Legality of extending national state of alert and conditioning fundamental rights on vaccination status; limits of judicial review over administrative discretion and risk factor analysis

Asupra cauzei de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin actiunea inregistrata pe rolul Curtii de Apel Bucuresti - sectia a IX-a contencios administrativ şi fiscal în data de 12.07.2021, astfel cum a fost precizată şi completată, reclamanta Asociatia "A." a chemat în judecata pe paratii Guvernul Romaniei şi Ministerul Afacerilor Interne, solicitand instantei, ca prin hotararea pe care o va pronunta, sa dispuna:

- Anularea a Hotărârilor de Guvern: nr. 636 din 09.06.2021, nr. 678 din 24.06.2021 şi nr. 730 din 08.07.2021;

- Obligarea Guvernul Romaniei să emită o hotărâre de încetare a stării de alertă.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 1465 din 21 octombrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii introduse de reclamanta B., ca ramasa fara obiect.

A respins exceptia lipsei de interes, ca neintemeiata.

A admis în parte actiunile conexate introduse de reclamantele B. şi Asociatia "A.", în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României prin Prim Ministru şi prin reprezentantul în faţa Instanţelor Judecătoreşti - Secretariatul General al Guvernului şi Ministerul Afacerilor Interne prin Direcţia Generală Juridică şi a anulat H.G. nr. 636/2021, H.G. nr. 678/2021 şi H.G. nr. 730/2021.

A respins capătul de cerere având ca obiect obligarea Guvernului României la emiterea unei hotărâri de încetare a stării de alertă, ca ramas fara obiect.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva a sentinţei civile nr. 1465 din 21 octombrie 2021a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs pârâţii Ministerul Afacerilor Interne şi Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului iar reclamanţii A. şi B. au formulat recurs incident.

3.1. Pârâtul Guvernul României prin cererea de recurs a solicitat casarea sentinţei recurate şi în rejudecarea cauzei să se admită excepţiile invocate de acesta în faţa instanţei de fond.

În drept, recurentul-pârât a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În susţinerea cererii de recurs, acesta a dezvoltat următoarele critici Motivele de casare a hotărârii şi încheierii instanţei de fond se circumscriu ipotezei prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

În ceea ce priveşte motivele de recurs, acestea se referă la soluţia pronunţată pe fond, respectiv, de anulare a Hotărârii Guvernului nr. 636/2021, a Hotărârii Guvernului nr. 678/2021 şi a Hotărârii Guvernului nr. 730/2021.

Sub acest aspect, opinăm că instanţa de fond nu a realizat o încadrare juridică adecvată în raport cu situaţia de fapt relevată de actele dosarului, ceea ce a condus la pronunţarea unei soluţii vădit nefondate. Mai mult, motivarea soluţiei pronunţată pe fondul cauzei excede motivelor cererii de chemare în judecată.

Fără a reitera argumentele expuse prin întâmpinările depuse la instanţa de fond, pe care le susţinem, învederăm faptul că necesitatea menţinerii stării de alertă pe teritoriul României nu se rezumă la derularea concertelor, ci vizează -în primul rând - asigurarea stocului de medicamente şi echipamente, a vaccinurilor (puse la dispoziţie gratuit populaţiei), a capacităţii de reacţie a instituţiilor statului. Măsurile au fost luate gradual pe parcursul ultimului an şi, ori de câte ori rata infectărilor a scăzut, au fost dispuse măsuri de relaxare.

Hotărârile Guvernului sunt acte administrative care se bucură de prezumţia de legalitate, iar nelegalitatea acestora trebuie dovedită.

Legalitatea actelor administrative impune respectarea anumitor cerinţe: actele să fie adoptate sau emise de către autorităţile competente din punct de vedere material/teritorial şi în limitele acestor competenţe; conţinutul actului administrativ să fie conform cu conţinutul legii în baza căreia este emis; actele să corespundă scopului urmărit de legea pe care o pun în executare; actele să fie adoptate sau emise în forma specifică actelor administrative şi a normelor de tehnică legislativă prevăzute de lege.

Toate aceste cerinţe esenţiale au fost respectate în cauză, hotărârile Guvernului fiind adoptate în deplină concordanţă cu prevederile art. 3, 4, 6 şi art. 71 alin. (1) din Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, cu modificările şi completările ulterioare.

Toate măsurile dispuse atât în perioada stării de urgenţă, cât şi în prezent, în perioada stării de alertă, au fost instituite în limitele permise de Constituţia României, în măsura art. 53 din Constituţie care prevede că "(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. (2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fle aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii."

Pentru aceste motive, nefiind indicii în sensul că hotărârile Guvernului a căror anulare se solicită ar contraveni Constituţiei României, Ordonanţei Guvernului nr. 137/2020 sau Legii nr. 55/2020, vă solicităm admiterea recursului şi casarea în parte a sentinţei recurate, în sensul admiterii excepţiilor invocate, iar pe fond a respingerii acţiunii.

3.2. Pârâtul, Ministerul de Interne, prin cererea de recurs a solicitat casarea sentinţei recurate şi în rejudecarea cauzei să se respingă în totalitate cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi.

În drept, recurentul-pârât a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În susţinerea cererii de recurs, acesta a dezvoltat următoarele critici:

I. Instanţa a pronunţat o hotărâre nelegală, aceasta fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, astfel că devine incident motivul de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

I.1. Excepţia lipsei de interes în susţinerea cererii de chemare în judecată

Potrivit art. 32 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., orice cerere în justiţie poate fi formulată şi susţinută numai dacă autorul acesteia justifică un interes. Pentru a stabili dacă o parte are interes în exercitarea acţiunii civile, instanţa trebuie să prefigureze folosul efectiv pe care aceasta l-ar obţine în ipoteza admiterii acţiunii.

Dat fiind faptul că, la momentul la care prima instanţă a soluţionat acţiunea, hotărârile de Guvern contestate nu mai erau în vigoare, acestea producându-şi efectele timp de 30 de zile de la data emiterii, reclamanta nu ar obţine niciun beneficiu ca urmare a unei eventuale soluţii de anulare parţială a actului administrativ.

Chestiunea reţinută de judecător în sensul că reclamantele au posibilitatea pretinderii de despăgubiri este una ipotetică, nedovedită şi nesusţinută în prezentul dosar, în care se poate constata că reclamantele nu au formulat un capăt de cerere în sensul indicat de judecător.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat strict anularea actelor normative privind prelungirea stării de alertă (lunile iunie şi iulie), acte normative care au ieşit din vigoare (H.G. nr. 636/2021 şi H.G. nr. 678/2021 chiar de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată), astfel că interesul reclamantei în anularea actului administrativ ce şi-a încetat efectele, ca urmare a ajungerii la termen, nu mai există.

În raport de aceste considerente, soluţia primei instanţe apare ca nelegală, atât timp cât cerinţa interesului actual este îndeplinită atunci când dreptul subiectiv este şi el actual, iar în prezenta cauză actualitatea interesului nu se mai justifică după încetarea valabilităţii H.G. nr. 636/2021, modificată, respectiv 730/2021.

În acest sens, sunt redate considerentele Deciziei nr. 1 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 05.01.2021, cu prilejul soluţionării dosarului civil nr. x/2020: "la momentul pronunţării sentinţei instanţei de fond (23.12.2020), ordinul contestat producea efecte juridice, iar destinatarii actului administrativ erau obligaţi să se supună măsurilor instituite, dar începând cu data de 1.01.2021, actul infra legislativ în discuţie şi-a epuizat toate efectele avute în vedere de autoritatea emitentă, ele fiind supuse limitei temporale reglementate expres chiar în cuprinsul acestuia. Cum existenţa vătămării afirmate nu a fost dovedită, Înalta Curte reţine că nu există un interes legitim în demersul judiciar al intimatei reclamante ce s-ar impune a fi ocrotit prin anularea dispoziţiilor legale atacate."

Indică, cu titlu de jurisprudenţă, Deciziile ÎCCJ nr. 3973/29.07.2020 (dosar nr. x/2020), nr. 4188/09.09.2020 (dosar nr. x/2020) şi nr. 1/05.01.2021 (dosar nr. x/2020).

