Partial annulment of COVID-19 pass rules upheld; government appeal time-barred, ministry appeal moot, committee appeal rejected.

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la data de 10.11.2021, modificată şi completata în data de 17.11.2021, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecata pe pârâţii Guvernul României şi Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, solicitând instanţei, ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună:

1. Suspendarea executării dispoziţiilor din anexele H.G. nr. 1183/2021 şi HCNSU nr. 101/2021, care condiţionează participarea la diverse activităţi de vaccinare/imunizare/testare, până la data soluţionării definitive a acţiunii în anulare.

2. Anularea în parte a H.G. nr. 1183/2021 şi HCNSU nr. 101/2021, în privinţa dispoziţiilor din anexe care condiţionează participarea la diverse activităţi de vaccinare/imunizare/testare.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 1796 din 3 decembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal s-au dispus următoarele: A fost respinsă excepţia nulităţii cererii de intervenţie accesorie, ca neîntemeiata; a fost respinsă ca inadmisibilă în principiu cererea de intervenţie accesorie, formulata de petentul Ministerul Afacerilor Interne, în interesul pârâtului Guvernul României; a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii cererii de pronunţare unei ordonanţe preşedinţiale, ca rămasa fără obiect; a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Guvernul României în privinţa capătului de cerere având ca obiect anularea HCNSU nr. 101/2021, ca lipsită de obiect; a fost respinsă excepţia lipsei de interes în promovarea acţiunii, ca neîntemeiata.

Totodată, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâţii Comitetul Naţional pentru Situaţii Speciale de Urgenţă şi Guvernul României şi petentul Ministerul Afacerilor Interne prin Direcţia Generală Juridică. Au fost anulate în parte H.G. nr. 1183/2021 şi HCNSU nr. 101/2021, în privinţa dispoziţiilor din anexe care condiţionează participarea la diverse activităţi de vaccinare/imunizare sau de testare pe cheltuiala proprie a persoanei în cauza.

Prin aceeaşi hotărâre, în baza art. 6 din CEDO, a art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, a deciziei CCR nr. 392/2021, a fost suspendată executarea faţă de reclamanţi, a dispoziţiilor din anexele H.G. nr. 1183/2021 care condiţionează participarea la diverse activităţi de vaccinare/imunizare sau de testare pe cheltuiala proprie a persoanei în cauza, până la data încetării aplicabilităţii acestui act normativ. De asemenea, a fost respinsă cererea de suspendare a executării HCNSU nr. 101/2021, ca inadmisibila.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 1796 din 3 decembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, au formulat recurs pârâţii Guvernul României şi Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă reprezentat de DSU, precum şi petentul Ministerul Afacerilor Interne prin Direcţia Generală Juridică, criticând hotărârea pentru nelegalitate.

3.1 Recurentul-pârât Guvernul României, prin cererea de recurs întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, iar în rejudecare respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În motivarea cererii, a susţinut că într-o acţiune având ca obiect anulare act administrativ, ceea ce poate să facă instanţa de judecată, potrivit competenţelor, este să analizeze dacă actul administrativ supus controlului judecătoresc este în concordanţă cu prevederile legii şi a actelor de nivel superior, or, în prezenta speţă, instanţa de fond nu s-a rezumat la o astfel de analiză, ci a ales să se pronunţe asupra unor aspecte ce ţin mai degrabă de oportunitatea măsurilor contestate, care intră în marja de apreciere a autorităţilor publice competente, fără să aibă expertiză medicală şi studii de specialitate.

Instanţa nu a dovedit care sunt motivele de nelegalitate a dispoziţiilor anulate din Anexa la H.G. nr. 1183/2021 şi HCNSU nr. 101/2021, soluţia fundamentându-se exclusiv pe aprecierea acesteia că măsurile nu sunt proporţionale, respectiv că prin prevederile legale anulate se creează o situaţie de discriminare în exercitarea unor drepturi şi libertăţi.

