte pe care instanţa de casaţie nu le poate cenzura, având în vedere că recursul în casaţie urmăreşte să supună instanţei supreme exclusiv erorile de drept care pot fi circumscrise cazurilor de casare limitativ prevăzute de lege.

Înalta Curte constată că situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de curtea de apel, corespunde infracţiunii pentru care s-a pronunţat hotărârea de condamnare, fiind prevăzută de legea penală şi întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de conducerea pe drumurile publice a unui vehicul fără permis de conducere, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 335 alin. (2) C. pen. prin urmare, constată că recursul în casaţie declarat de inculpat este nefondat.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 719 din data de 02 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2020.

În temeiul dispoziţiilor art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 719 din data de 02 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2020.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 09 martie 2022.