Instanţa supremă a reţinut, în esenţă, că, deşi la momentul soluţionării acţiunii, destinatarii actului administrativ erau obligaţi să se supună măsurilor instituite, ulterior actul legislativ în discuţie şi-a epuizat toate efectele avute în vedere de autoritatea emitentă, acestea fiind supuse limitei temporale reglementate expres chiar în cuprinsul acestuia.

Cu atât mai mult se impunea respingerea acţiunii ca lipsită de interes, având în vedere că, încă de la introducerea acesteia pe rolul instanţelor (12.07.2021), parte dintre hotărârile de Guvern au ajuns la termen, iar la momentul soluţionării cauzei, 21 octombrie 2021, niciuna dintre hotărâri nu mai era în vigoare.

Reiterează faptul că hotărârile de Guvern contestate au fost aplicabile în lunile iunie şi iulie, sentinţa a fost pronunţată în octombrie, iar reclamantele nu a invocat eventuale drepturi patrimoniale, pretins încălcate în raport de care s-ar fi putut invoca un interes actual de verificare a legalităţii hotărârilor de Guvern.

În continuare, în raport de acelaşi motiv de nelegalitate regăsit la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., consideră că prin instanţă a pronunţat o hotărâre nelegală, cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, atât cu privire la considerentele vizând:

- respectarea condiţiilor legale pentru prelungirea stării de alertă (pag. 53 - 56 din sentinţă),

- legalitatea şi temeinicia măsurilor stabilite (pag. 56 - 66 din sentinţă),

- condiţiile formale de adoptarea a actelor normative în discuţie (pag. 40 - 52 din sentinţă).

I.2. Cu privire la motivarea dată de instanţă referitor la respectarea condiţiilor legale pentru prelungirea stării de alertă, apreciază că aceasta s-a realizat cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 55/2020, respectiv a art. 2, 3 şi 4 din lege.

Pornind de la definiţia stării de alertă din cuprinsul art. 2 din Legea nr. 55/2020 prima instanţă a analizat în ce măsură "notele de fundamentare conţin o motivare corespunzătoare a măsurii declarării stării de alertă".

În raport de această analiză a instanţei, de existenţa unei stări de urgenţă care să impună declararea stării de alertă, subliniem faptul că starea de alertă a fost declarată prin H.G. nr. 394/2020, act normativ care nu formează obiectul prezentului dosar.

Astfel, în cuprinsul art. 2 şi 3 din Legea nr. 55/2020 este reglementată pe de o parte, posibilitatea declarării stării de alertă, iar pe de altă parte, a prelungirii stării de alertă deja instituite. Esenţial este faptul că, deşi criteriile prevăzute la art. 3 alin. (4) din lege trebuie să fie evaluate de autorităţi în fiecare dintre cele două ipoteze, în situaţia prelungirii stării de alertă se analizează necesitatea menţinerii/adaptării măsurilor deja existente.

Instanţa face referire la declararea stării de alertă şi analizează existenţa condiţiilor necesare pentru declararea stării de alertă, concluzionând că argumentele expuse nu sunt de natură să justifice această măsură.

Instituirea stării de alertă, în condiţiile Legii nr. 55/2020, reprezintă decizia Guvernului de a interveni printr-un ansamblu de măsuri, pentru a răspunde situaţiei urgente, de o amploare şi intensitate deosebite, în condiţiile în care viaţa şi sănătatea persoanelor sunt ameninţate.

Declararea stării de alertă prin H.G. nr. 394/2020 a avut la bază necesitatea asigurării în continuare, chiar şi după încetarea stării de urgenţă, a unei protecţii adecvate împotriva îmbolnăvirii cu coronavirusul SARS-CoV-2, dar şi crearea în acelaşi timp a premiselor-cadru pentru revenirea etapizată, fără sincope majore, la situaţia de normalitate, inclusiv prin relaxarea măsurilor luate în contextul instituirii şi prelungirii de către Preşedintele României a stării de urgenţă pe teritoriul României.

Pentru a garanta caracterul temporar al măsurilor dispuse în timpul stării de alertă, dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 55/2020 prevăd că starea de alertă nu poate fi dispusă decât pentru o perioadă de cel mult 30 de zile. Cu toate acestea, în măsura în care, după expirarea termenului de aplicabilitate a hotărârii anterioare a Guvernului de instituire a acestei stări, se constată că raţiunile care au determinat-o se menţin, legea prevede posibilitatea prelungirii stării de alertă, pentru acelaşi termen limitat.

Decizia Guvernului este circumscrisă unor condiţii obiective, clare, respectiv "ori de câte ori analiza factorilor de risc indică necesitatea menţinerii răspunsului amplificat pentru o perioadă suplimentară" şi "pentru motive temeinice" [art. 3 alin. (2) şi art. 4 alin. (1) din Legea nr. 55/2020].

Aşadar, datele conţinute în analizele factorilor de risc trebuie privite din perspectiva necesităţii de a menţine răspunsul amplificat deja instituit prin H.G. nr. 394/2020, art. 1 alin. (2) din Legea nr. 55/2020 stabilind posibilitatea de relaxare a măsurilor implementate, ceea ce s-a şi întâmplat.

Aşa cum a fost definită starea de alertă prin dispoziţiile Legii nr. 55/2020, aceasta reprezintă "răspunsul la o situaţie de urgenţă de amploare şi intensitate deosebite, determinată de unul sau mai multe tipuri de risc, constând într-un ansamblu de măsuri cu caracter temporar, proporţionale cu nivelul de gravitate manifestat sau prognozat al acesteia şi necesare pentru prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor iminente la adresa vieţii, sănătăţii persoanelor, mediului înconjurător, valorilor materiale şi culturale importante ori a proprietăţii".

Instanţa trebuia să observe faptul că hotărârile de Guvern analizate conţin măsuri de relaxare, adaptate situaţiei de fapt reliefată prin analizele factorilor de risc. Cu toate acestea, într-o expunere cu precădere subiectivă, instanţa a concluzionat că datele cuprinse în analizele factorilor de risc "nu justifică măsura declarării stării de alertă"

Contrar celor reţinute de instanţă, H.G. nr. 636/2021, H.G. nr. 678/2021 şi H.G. nr. 730/2021 au fost aprobate cu respectarea condiţiilor stabilite la art. 3 alin. (4) din Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, cu modificările şi completările ulterioare:

a) amploarea situaţiei de urgenţă, respectiv manifestarea generalizată a tipului de risc la nivel local, judeţean sau naţional: virusul nu a mai afectat organismul uman anterior, transmiterea este aerogenă, perioada de incubaţie este între 2 - 14 zile, nu a fost dezvoltat un antiviral eficient pentru infecţie, virusul SARS-CoV-2 poate fi transmis cu uşurinţă de la persoană la persoană, riscul de infecţie depinde foarte mult de răspândirea regională, condiţiile de viaţă şi muncă şi, de asemenea, de comportamentul individual (respectarea măsurilor de distanţare fizică, de igienă şi protecţia prin purtarea măştii). Interacţiunea în situaţii de risc (cum ar fi contactul apropiat pe o perioadă îndelungată) joacă un rol important. În spaţii închise acest lucru creşte semnificativ riscul de transmisie, chiar dacă este menţinută o distanţă mai mare de 1,5 m. - Dacă nu este menţinută o distanţa minimă de 1,5 m fără acoperirea gurii şi nasului, de exemplu atunci când grupuri de oameni stau la o masă sau în adunări mari există şi o creştere a riscului transmiterii în spaţii deschise.

Criteriile menţionate mai sus se regăsesc în toate cele trei analize ale factorilor de risc care au stat la baza emiterii hotărârilor de Guvern, justificarea fiind că acestea s-au păstrat încă de la instituirea stării de alertă.

Aceste criterii trebuie corelate cu numărul de cazuri confirmate la data emiterii hotărârilor de Guvern în România.

Astfel, conform Analizei factorilor de risc din data de 05.07.2021, până la această dată erau înregistrate 1.080.979 cazuri de persoane infectate cu virusul SARS-CoV-2, din care 1.045.351 persoane vindecate şi 33.973 persoane decedate.