Consideră recurentul-pârât că judecătorul fondului în mod nelegal a invalidat "Analiza factorilor de risc privind managementul situaţiei de urgenţă generate de virusul SARSC-CoV-2 pe teritoriul României la data de 23.03.2021", întocmită la nivelul Centrului Naţional de Conducere şi Coordonare a Intervenţiei în conformitate cu dispoziţiile art. 3 alin. (4) din Legea nr. 55/2020 şi ale art. 42 alin. (4) din O.U.G. nr. 21/2004, punând nejustificat accentul pe pretinsul studiu care nu are, în nici un caz, caracter oficial şi în privinţa căruia realizatorii şi-au declinat orice responsabilitate, astfel încât nu putea să fundamenteze soluţia pronunţată în cauză.

Din această perspectivă, a mai arătat că, chiar dacă nu poate fi susţinută cu succes incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., totuşi, apreciază că judecătorul fondului a înlăturat, prin exces de putere, un document esenţial întocmit de specialişti în domeniu, prin care era atestată agravarea situaţiei, a cărei evoluţie nu putea fi previzionată şi care impunea luarea de măsuri suplimentare, ceea ce a determinat pronunţarea unei soluţii vădit nelegale, încălcarea gravă a interesului public.

Contrar aprecierilor instanţei de fond, H.G. nr. 1183/2021 şi HCNSU nr. 101/2021 au fost emise în limitele şi executarea Legii nr. 55/2020.

Un alt motiv pentru admiterea recursului consideră că este dat de nerespectarea prevederilor art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ., raportat la faptul că practica completului de judecată 9 - complet 2 fond al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal este constantă, în ce priveşte judecarea acţiunilor privind anularea actelor în temeiul art. 15 din Legea nr. 136/2020, în sensul că, acest complet anulează Hotărârile Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă privind instituirea, modificarea sau încetarea măsurilor pentru apărarea sănătăţii publice.

Apreciază că instanţa de judecată ce a fost învestită cu soluţionarea fondului, în virtutea rolului activ, avea obligaţia să se abţină având în vedere soluţiile pe care le-a adoptat anterior, situaţie ce naşte, în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea sa.

3.2 Recurentul-pârât Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă reprezentat de DSU, prin cererea de recurs întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, reţinerea cauzei spre rejudecare şi, în urma rejudecării, respingerea în tot a cererii de chemare în judecată.

În susţinerea cererii, recurentul-pârâtă consideră că instanţa a aplicat în mod greşit prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, analizând cererea de anulare a HCNSU nr. 101/2021 şi dispunând anularea în parte a acesteia prin raportare la art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, definind astfel hotărârea CNSU prin care se propune prelungirea stării de alertă ca fiind o operaţiune administrativă, respectiv un act preparator care a stat la baza emiterii H.G. nr. 1183/2021, însă nu a analizat legalitatea acesteia separat de hotărârea de Guvern, ceea ce, în opinia sa este greşit, din moment ce nu toate măsurile propuse prin hotărârile de comitet au fost preluate în hotărârile de Guvern prin care s-a prelungit starea de alertă.

Astfel, consideră că instanţa de fond trebuia, pentru a se pronunţa asupra cererii de anulare a HCNSU nr. 101/2021 în baza art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, să analizeze atât H.G. nr. 1183/2021 cât şi actele preparatorii ce au stat la baza acesteia, respectiv hotărârea CNSU.

Un alt motiv de recurs consideră că îl reprezintă nerespectarea de către instanţa de fond a prevederilor art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ., raportat la faptul că practica completului de judecată 9 - complet 2 fond al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal este constantă, în ce priveşte judecarea acţiunilor privind anularea actelor în temeiul art. 15 din Legea nr. 136/2020, în sensul că, acest complet anulează Hotărârile Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă privind instituirea, modificarea sau încetarea măsurilor pentru apărarea sănătăţii publice.

Apreciază recurentul că instanţa care a soluţionat cauza în fond, în virtutea rolului activ, avea obligaţia să se abţină, având în vedere soluţiile pe care le-a adoptat anterior, situaţie ce naşte, în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea sa.

În continuare, recurentul a prezentat considerentele pentru care apreciază că instanţa de fond nu a interpretat corect normele de drept material, susţinând că atât instanţa cât şi intimaţii-reclamanţi au ignorat consecinţele unei situaţii pandemice dată de apariţia în circulaţie a unui virus nou cu transmitere respiratorie, adaptat pentru afectarea umană şi că măsurile instituit pentru diminuarea impactului epidemiei de SARS-CoV-2 au fost adaptate în corelare cu progresele înregistrate în controlul efectelor acestuia.