De asemenea, graficul privind distribuţia la nivel judeţean a persoanelor confirmate pozitiv evidenţiază gradul de răspândire şi de afectare a virusului la nivelul întregii ţări, amintim în acest sens câteva exemple:

- Timişoara - 54. 356 cazuri confirmate,

- Cluj - 57.610 cazuri confirmate,

- Constanţa - 42.959 cazuri confirmate,

- Iaşi - 42,428 cazuri confirmate.

b) intensitatea situaţiei de urgenţă, respectiv viteza de evoluţie, înregistrată sau prognozată, a fenomenelor distructive şi gradul de perturbare a stării de normalitate

- Pe teritoriul României, la data de 23.06.2021, în carantină la domiciliu erau 20.495 persoane, pentru acestea efectuându-se verificări medicale de specialitate.

- În ceea ce priveşte persoanele izolate aflate sub monitorizare medicală, în data de 23.06.2021, în izolare la domiciliu erau 2.107 persoane, iar alte 979 persoane se aflau izolate în unităţi medicale şi locaţii alternative.

c) insuficienţa şi/sau inadecvarea capabilităţilor de răspuns;

Unităţile de Primiri Urgenţe înregistrau o creştere a numărului de pacienţi confirmaţi şi suspecţi COVID-19, ajungând de la 261 persoane în data de 23.05.2021, la 339 de persoane în data de 23.06.2021.

Necesitatea detaşărilor personalului medico-sanitar se justifica în continuare pentru acoperirea nevoilor de îngrijiri specializate necesare pacienţilor diagnosticaţi COVID-19, în contextul infectării de la debutul pandemiei a 14.089 de cadre medicale, respectiv în condiţiile suprasolicitării personalului.

d) densitatea demografică în zona afectată de tipul de risc.

- la data de 23.06.2021 se înregistrau un număr de 17 focare active, în judeţele: Alba, Braşov, Cluj, Constanţa, Dolj, Ialomiţa, Neamţ, Teleorman şi Vâlcea.

Existenţa unor focare active de infecţie, izolate, impunea totuşi continuarea monitorizării acestora coroborată cu menţinerea unor măsuri adecvate, prin implicarea activă a tuturor autorităţilor statului cu atribuţii directe sau care asigură funcţii de sprijin.

e) existenţa şi gradul de dezvoltare a infrastructurii adecvate gestionării tipului de risc.

- capacitatea de testare în România a crescut constant de la debutul pandemiei, ajungând la un total de 9.635.151 teste efectuate până la data analizei, cu o medie în perioada 23.05.2021 - 23.06.2021 de 24.811 teste zilnice.

Concluzia în urma analizei a fost aceea că, pentru a controla răspândirea şi impactul variantelor emergente SARS-CoV-2 cu transmisibilitate crescută, era necesară menţinerea/adaptarea combinaţiei de măsuri de menţinere a unei situaţii epidemiologice stabile.

Un punct extrem de important este că, pentru a fi menţinute/adaptate măsurile de intervenţie non-farmaceutice reglementate în prezent şi eventual pentru a putea implementa, la nevoie, într-un timp scurt, măsuri mai stricte, este necesară menţinerea stării de alertă la nivel naţional în perioada următoare.

Situaţia epidemiologică actuală, atât pe teritoriul României, cât şi la nivel internaţional dovedeşte faptul că decizia Guvernului de a prelungi starea de alertă este una corectă şi temeinică.

Măsura privind prelungirea stării de alertă propusă în Analizele factorilor de risc, este rezultatul analizei de oportunitate pe care îl exercită autorităţile publice în atingerea unui scop legitim, pentru care au fost împuternicite.

În viziunea subiectivă a instanţei, care prin hotărârea pronunţată s-a substituit persoanelor specializate şi calificate, analizele factorilor de risc întocmite nu corespund cerinţelor art. 3 alin. (4) din Legea nr. 55/2020, întrucât nu sunt analizate şi alte variabile, precum modalităţile de prevenţie, pe calea medicamentaţiei la care populaţia ar putea apela în mod direct, capacităţile de oprire a bolii în faze incipiente, capabilitatea de răspuns constând în izolarea/carantinarea persoanelor bolnave.

Analizele factorilor de risc au avut în vedere şi interpretarea datelor referitoare la noile variante ale virusului SARS-CoV-2, apărute deja la momentul adoptării Hotărârilor de Guvern contestate.

Astfel, Analiza factorilor de risc din data de 23.06.2021 menţionează că variantele nou apărute ale virusului SARS-CoV-2 sunt considerate a fi îngrijorătoare din cauza mutaţiilor care au condus la o transmisibilitate crescută şi la deteriorarea situaţiei epidemiologice în zonele în care acestea s-au stabilit recent.

În ultimele 90 de zile, toate aceste variante au fost detectate pe teritoriul României. La nivelul Marii Britanii şi al statelor vest europene se constata ca varianta delta devine dominantă, fiind preconizat ca aceasta varianta să înlocuiască varianta alfa la nivel mondial.

Opinează că analiza acestor argumente excedează competenţele instanţelor judecătoreşti; din organismele abilitate de legiuitor fac parte specialişti cu pregătire în domeniul medicinei şi managementul situaţiilor de urgenţă, astfel încât este asigurată competenţa în domeniul de reglementare al legilor speciale emise pe durata pandemiei (Centrul Naţional de Coordonare şi Conducere a Intervenţiei, Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, Grupului de suport tehnico-ştiinţific privind gestionarea bolilor înalt contagioase pe teritoriul României.)

II.3 Relativ la nelegalitatea măsurilor stabilite pe perioada stării de alertă, consideră că prima instanţă a dat o dezlegare greşită situaţiei dedusă judecăţii.

Arată faptul că Legea nr. 55/2020 constituie cadrul legal al măsurilor excepţionale impuse de gestionarea de gestionarea situaţiei de criză, măsuri care, prin ele însele, afectează drepturi şi libertăţi ale cetăţenilor. Astfel cum rezultă din expunerea de motive a legii, raţiunea acesteia este a de constitui tocmai temeiul legal al restrângerii exerciţiului unor drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, în acord cu imperativul constituţional statuat la art. 53 alin. (1) din Constituţia României.

În repetate rânduri Curtea Constituţională, fiind învestită cu examinarea constituţionalităţii legii, a stabilit că aceasta conţine norme suficient de clare şi previzibile, care enumeră categoriile de restricţii care pot fi dispuse, şi care, astfel, garantează ca actele administrative de punere în executare a legii nu se pot abate de la voinţa legiuitorului.

Deşi prima instanţă a pornit în analiza efectuată de la această premisă, a continuat cu expunerea unor considerente pur subiective şi care nu au la bază dovezi necesare, fiind întrucâtva contradictorii (spre exemplu, la pag. 60 se reţine că "exercitarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale nu poate fi condiţionată de absolut nimic").

Observă faptul că legiuitorul a dat posibilitatea ca, prin hotărâre de Guvern, să fie stabilite măsuri pentru capacitatea de răspuns, inclusiv măsuri de natură a restrânge anumite drepturi, astfel cum rezidă din chiar art. 1 alin. (1) din Legea nr. 55/2020 care explică în mod clar că toate măsurile luate în perioada stării de alertă, pot restrânge drepturi fundamentale.

În concret, la o verificare a analizelor de risc întocmite cu privire la situaţia de fapt se constată că numărul persoanelor infectate, deşi a cunoscut o scădere pe timpul verii, nu s-a stopat.

Aşadar, în mod corect autorităţile publice au constatat că se impune continuarea menţinerii măsurilor adecvate pentru a controla răspândirea şi impactul variantelor emergente SARS-CoV-2 cu transmisibilitate crescută, fiind de dorit estomparea răspândirii virusului, nicidecum vreun regres şi augmentarea numărului de cazuri în contextul în care transmisibilitatea crescută a noilor tulpini ale virusului este o certitudine, restricţiile şi starea de alertă neputând fi ridicate în lipsa unor treceri treptate la o relaxare totală a măsurilor.

Având în vedere evoluţia pandemiei, autorităţile au ajustat măsurile de protecţie în funcţie de rata de infectare la nivel naţional, măsurile fiind înăsprite/relaxate în funcţie de rata de infectare la mia de locuitori. Aceste măsuri au fost luate cu respectarea dreptului populaţiei la sănătate, precum şi a prevederilor legale adoptate în contextul pandemiei.

Arată că pandemia cu care omenirea se confruntă este fără precedent cel puţin în ultima jumătate de secol, iar în decursul anului care s-a scurs de la debutul acesteia comunitatea ştiinţifică internaţională nu a ajuns la un consens cu privire la chestiuni extrem de importante, cum ar fi modalităţile efective de transmitere a virusului sau motivele pentru care există persoane care nu sunt afectate deloc de virus şi persoane care decedează în urma îmbolnăvirii.

Practic, se poate afirmă că, la momentul actual, nu se cunoaşte nimic sigur despre acest virus, noi ipoteze apărând în fiecare zi.

Astfel cum s-a reţinut în jurisprudenţa constituţională, restrângerea unor drepturi constituţionale este admisă, ea răspunzând nevoii de a asigura securitatea juridică a drepturilor şi libertăţilor celorlalţi, atât din perspectiva intereselor individuale, cât şi a celor naţionale sau de grup şi a binelui public, fiind şi o modalitate de salvgardare a unor drepturi în situaţiile în care exerciţiul lor are un caracter antisocial.

Conform art. 3 - Accesul echitabil la îngrijirile de sănătate din Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane faţă de aplicaţiile biologiei şi medicinei, Convenţia privind drepturile omului şi biomedicina, "părţile iau, ţinând seama de nevoile de sănătate şi de resursele disponibile, măsurile adecvate în scopul de a asigura, în sfera jurisdicţiei lor, accesul echitabil la îngrijiri de sănătate de calitate adecvată".

Se poate aprecia că măsurile stabilite de autorităţi în contextul combaterii pandemiei de coronavirus au fost subsumate obligaţiei statului de ocrotire a sănătăţii publice, fiind adoptate şi implementate avându-se în vedere necesitatea asigurării unui just şi proporţional echilibru între drepturile şi libertăţile fundamentale, în ansamblul lor.

Relevant este şi faptul că, astfel cum s-a prevăzut în analizele factorilor de risc, măsurile de relaxare au fost dispuse etapizat, înaintea fiecărei etape de relaxare fiind obligatoriu să se realizeze o analiză a evoluţiei situaţiei epidemiologice coroborată cu gradul de vaccinare, care să valideze procesul de ridicare al măsurilor preventive de referinţă.

S-a reţinut de către prima instanţă că prin hotărârile de Guvern, "statul român a impus condiţia ca persoanele să fie sănătoase" (pag. 62), concluzionând totodată că măsurile impuse au un caracter discriminatoriu. ("în ceea ce priveşte proporţionalitatea ingerinţei, instanţa reţine că Guvernul nu a făcut dovada caracterului adecvat şi necesar al măsurii interzicerii accesului la anumite activităţi" - pag. 64)

Această concluzie a instanţei, pe lângă faptul că este nefondată şi pur subiectivă, nu îşi găseşte fundament, la o simplă examinare a măsurilor.

Arată că art. 1 alin. (2) din Legea nr. 55/2020 stabileşte că măsurile restrictive de drepturi prevăzute în prezenta lege, precum şi, după caz, cele de renunţare sau de relaxare a acestora se dispun cu respectarea principiului egalităţii de tratament juridic pentru situaţii identice sau comparabile.

Nelegalitatea unui act administrativ sau a unor dispoziţii cuprinse în acesta se constată prin raportarea actului în discuţie la prevederile actelor normative de nivel superior în baza şi executarea cărora a fost emis, conform art. 4, art. 77 şi art. 78 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

Plecând de la acest aspect, precizează că aspectele reţinute de instanţă, în sensul că prin hotărâre de Guvern a fost restricţionat exerciţiul drepturilor fundamentale nu pot fi primite, întrucât actele administrative au fost emise în limitele şi executarea Legii nr. 55/2020.

În context, art. 5 din Legea nr. 55/2020 reglementează trei categorii de măsuri:

1. măsurile pentru creşterea capacităţii de răspuns (a) achiziţionarea bunurilor şi serviciilor de necesitate imediată în gestionarea situaţiei de urgenţă pentru care a fost declarată starea de alertă, prin negocierea fără publicare prealabilă;

b) suplimentarea, prin redistribuirea către zonele afectate, a tehnicii, echipamentelor şi dispozitivelor necesare acţiunilor de răspuns;

c) detaşarea pe teritoriul naţional, în zonele afectate, a personalului care deţine competenţele adecvate gestionării situaţiei de urgenţă, cu consimţământ;

d) coordonarea operaţională a unor servicii publice;

e) adaptarea programului de lucru sau permanentizarea activităţii serviciilor de asistenţă socială;

f) permanentizarea activităţii unor centre operative pentru situaţii de urgenţă cu activitate temporară);

2. măsurile pentru asigurarea rezilienţei comunităţilor (a) evacuarea temporară a persoanelor şi bunurilor din zona afectată sau posibil a fi afectată;

b) acordarea de ajutoare de primă necesitate pentru persoanele şi animalele afectate;

c) efectuarea lucrărilor pentru modificarea de urgenţă a mediului înconjurător şi infrastructurii, stabilite de forţele de intervenţie pentru oprirea sau limitarea efectelor situaţiei de urgenţă;

d) măsuri de protecţie a vieţii şi pentru limitarea efectelor tipului de risc produs asupra sănătăţii persoanelor, inclusiv instituirea carantinei sau a izolării la domiciliu) şi 3. măsurile pentru diminuarea impactului tipului de risc (a) restrângerea sau interzicerea organizării şi desfăşurării unor mitinguri, demonstraţii, procesiuni, concerte sau a altor tipuri de întruniri, în spaţii deschise, precum şi a unor întruniri de natura activităţilor culturale, ştiinţifice, artistice, religioase, sportive sau de divertisment, în spaţii închise;

b) restrângerea sau interzicerea circulaţiei persoanelor şi vehiculelor în locurile şi, după caz, în intervalele orare stabilite;

c) interzicerea ieşirii din zonele stabilite şi, după caz, în intervalele orare stabilite sau instituirea carantinei asupra unor clădiri, localităţi sau zone geografice;

d) restrângerea sau interzicerea efectuării de către operatori a transporturilor rutiere, feroviare, maritime, fluviale, aeriene sau cu metroul pe rutele şi, după caz, în intervalele orare stabilite; e) închiderea temporară a unor puncte de trecere a frontierei de stat;

f) limitarea sau suspendarea pe durată determinată a activităţii unor instituţii sau operatori economici;

g) participarea cetăţenilor şi a operatorilor economici la unele activităţi în folosul comunităţilor locale).

Prin urmare, legea se referă la categorii de măsuri şi, în cadrul fiecăreia, la ipotezele pe care le are în vedere, măsurile dispuse prin actul administrativ normativ atacat fiind la rândul lor împărţite în cele trei categorii avute în vedere de art. 5 din Legea nr. 55/2020.

Art. 5 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 55/2020 enumeră printre măsurile pentru asigurarea rezilienţei comunităţilor şi măsuri de protecţie a vieţii şi pentru limitarea efectelor tipului de risc produs asupra sănătăţii persoanelor, inclusiv instituirea carantinei sau a izolării la domiciliu. În acelaşi timp, art. 5 alin. (3) lit. a) din acelaşi act normativ cuprinde printre măsurile pentru diminuarea impactului tipului de risc restrângerea sau interzicerea organizării şi desfăşurării unor mitinguri, demonstraţii, procesiuni, concerte sau a altor tipuri de întruniri, în spaţii deschise, precum şi a unor întruniri de natura activităţilor culturale, ştiinţifice, artistice, religioase, sportive sau de divertisment, în spaţii închise. Art. 5 alin. (3) lit. f) din lege prevede posibilitatea de limitare sau suspendare pe durată determinată a activităţii unor instituţii sau operatori economici. De asemenea, conform art. 6 lit. c) din Legea nr. 55/2020, hotărârile prin care se declară ori se prelungeşte starea de alertă, precum şi cele prin care se stabileşte aplicarea unor măsuri pe durata stării de alertă cuprind şi măsuri pentru creşterea capacităţii de răspuns, asigurarea rezilienţei comunităţilor şi diminuarea impactului tipului de risc necesar a fi aplicate, condiţiile concrete de aplicare şi destinatarii acestor măsuri.