Hotărârea Guvernului nr. 1183/2021 a avut la bază evaluarea realizată în baza factorilor de risc prevăzuţi la art. 3 alin. (4) din Legea nr. 55/2020, care a indicat necesitatea menţinerii unui răspuns amplificat la situaţia de urgenţă determinată de răspândirea noului coronavirus, aspecte materializate în cuprinsul documentului intitulat "Analiza factorilor de risc privind manageentul situaţiei de urgenţă generate de virusul SARS-Cov-2 pe teritoriul României la data de 3.11.2021" întocmit la nivelul Centrului Naţional de Cooperare şi Conducere a Intervenţiei, precum şi propunerile cuprinse în HCNSU nr. 101/08.11.2021 privind propunerea prelungirii stării de alertă şi a măsurilor necesar a fi aplicate pe durata acesteia pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19.

În contextul situaţiei de criză generate de pandemia de COVID-19, Parlamentul României a adoptat, prin Legea nr. 55/2020 măsuri restrictive, cu caracter esenţialmente temporar, şi, după caz, gradual, proporţionale cu nivelul de gravitate prognozat sau manifestat al acesteia, necesar pentru prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor iminente la adresa drepturilor convenţionale, unionale şi constituţionale la viaţă, integritate fizică şi sănătate ale persoanelor, în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei altor drepturi sau libertăţi fundamentale.

Consideră recurentul că măsurile instituite pentru diminuarea impactului epidemiei de SARS-Cov-2 au fost adoptate în corelare cu progresele înregistrate în controlul efectelor acesteia şi că, atât instanţa de fond cât şi intimaţii-reclamanţi ignoră consecinţele unei situaţii pandemice dată de apariţia în circulaţie a unui virus nou cu transmitere respiratorie, adaptat pentru afectarea umană.

Cu privire la legalitatea emiterii H.G. nr. 1183/2021, susţine că prin art. 6 lit. c) şi d) din Legea nr. 55/2020 legiuitorul a dat posibilitatea ca prin hotărâre de Guvern, să fie stabilite măsuri pentru capacitatea de răspuns, inclusiv măsuri de natură a restrânge anumite drepturi, astfel cum rezidă din chiar art. 1 alin. (1)3 din Legea nr. 55/2020 care explică în mod clar că toate măsurile luate în perioada stării de alertă pot restrânge drepturi fundamentale.

Prin urmare, se poate aprecia că măsurile stabilite de autorităţi în contextul combaterii pandemiei de coronavirus au fost subsumate obligaţiei statului de ocrotire a sănătăţii publice, fiind adoptate şi implementate avându-se în vedere necesitatea asigurării unui just şi proporţional echilibru între drepturile şi libertăţile fundamentale, în ansamblul lor.

Referitor la lipsa discriminării consideră că nu se poate reţine în cauză existenţa unei discriminări în ceea ce priveşte emiterea HCNSU nr. 101/2021, întrucât nu există discriminare când instituirea unor criterii este justificată obiectiv de un scop legitim. Ţinerea sub control a unui număr de cazuri şi sprijinirea unor măsuri care să conducă la reducerea cifrei de infectări constituie "un scop legitim" în sine, pe care autorităţile îl urmăresc în îndeplinirea obligaţiei de a asigura dreptul la sănătate publică.

S-a mai arătat că instanţa de fond a criticat şi justificat anularea în parte a HCNSU nr. 101/2021 prin prisma faptului că nu s-au prezentat mijloace alternative de combatere a bolii încercate sau a unor eforturi naţionale de descoperire a unui antiviral eficient împotriva acestui virus, considerând că nu s-au prezentat toate opţiunile pe care statul le are la dispoziţie pentru protejarea populaţiei. Consideră recurentul că aceste argumente nu pot fi acceptate, instanţa făcând referire aici la modalităţile de tratare a populaţiei, medicamente aplicate în tratarea bolii şi nu la măsuri de prevenire a infectării, respectiv la vaccinare, apreciind că măsurile propuse prin HCNSU nr. 101/2021 sunt temeinice şi legale, necesare şi oportune, adoptate pentru protejarea dreptului fundamental la sănătate al populaţiei.