Rezultă că, actul normativ cu forţă juridică superioară, în temeiul căruia este emisă hotărârea de Guvern, prevede posibilitatea autorităţii administrative executive să reglementeze concret măsurile pentru asigurarea rezilienţei comunităţilor şi pentru diminuarea impactului tipului de risc, respectiv condiţiile concrete de aplicare a acestora şi destinatarii acestor măsuri, în vederea atingerii scopului pentru care respectivele măsuri sunt recunoscute.

Pentru adoptarea măsurilor criticate de reclamante, s-a ţinut seama de evaluarea realizată în baza factorilor de risc prevăzuţi la art. 3 alin. (4) din Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, cu modificările ulterioare, această evaluare indicând necesitatea menţinerii unui răspuns amplificat la situaţia de urgenţă determinată de răspândirea noului coronavirus.

Nu în ultimul rând, precizează că măsuri asemănătoare au fost adoptate şi de alte ţări din Europa în încercarea de împiedicare a răspândirii virusului Covid - 19 (Marea Britanie, Franţa, Belgia, Spania, Islanda, etc). Instanţa trebuie să aibă în vedere că prin aceste măsuri restrictive se urmăreşte o încetinire a răspândirii virusului, astfel încât sistemul sanitar, deja supus unei presiuni uriaşe, să nu intre în colaps. Aşadar, se urmăreşte protejarea unui interes public major, respectiv garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor privind securitatea sanitară.

În lipsa unor mijloace eficiente de tratare sau prevenire a bolii pentru a asigura continuitatea majorităţii activităţilor şi desfăşurarea lor în relativă siguranţă, membrii comunităţilor trebuie să îşi ajusteze individual nivelul de mobilitate, interacţiune, cât şi de aderenţă la măsurile de protecţie individuală.

Dovezile actuale sugerează că persoanele infectate cu SARS-CoV-2 pot transmite virusul, indiferent dacă au sau nu simptome. Cu toate acestea, datele din studiile de răspândire virală sugerează că persoanele infectate au încărcăturile virale maxime chiar înainte sau în jurul momentului în care dezvoltă simptome şi în primele 5-7 zile de boală. Dintre pacienţii simptomatici, durata răspândirii virusului infecţios a fost estimată la 8 zile de la debutul simptomelor pentru pacienţii cu forme uşoare de boală şi mai lungă pentru pacienţii grav bolnavi. Perioada de infecţiozitate este mai scurtă decât perioada de răspândire a ARN-ului detectabil, care poate dura multe săptămâni.

Perioada de incubaţie pentru COVID-19, care este timpul de la expunerea la virus şi până la apariţia simptomelor, este în medie de 5-6 zile, dar poate dura până la 14 zile.

Transmiterea asimptomatică (transmiterea de la persoanele infectate cu SARS-CoV-2 care nu dezvoltă niciodată simptome) se poate produce. Studiile sugerează că persoanele infectate asimptomatic sunt mai puţin susceptibile de a transmite virusul decât cei care dezvoltă simptome. O revizuire sistematică a concluzionat că persoanele asimptomatice sunt responsabile pentru transmiterea a mai puţine infecţii decât cazurile simptomatice şi pre-simptomatice. Măsurile restrictive propuse de specialişti şi adoptate de Guvernul României au fost, de asemenea, apreciate ca fiind necesare şi în contextul european şi internaţional existent, şi au avut în vedere prognoza evoluţiei situaţiei epidemiologice.

În concluzie, măsurile dispuse de către autorităţi pentru reducerea răspândirii virusului SARS-Cov-2 au la bază recomandări medicale ale organismelor internaţionale şi studii efectuate, actualizate permanent.

Relaxarea treptată presupune evitarea oricăror riscuri de escaladare a cazurilor, prin redeschiderea anumitor evenimente sociale treptat, fiind necesară luarea unor măsuri de precauţie, cea mai la îndemână fiind aceea ca persoanele să facă dovada că nu sunt purtătoare de virus, şi astfel, că nu vor contribui la răspândirea acestuia în cadrul comunităţii.

Măsurile contestate se circumscriu sferei drepturilor care pot fi restrânse de autorităţile competente şi reprezintă o restrângere, justificată obiectiv, a exerciţiului libertăţii de circulaţie şi a libertăţii întrunirilor. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că statele au rolul de organizator neutru şi imparţial, veghind totodată la amenajarea tuturor intereselor aflate în joc (a se vedea, mutatis mutandis, cauzele Aktasc. Franţei, Bayrak c. Franţei, Gamaleddyn c. Franţei, Ghazal c. Franţei, Singh c. Franţei, decizii din 30 iunie 2009)."

Pe de o parte, nu există discriminare când instituirea unor criterii "este justificată obiectiv de un scop legitim". Ţinerea sub control a numărului de cazuri şi sprijinirea unor măsuri care să conducă la reducerea cifrei de infectări constituie "un scop legitim".

Pe de altă parte, scopul activităţii de vaccinare a populaţiei este asigurarea dreptului la sănătate individuală şi colectivă, prin eliminarea sau reducerea morbidităţii, invalidităţii şi a mortalităţii prin boli transmisibile. Activitatea de vaccinare este o componentă principală, prioritară a sistemului de sănătate publică prin care se urmăreşte asigurarea sănătăţii indivizilor în cadrul unor comunităţi sănătoase.

Pentru protejarea sistemelor de sănătate, reducerea morbidităţii şi a mortalităţii, precum şi relansarea economiilor la nivel global a fost nevoie de dezvoltarea, producţia şi distribuirea rapidă a vaccinurilor împotriva COVID-19 şi începerea vaccinării populaţiei. Este unanim acceptat pe scară largă că vaccinarea populaţiei împotriva COVID-19 este modalitatea principală de a controla aceasta pandemie, de a putea relansa economia şi de a reveni la viaţa normală.

Practic, vaccinarea nu este doar o chestiune privată; această procedură medicală vizează şi alte persoane. Dacă o persoană este vaccinată e mai puţin probabil să transmită viruşi altor persoane care fie nu pot fi vaccinate, fie vaccinurile nu sunt eficiente în cazul lor.

Cu alte cuvinte vaccinarea nu este doar pentru a te proteja pe tine ci şi pentru a proteja pe ceilalţi.

Atunci când alegea unor persoane are implicaţii relevante asupra riscurilor la care sunt expuşi alţi oameni, aceasta este o alegere etică, nu doar o alegere personală.

În esenţă, prin vaccinare se contribuie la un bine public important, concretizat prin ridicarea nivelului de imunitate colectivă, care îi protejează pe cei mai vulnerabili.

Pe de altă parte, discriminarea se bazează pe noţiunea de "excludere de la un drept", iar remediul specific, în cazul constatării discriminării, îl reprezintă acordarea sau accesul la beneficiul dreptului.

În sensul O.G. nr. 137/2000, la art. 2 alin. (1) se prevede că prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.

La art. 2 alin. (3) din acelaşi act normativ: Sunt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanţe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), faţă de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare.

Cu toate că se susţine existenţa unei discriminări prin adoptarea măsurilor analizate, nu se arată care este criteriul identificat, dintre cele prevăzute la art. 2 din O.G. nr. 137/2000. Atât timp cât legiuitorul a indicat în cuprinsul actului normativ referit criteriul de discriminare boală cronică necontagioasă, per a contrario, în speţa noastră, Covid-19 fiind o boală contagioasă, care se transmite pe cale respiratorie, este evident că restrângerea activităţilor persoanelor care nu au luat un minim de precauţie pentru prevenirea răspândirii virusului nu poate fi apreciată ca discriminatorie.