3.3 Recurentul-petent Ministerul Afacerilor Interne prin Direcţia Generală Juridică prin cererea de recurs a înţeles să critice sentinţa instanţei de fond sub aspectul respingerii ca inadmisibilă a cererii de intervenţie accesorie, solicitând desfiinţarea sentinţei atacate cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare instanţei de fond.

În motivarea cererii, susţine încălcarea de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 61, art. 63 şi art. 67 C. proc. civ., aspecte care se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cât şi a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) pct. 13 din H.G. nr. 137/2020, aspecte care se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Consideră că intervenţia în cauză a Ministerului Afacerilor Interne este justificată prin faptul că are atribuţii în ceea ce priveşte iniţierea hotărârilor de declarare/prelungire stare de alertă după caz, şi, totodată, de punere în aplicare a acestora, deci în angrenajul normativ specific pentru starea de alertă şi prin urmare, contrar celor reţinute de instanţa de fond, interesul său este justificat raportat la prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 55/2020.

4. Apărările formulate în recurs

4.1 Recurentul-pârât Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, prin reprezentant legal Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă din cadrul Ministerului Afacerilor Interne a formulat întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului formulat de Guvernul României.

4.2 Intimaţii-reclamanţii A. şi B. au transmis la dosar întâmpinare prin care au invocat excepţia tardivităţii în ceea ce priveşte recursul declarat de Guvernul României, solicitând în principal respingerea acestuia ca tardiv formulat, iar în subsidiar, ca neîntemeiat.

În privinţa recursului formulat de Ministerul Afacerilor Interne a solicitat în principal respingerea acestuia ca neavenit, ca urmare a respingerii recursului Guvernului ca tardiv formulat, iar în subsidiar ca neîntemeiat.

Referitor la recursul formulat de Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă intimaţii au invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentant pentru Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă a dr. C., cu consecinţa anulării recursului, iar în subsidiar au solicitat respingerea acestuia ca neîntemeiat şi pe cale de consecinţă menţinerea sentinţei recurate ca legală şi temeinică.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 1 martie 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 30 martie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor,cauza fiind ulterior amânată.

6. Alte aspecte

Prin încheierea de şedinţă de la 21 septembrie 2022 Înalta Curte a admis excepţia tardivităţii recursului declarat de recurentul-pârât Guvernul României şi a respins excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a numitului C. pentru DSP, pentru considerentele expuse în cuprinsul acestei încheieri.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererile de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinări şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată următoarele:

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamanţii A. şi B. au solicitat anularea în parte a H.G. nr. 1183/2021 şi HCNSU nr. 101/2021, în privinţa dispoziţiilor din anexe care condiţionează participarea la diverse activităţi de vaccinare/imunizare/testare precum şi suspendarea executării dispoziţiilor din anexele H.G. nr. 1183/2021 şi HCNSU nr. 101/2021, care condiţionează participarea la diverse activităţi de vaccinare/imunizare/testare, până la data soluţionării definitive a acţiunii în anulare.

Prin sentinţa atacată, acţiunea reclamanţilor a fost admisă în parte, pârâţii Guvernul României şi Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă reprezentat de DSU, precum şi petentul Ministerul Afacerilor Interne prin Direcţia Generală Juridică formulând recurs împotriva acestei hotărâri.

Recursul formulat de recurentul-pârât Guvernul României este exercitată cu nerespectarea termenului prevăzut de lege pentru declararea căii de atac.

Potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, "hotărârea pronunţată în primă instanţă poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare", acesta urmând a fi calculat, în raport de dispoziţiile art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, pe zile libere aşa cum prevăd dispoziţiile art. 181 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., potrivit cărora "când termenul se socoteşte pe zile, nu intră în calcul ziua de la care începe să curgă termenul, nici ziua când acesta se împlineşte".

Totodată, conform dispoziţiilor art. 185 alin. (1) C. proc. civ., nerespectarea termenului în care trebuie exercitat un drept procesual atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate.

Această sancţiune se aplică şi în cazul nerespectării termenului de declarare a recursului, dat fiind că este vorba despre exercitarea unui drept procesual, termenul de declarare a recursului fiind un termen imperativ şi absolut.

În cauză, potrivit dovezii de comunicare a hotărârii, aflată la dosarul de fond, sentinţa atacată a fost comunicată recurentului-pârât la data de 13 decembrie 2021, iar calea de atac a fost înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti la data de 7 ianuarie 2022, astfel cum rezultă din ştampila aplicată pe dosarul de recurs, prin urmare, cu depăşirea termenului de 15 zile prevăzut de lege.

Sancţiunea decăderii poate fi evitată în condiţiile în care partea împotriva căreia curge termenul dovedeşte că a fost împiedicată să efectueze actul de procedură în termenul legal şi că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate, sens în care dispune art. 186 C. proc. civ.

Termenul de decădere poate suporta, aşadar, o repunere în termen în condiţiile art. 186 C. proc. civ., iar aceasta presupune formularea unei cereri exprese, de către parte, cu indicarea motivelor împiedicării şi într-un interval de timp de la data încetării acestora, însă în speţă recurentul-pârât nu a formulat o astfel de cerere.

Cum în speţă recurentul-pârât nu a formulat cerere de repunere în termen, pentru a opera această instituţia, se constată că recursul este tardiv, fiind depus în afara termenului prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Recursul declarat de Ministerul Afacerilor Interne prin Direcţia Generală Juridică urmează a fi respins ca neavenit

Potrivit art. 67 alin. (4) C. proc. civ. "Calea de atac exercitată de intervenientul accesoriu se socoteşte neavenită dacă partea pentru care a intervenit nu a exercitat calea de atac, a renunţat la calea de atac exercitată ori aceasta a fost anulată, perimată sau respinsă fără a fi cercetată în fond".

Cum recursul formulat de către pârâtul Guvernul României urmează a fi respins ca tardiv formulat, devin incidente dispoziţiile anterior citate, recursul formulat de către Ministerul Afacerilor Interne prin Direcţia Generală Juridică fiind neavenit, urmând a fi respins ca atare.

Recursul pârâtului Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă reprezentat de DSU, urmează a fi respins ca nefondat pentru considerentele ce succed

Recurentul-pârât Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă reprezentat de DSU şi-a întemeiat criticile de nelegalitate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărâre a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanţă a dat-o dispoziţiilor legale este corectă.

Prin cererea de chemare în judecată reclamanţii au solicitat, în esenţă, anularea în parte a H.G. nr. 1183/2021 şi HCNSU nr. 101/2021.

Înalta Curte constată că prin Hotărârea CNSU din 08.11.2021 Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă a propus prelungirea stării de alertă pe întreg teritoriul naţional, pentru o perioadă de 30 de zile, începând cu data de 09.11.2021 fiind indicate şi măsurile de prevenţie propuse a fi adoptate de la această dată.

Art. 3 din această hotărâre stabileşte că: " Măsurile propuse în prezenta hotărâre produc efecte doar în situaţia aprobării lor prin acte normative ale Guvernului sau, după caz, ale conducătorilor ministerelor sau organelor administraţiei publice centrale."

Prin H.G. nr. 1183/2021 s-a dispus prelungirea stării de alertă pe teritoriul României, pe o perioada de 30 de zile, cu începere din data de 09.11.2021, fiind stabilite, totodată, măsurile de prevenire şi control ale infecţiilor cu coronavirusul SARS-CoV-2, condiţiile concrete de aplicare şi destinatarii acestor măsuri, precum şi instituţiile şi autorităţile publice care pun în aplicare sau urmăresc respectarea aplicării măsurilor.

Aşa cum se poate decela cu uşurinţă din cuprinsul său, HCNSU nr. 101/2021 conţine doar o propunere de măsuri, nefiind producătoare de efecte juridice prin ea însăşi, aspect menţionat expres la art. 3 din aceasta.

Aminteşte Înalta Curte că potrivit art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 "Instanţa este competentă să se pronunţe, în afara situaţiilor prevăzute la art. 1 alin. (6), şi asupra legalităţii operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecăţii".

Hotărârea CNSU nr. 101/2021, atacată în speţă, reprezintă, aşa cum s-a arătat şi anterior, o propunere, fiind emisă pe traseul de adoptare al Hotărârii nr. 1183/2021 din 8 noiembrie 2021 a Guvernului României, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1070 din 8 noiembrie 2021.