În acelaşi sens este şi jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat, în aplicarea prevederilor art. 14 din Convenţia privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind interzicerea discriminării, că reprezintă o încălcare a acestor prevederi orice diferenţă de tratament săvârşită de stat între indivizi aflaţi în situaţii analoage, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă.

În legătură cu principiul egalităţii regăsit la art. 16 alin. (1) din Constituţia României, Curtea Constituţională a reţinut că "principiul egalităţii cetăţenilor în drepturi presupune egalitatea de tratament juridic pentru situaţii identice sau comparabile, după cum impune şi aplicarea unui tratament juridic diferit, pentru situaţii care se deosebesc în mod obiectiv şi rezonabil" .

Aşadar, nu se poate vorbi despre încălcarea principiului egalităţii şi, implicit, existenţa unei discriminări, decât atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă.

Art. 14 din CEDO oferă protecţie împotriva oricăror discriminări, dar orice diferenţă de tratament nu semnifică, în mod automat, încălcarea sa. Pentru ca o asemenea încălcare să se producă, trebuie stabilit că persoanele aflate în situaţii analoage sau comparabile beneficiază de un tratament preferenţial şi că distincţia nu îşi găseşte nicio justificare obiectivă sau rezonabilă.

În cauza Carson şi alţii c. Regatului Unit, Hotărârea din 4 noiembrie 2008, respectiv cauza McMichael c. Regatului Unit, Hotărârea din 24 februarie 1995, Curtea a reţinut că statele beneficiază de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură diferenţele între situaţii analoage sau comparabile sunt de natură să justifice diferenţele de tratament juridic aplicabile, întinderea acestei marje depinzând de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, de domeniul şi de contextul în discuţie.

Cât timp la nivel mondial s-a apreciat că cea mai eficientă modalitate de stopare a transmiterii virusului o reprezintă vaccinarea, fiind aprobate în regim de urgenţă o serie de vaccinuri şi puse la dispoziţia populaţiei în mod gratuit, persoanele care aleg să participe la campaniile derulate de autorităţi se află într-o situaţie diferită de cei care optează în sens contrar.

Pentru a modera afectarea sectoarelor sociale şi economice, în condiţiile în care a asigurat atât necesarul de vaccin, cât şi locuri de administrare gratuită a acestuia pentru populaţie, autorităţile au prevăzut ca desfăşurarea unor activităţi cu risc epidemiologic ridicat (care implică, prin specificul lor, adunarea împreună într-un spaţiu limitat a unui număr semnificativ de persoane) să aibă loc în condiţiile participării persoanelor imunizate prin vaccinare sau care prezintă dovada unui test negativ sau a trecerii prin boală în ultimele 180 de zile. Acest lucru este necesar pentru a limita apariţia infectării unui număr mare de persoane în acelaşi timp.

În ceea ce priveşte considerentele reţinute cu privire la vaccinurile puse în circulaţie de Agenţia Europeană a Medicamentului, indică aspectele arătate în pct. (34) din preambulul Regulamentului nr. 2021/953 al Parlamentului European şi al Consiliului: Regulamentul (CE) nr. 726/2004 stabileşte proceduri armonizate, care vizează toate statele membre, pentru autorizarea şi supravegherea la nivelul Uniunii a medicamentelor, ceea ce asigură introducerea pe piaţă şi administrarea în Uniune numai a medicamentelor de înaltă calitate.

Drept rezultat, autorizaţiile de comercializare acordate de Uniune în temeiul regulamentului respectiv, inclusiv evaluarea aferentă a medicamentului în cauză în ceea ce priveşte calitatea, siguranţa şi eficacitatea, sunt valabile în toate statele membre. În plus, procedurile de monitorizare a eficacităţii şi de supraveghere a medicamentelor autorizate în temeiul regulamentului respectiv se realizează la nivel central pentru toate statele membre. (…) Participarea statelor membre la analiza şi aprobarea evaluării este asigurată prin intermediul diverselor comitete şi grupuri. (…). Autorizarea prin intermediul procedurii centralizate asigură încrederea în faptul că toate statele membre se pot baza pe datele privind eficacitatea şi siguranţa, precum şi pe consecvenţa calităţii loturilor utilizate pentru vaccinare. (…)

Totodată, instanţa trebuia să ţină seama de faptul că, alături de dovada vaccinării împotriva virusului SARS-CoV-2 şi trecerea a 10 zile de la finalizarea schemei complete de vaccinare; sunt prevăzute şi măsuri alternative: dovada unui rezultat negativ al unui test RT-PCR nu mai vechi de 72 de ore; dovada unui rezultat negativ certificat al unui test antigen rapid nu mai vechi de 24 de ore; dovada că persoana se află în perioada cuprinsă între a 15-a zi şi a 180-a zi ulterioară confirmării infectării cu SARS-CoV-2.

Faptul că testarea nu este gratuită nu poate reprezenta un element discriminatoriu, ci este o consecinţă a propriei alegeri a fiecărei persoane, statul permiţând accesul la diferite evenimente condiţionat de una din măsurile mai sus expuse, măsuri necesare în contextul epidemiologic actual.

Precizează că accesul la evenimente sociale este permis şi celorlalte persoane nevaccinate, cu asigurarea unei condiţii minimale privind reducerea riscului de infectare, reprezentat prin măsura alternativă a testării, astfel încât nu suntem în prezenţa unei discriminări între categorii diferite de persoane şi situaţii reglementate prin actele normative contestate.

Cu toate că specialiştii recomandă ca, şi ulterior vaccinării să fie respectate măsurile personale de protecţie (mască de protecţie, spălat pe mâini frecvent, aerisire încăperi), este mai puţin probabil ca o persoană vaccinată să transmită boala la alte persoane. Un număr mai mare de persoane vaccinate duce la o imunizare colectivă, şi subsecvent, la o încetinire/stopare a transmiterii virusului - "nimeni nu este în siguranţă cât timp nu suntem toţi în siguranţă" (www.who.int - site-ul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii).

Aşa cum s-a arătat, activitatea de vaccinare este o componentă principală, prioritară a sistemului de sănătate publică prin care se urmăreşte asigurarea sănătăţii indivizilor în cadrul unor comunităţi sănătoase.

Învederează faptul că în jurisprudenţa recentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a reţinut că "analizate în contextul sistemului naţional, măsurile contestate (obligaţia de vaccinare a copiilor pentru a fi admişi la grădiniţă) de reclamanţi se aflau într-o relaţie rezonabilă de proporţionalitate cu scopurile legitime urmărite de statul reclamat, care nu şi-a depăşit marja de apreciere prin impunerea obligaţiei de vaccinare. Prin urmare, aceste măsuri puteau fi considerate ca fiind "necesare într-o societate democratică" "- Hotărârea CEDO din 08.04.2021 în cauza Vavřička şi alţii v. Republica Cehă [MC].

Aşadar, ca o primă concluzie, în ce priveşte încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, apreciem că măsurile au fost justificate obiectiv, pentru asigurarea dreptului la sănătate individuală şi colectivă, raportat şi la declaraţiile OMS, referitoare la declararea stării de pandemie. Astfel, potrivit art. 3 alin. (1) lit. d) din H.G. nr. 758/2009, pentru punerea în aplicare a Regulamentului sanitar internaţional 2005, în situaţia alertelor internaţionale, punctul focal naţional pentru RSI 2005 are şi atribuţia de a evalua informaţiile primite de la OMS referitoare la evenimente care ameninţă sănătatea publică şi care evoluează pe teritoriul altui stat, utilizează instrumentul de decizie prevăzut în anexa nr. 2 la RSI 2005 în vederea evaluării riscului de sănătate publică pentru România şi recomandă implementarea măsurilor de sănătate publică de răspuns atunci când este cazul.

Prin urmare, raportat la situaţia reţinută de OMS autorităţile naţionale au dispus măsurile necesare prin H.G. atacată, cu modificările ulterioare în vederea eliminării sau reducerii morbidităţii şi mortalităţii prin boli transmisibile. Referitor la acest aspect, Curtea reţine că aceste măsuri restrictive se aplică pe o perioadă limitată (de valabilitate) a H.G. atacată, ceea ce relevă faptul că restrângerea nu este disproporţionată cu scopul urmărit.