În aceste condiţii, legalitatea hotărârii CNSU nr. 101/2021 nu poate fi analizată în mod similar analizei legalităţii unui act administrativ, ci, aşa cum corect a reţinut judecătorul fondului, doar în contextul în care ea este privită ca o operaţiune administrativă ce stă la baza H.G. nr. 1183/2021, potrivit art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Faţă de dispoziţiile legale anterior menţionate, criticile aduse de recurentului-pârât sentinţei primei instanţe, legate de aplicarea în mod greşit a prevederilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în contextul neanalizării actului atacat în sine, precum şi susţinerile privind legalitatea actului şi lipsa discriminării sunt lipsite de relevanţă, urmând a fi respinse de instanţa de control judiciar.

Nu pot fi primite nici alegaţiile privind nerespectarea art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ., prin intermediul cărora se susţine că instanţa care a soluţionat cauza în fond avea obligaţia, în virtutea rolului activ, de a se abţine având în vedere practica constantă a completului de judecată de a anula hotărârile CNSU privind instituirea, modificarea sau încetarea măsurilor pentru apărarea sănătăţii publice.

Aminteşte Înalta Curte că dispoziţiile art. 41 şi următoarele C. proc. civ. reglementează atât cazurile de incompatibilitate cât şi modalităţile procedurale de verificare a acestora, sens în care reţinem cu prioritate că legiuitorul a înţeles să facă distincţie atât între cazurile de incompatibilitate absolută (art. 41 C. proc. civ.) şi cele de incompatibilitate relativă (art. 42 C. proc. civ.) cât şi între abţinere şi recuzare ca modalităţi de invocare a acestor cazuri.

În raport de criticile concrete ale recurentului-pârât, se constată că se invocă un caz de incompatibilitate relativă (art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ.) situaţie în care, partea care apreciază că există elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea judecătorului, are posibilitatea procedurală recunoscută de art. 44 C. proc. civ. de a formula o cerere de recuzare.

Atât timp cât legiuitorul a reglementat atât cazurile de incompatibilitate cât şi mijloace procedurale eficiente de invocare şi verificare a acestora nu pot fi reţinute susţinerile recurentului în sensul că, instanţa, în virtutea rolului active, avea obligaţia să se abţină de la soluţionarea cauzei.

Sensul dispoziţiile legale anterior indicate este tocmai acela ca un caz de incompatibilitate relativă să fie invocat de parte doar înainte de începerea oricăror dezbateri/până la închiderea dezbaterilor, acesta neputând fi invocat direct în calea de atac.

Doar cazurile de incompatibilitate absolută, prevăzute de art. 41 C. proc. civ. pot fi invocate în orice stare a pricinii, conform art. 45 C. proc. civ.

Prin urmare, susţinerile recurentului ignoră opţiunea legiuitorului cu privire la modalităţi şi termene procedurale, opţiune justificată de distincţia între cauzele de incompatibilitate absolute şi relative.

În considerarea argumentelor expuse anterior, Înalta Curtea reţine că partea interesată nu a formulat în termenul prevăzut de lege o cerere de recuzare prin care să valorifice cazul de incompatibilitate relativă, deşi astfel cum susţine în cuprinsul cererii de recurs cunoştea motivele de la debutul procesului în faţa instanţei de fond.

Cum recurentul-pârât nu a optat pentru procedura recuzării judecătorului în faţa primei instanţe, având în vedere dispoziţiile art. 44 şi 45 C. proc. civ. instanţa de control judiciar constată că aceste elemente nu pot fi invocate direct în calea de atac a recursului.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca tardiv recursul declarat de pârâtul Guvernul României şi ca neavenit recursul declarat de Ministerul Afacerilor Interne prin Direcţia Generală Juridică şi totodată va respinge recursul declarate de recurentul-pârât Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă reprezentat de DSU ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Guvernul României împotriva sentinţei nr. 1796 din 3 decembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca tardiv formulat.

Respinge, ca neavenit, recursul declarat de Ministerul Afacerilor Interne prin Direcţia Generală Juridică împotriva aceleiaşi sentinţe.

Respinge recursul declarate de recurentul-pârât Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă reprezentat de DSU împotriva sentinţei nr. 1796 din 3 decembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 noiembrie 2022.