II.4. Cu privire la cerinţele formale de adoptare a actelor administrative, opinează că prima instanţă a pronunţat hotărârea cu aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse atât în Legea nr. 55/2020, O.u.G. nr. 21/2004 şi în Legea nr. 24/2000.

Ca prim aspect, observă că instanţa a analizat operaţiuni administrative, corespondenţa interinstituţională (semnarea adreselor de înaintare a proiectelor de hotărâri) şi a reţinut că aceste înscrisuri nu au fost semnate de către ministrul afacerilor interne, stabilind că, în raport de acestea nu este îndeplinită condiţia ca prelungirea stării de alertă să fie realizată la propunerea ministrului afacerilor interne.

În acest context, arată că potrivit art. 4 din Legea nr. 55/2020, starea de alertă se instituie de Guvern, prin hotărâre, la propunerea ministrului afacerilor interne (…).

Art. 29 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă stabileşte că instrumentul de prezentare şi motivare în cazul hotărârilor de Guvern este reprezentat de nota de fundamentare, iar la art. 32 din acelaşi act normativ se dispune că notele de fundamentare la proiectele de ordonanţe şi de hotărâri ale Guvernului se semnează de ministrul sau de miniştrii iniţiatori, precum şi de cei care le-au avizat.

Aşadar, propunerea la care se referă art. 1 alin. (2) din Legea nr. 55/2020 este conţinută în Nota de fundamentare, act care a fost semnat de către ministrul afacerilor interne, fiind întocmită la nivelul instituţiei al cărei conducător este.

Toate aserţiunile instanţei referitoare la semnarea adreselor de transmitere a proiectelor de către alte persoane cu funcţii de conducere din cadrul ministerului nu pot fi primite, întrucât nesemnarea acestora de către ministrul afacerilor interne nu constituie un motiv de nelegalitate a actelor normative adoptate. Mai mult decât atât, în legislaţia incidentă, nu este prevăzută o sancţiune în acest sens.

Instanţa a reţinut, la pag. 47, "în cauza de faţă nu se contestă că ministrul afacerilor interne a semnat nota de fundamentare şi că a contrasemnat hotărârea adoptată în şedinţa Guvernului, ci problema care se pune este aceea că nu a semnat proiectele de hotărâri de Guvern şi nici adresele de înaintare a acestor proiecte".

În mod evident, aspectele identificate referitoare la corespondenţa interinstituţională realizată anterior adoptării hotărârilor de guvern nu pot constitui temei pentru anularea actelor administrative.

În speţă, astfel cum s-a arătat, propunerea cerută de Legea nr. 55/2020 este conţinută în nota de fundamentare, semnată de ministrul afacerilor interne.

Raportat la faptul că, prelungirea stării de alertă s-a realizat la propunerea ministrului afacerilor interne, motivarea instanţei de fond în susţinerea nelegalităţii actelor contestate, referitoare la nesemnarea corespondenţei interinstituţionale sau a proiectului de act normativ de către ministrul afacerilor interne, nu se poate reţine, instanţa de fond dând dovadă de un formalism excesiv.

În acelaşi timp învederează că potrivit art. 81 din O.U.G. nr. 21/2004 privind Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă, în vederea adoptării deciziilor strategice necesare pentru gestionarea situaţiilor de urgenţă determinate de tipurile de risc stabilite prin hotărâre a Guvernului, se constituie şi funcţionează Comitetul naţional pentru situaţii de urgenţă, denumit în continuare Comitetul naţional, sub conducerea nemijlocită a prim-ministrului, în calitate de preşedinte. Comitetul naţional are trei vicepreşedinţi, după cum urmează: a) ministrul cu atribuţii în domeniul administraţiei publice; b) ministrul cu atribuţii în domeniul administraţiei publice; c) şeful Departamentului pentru Situaţii de Urgenţă din cadrul Ministerului Afacerilor Interne.

Totodată, potrivit art. 4 alin. (1) lit. b) şi c) şi art. 20 lit. l) din O.U.G. nr. 21/2004 pe durata situaţiilor de urgenţă sau a stărilor potenţial generatoare de situaţii de urgenţă se întreprind, în condiţiile legii, după caz, acţiuni şi măsuri pentru declararea stării de alertă, respectiv pentru punerea în aplicare a măsurilor de prevenire şi de protecţie specifice tipurilor de risc. Comitetul Naţional stabileşte modul de cooperare a structurilor Sistemului Naţional cu alte autorităţi şi organisme ale statului român sau internaţionale abilitate în managementul stărilor excepţionale. Art. 20 lit. j) din O.U.G. nr. 21/2004 prevede printre atribuţiile principale ale Comitetului naţional iniţierea şi elaborarea de acte normative pentru gestionarea situaţiilor de urgenţă şi avizarea celor elaborate de comitetele ministeriale, judeţene şi al municipiului Bucureşti.

Rezultă astfel că propunerea ministrului afacerilor interne vizează exclusiv prelungirea stării de alertă, iar acţiunile şi măsurile de prevenire şi protecţie specifice tipurilor de risc se determină şi se propun de către Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, producând efecte numai în situaţia aprobării lor prin acte normative ale Guvernului sau, după caz, ale conducătorilor ministerelor sau organelor administraţiei publice centrale. Aşadar, menţiunea din preambulul H.G. referitoare la propunerile cuprinse în Hotărârea Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă nr. 80/2021 vizează măsurile necesar a fi aplicate pe durata acesteia pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19.

Întrucât starea de alertă implică mai multe autorităţi, având competenţe diferite, acestea au semnat, alături de ministrul afacerilor interne nota de fundamentare la hotărârile de Guvern, fără ca acest lucru să determine o nelegalitate a actelor administrative.

Cu privire la considerentele referitoare la Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, instanţa reţinând că nu are nici un rol în procedura de emitere a hotărârii de Guvern, învederează că rolul acestei entităţi e dat de art. 71 din Lega nr. 55/2020: În vederea punerii în aplicare a măsurilor prevăzute de prezenta lege, Guvernul adoptă hotărâri, la propunerea ministerelor de resort sau a CNSSU.

Aşadar, Hotărârile de Guvern anulate de către instanţă au fost adoptate ţinând seama de propunerile din Hotărârilor Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă întocmite în acest scop.

Propunerile regăsite în Hotărârile CNSU au fost elaborate în urma efectuării unei analize minuţioase a factorilor de risc privind managementul situaţiei de urgenţă generată de virusul SARS-COV-2 pe teritoriul României, realizate de specialişti în domeniul sănătăţii publice şi a situaţiilor de urgenţă.

În acelaşi context, învederează faptul că, la nivelul Ministerului Afacerilor Interne îşi desfăşoară activitatea Grupul de suport tehnico - ştiinţific privind gestionarea bolilor înalt contagioase pe teritoriul României, care a fost înfiinţat prin Hotărârea nr. 3/2016 a Comitetului Naţional pentru Situaţii Speciale de Urgenţă. Acesta are ca scop monitorizarea alertelor internaţionale emise de Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi a stării de pericol pe care o generează pe teritoriul României, gestionarea şi coordonarea intervenţiilor, instruirea personalului competent, în scopul prevenirii şi controlul bolilor cu potenţial foarte ridicat de transmitere şi răspândire pe teritoriul României.

Cu privire la argumentele instanţei referitoare la observaţiile formulate de către Consiliul Legislativ, astfel cum a reţinut şi instanţa, rolul Consiliului Legislativ este consultativ, fiind obligatorie consultarea acestuia şi transmiterea proiectului de act normativ spre examinare. În speţă, aceste condiţii au fost îndeplinite, cerinţele de respectare a normelor de tehnică legislativă fiind remediate de către iniţiator, însă observaţiile referitoare la soluţiile legislative identificate de către entităţile/persoanele îndrituite, întrucât au fost reluate succesiv pe parcursul emiterii hotărârilor de guvern (2020 - 2021) nu s-a mai apreciat necesar a le reitera.

Învederează instanţei de recurs că, potrivit art. 3 alin. (3) din Legea nr. 73/1993, avizul este consultativ şi are ca obiect: a) concordanţa reglementării propuse cu Constituţia, cu legile-cadru în domeniu, cu reglementările Uniunii Europene şi cu actele internaţionale la care România este parte, iar în cazul proiectelor de lege şi a propunerilor legislative, natura legii şi care este prima Cameră ce urmează a fi sesizată; b) asigurarea corectitudinii şi clarităţii exprimării juridice, înlăturarea contradicţiilor sau necorelărilor din cuprinsul proiectului de act normativ, asigurarea caracterului complet al prevederilor sale, respectarea normelor de tehnică legislativă, precum şi a limbajului normativ; c) prezentarea implicaţiilor noii reglementări asupra legislaţiei în vigoare, prin identificarea dispoziţiilor legale care, având acelaşi obiect de reglementare, urmează să fie abrogate, modificate sau unificate, precum şi prin evitarea reglementării unor aspecte identice în acte normative diferite.

Specificul avizului consultativ este reprezentat de obligativitatea solicitării acestuia, fără însă ca autoritatea solicitantă să fie obligată să ţină seama de conţinutul avizului. Prin urmare, în contextul existenţei unui aviz consultativ, dat de Consiliul Legislativ, pentru adoptarea H.G., condiţia de legalitate este îndeplinită, autoritatea emitentă a actului administrativ normativ nefiind obligată să ţină seama de consimţământul acestuia.

III. Un alt argument de nelegalitate, este că instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti la pronunţarea soluţiei, fiind incident art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Astfel cum rezultă din simpla lecturare a sentinţei civile, prima instanţă, cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, nu s-a limitat la a examina legalitatea actului administrativ contestat, ci a făcut aprecieri asupra oportunităţii măsurilor dispuse, şi chiar a menţinerii stării de alertă.

În mod indirect, prin anularea hotărârilor de Guvern prin care s-a prelungit starea de alertă şi, implicit, eliminarea măsurilor de prevenire, se schimbă, în primul rând, politica de răspuns de sănătate publică.

La art. 1 alin. (4) din Constituţia României regăsim principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat: Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale.

În situaţia de faţă, competenţelor fiecărei puteri şi atribuţiile autorităţilor publice sunt bine definite; Legea nr. 55/15 mai 2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19 la art. 2 defineşte starea de alertă, iar în continuare stabileşte organul ce poate institui/prelungi starea de alertă (art. 3 şi art. 4 din Legea nr. 55/2020).

Potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 55/2020 Starea de alertă poate fi prelungită ori de câte ori analiza factorilor de risc indică necesitatea menţinerii răspunsului amplificat pentru o perioadă de timp suplimentară, care nu poate fi mai mare de 30 de zile.

Factorii de risc ce trebuie analizaţi, cumulativ, cu ocazia dispunerii/prelungirii stării de alertă sunt enumeraţi la alin. (4) al art. 3 al Legii nr. 55/2020 şi se referă la amploarea situaţiei de urgenţă, respectiv manifestarea generalizată a tipului de risc la nivel local, judeţean sau naţional; intensitatea situaţiei de urgenţă, respectiv viteza de evoluţie, înregistrată sau prognozată, a fenomenelor distructive şi gradul de perturbare a stării de normalitate; insuficienţa şi/sau inadecvarea capabilităţilor de răspuns; densitatea demografică în zona afectată de tipul de risc; existenţa şi gradul de dezvoltare a infrastructurii adecvate gestionării tipului de risc.

Prin analizele privind situaţia epidemiologică efectuate de organismele îndrituite prin legile emise în domeniul managementului situaţiilor de urgenţă/pe durata declarării pandemiei şi care au creat cadrul normativ specific, au fost propuse măsurile de limitare a răspândirii virusului SARS-CoV-2.

Din aceste organisme fac parte specialişti cu pregătire în domeniul medicinei şi managementul situaţiilor de urgenţă, astfel încât este asigurată competenţa în domeniul de reglementare al legilor speciale emise pe durata pandemiei (Centrul Naţional de Coordonare şi Conducere a Intervenţiei, Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, Grupului de suport tehnico-ştiinţific privind gestionarea bolilor înalt contagioase pe teritoriul României.)

Situaţia epidemiologică a fost supusă analizei în cadrul Centrului Naţional de Coordonare şi Conducere a Intervenţiei, în limitele conferite de Legea nr. 55/2020, şi a avut loc în contextul generat de dinamica evoluţiei situaţiei epidemiologice naţionale, dar şi internaţionale, determinată de răspândirea virusului SARS-CoV-2.

Din preambulul hotărârilor de Guvern, rezultă că la baza măsurilor au stat Hotărârile Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, care în concret a propus adoptarea acestor măsuri pe baza unor Analizei factorilor de risc privind managementul situaţiei de urgenţă generate de virusul SARS-CoV-2 pe teritoriul României, întocmită la nivelul Centrului Naţional de Conducere şi Coordonare a Intervenţiei.

De asemenea, la emiterea acestei hotărâri au fost luate în considerare propunerile Grupului de Suport Tehnico - Ştiinţific privind Gestionarea Bolilor Înalt Contagioase pe Teritoriul României referitoare la măsurile necesar a fi adoptate pentru limitarea răspândirii virusului.

Protejarea sănătăţii publice este enumerată de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului printre scopurile care pot da caracter legitim restrângerii unui drept relativ.

Aceste organisme au competenţa din punct de vedere tehnic, administrativ să evalueze riscul epidemiologic în rândul grupurilor populaţionale.

Din acest punct de vedere, instanţa de fond şi-a depăşit competenţa privind asigurarea legalităţii soluţionării cererii depuse de reclamanţi .

Instanţa era datoare să analizeze actul prin prisma "excesului de putere" în emiterea actului administrativ, deci cu reţinerea situaţiei de fapt existentă, a datelor oficiale şi a propunerilor specialiştilor, urmând să concluzioneze dacă emitentul actului administrativ a depăşit limitele oferite de actul normativ de nivel superior în baza căruia au fost emise hotărârile de Guvern.

Cu toate aceste, instanţa nu numai că nu s-a limitat la analiza legalităţii actului, ci s-a substituit specialiştilor şi a depăşit chiar cadrul procesual făcând referiri la aspecte care excedează obiectului cauzei, menţionând în considerente informaţii şi date din afara cadrului procesual, cum sunt politicile de vaccinare ale altor state membre ale Uniunii Europene, pronunţându-se asupra politicii de sănătate publică a statului român în ceea ce priveşte acceptarea vaccinurile avizate de Agenţia Europeană a Medicamentului, alte campanii de presă susţinute de Guvern (aspecte exterioare cauzei, care evident depăşesc competenţa instanţei).

Astfel, la pagina nr. 17 instanţa a reţinut că "cele aproximativ 138 de persoane confirmate zilnic în perioada analizată nu erau în măsură să necesite un răspuns amplificat (…), faptul că 138 de persoane sunt pozitive nu arată impactul asupra sistemului medical întrucât ele pot să nu dezvolte viroze respiratorii (…) numărul persoanelor contaminate arătat prin chiar actele autorităţilor este atât de nesemnificativ încât sistemul sanitar poate să facă faţă în condiţii normale."

O dovadă clară şi de necontestat a imixtiunii judecătorului într-un domeniu pe care nu îl stăpâneşte, în care este necesară expertiza specialiştilor, este situaţia actuală a României şi a sistemului sanitar - 21 octombrie 2021- în ultimele 24 de ore au fost înregistrate 16.110 cazuri noi de persoane infectate cu SARS - CoV - 2.

Astfel cum s-a reţinut în practica judiciară, oportunitatea actului administrativ "scapă" controlului instanţei de contencios administrativ, instanţa fiind obligată să utilizeze un test similar celui folosit de CEDO şi prevăzut, de altfel, şi de art. 53 din Constituţia României.

Aspectele ştiinţifice, de natură medicală, ţin de aprecierea informaţiilor furnizate de INSP (pe baza datelor comunicate de …) şi de analiza factorilor de risc care au sprijinit hotărârea C.N.S.U., ce a stat la baza emiterii hotărârilor de Guvern.

Consideră că documentele care au stat la baza emiterii actelor administrative, întocmite de specialişti, dovedesc faptul că este necesară menţinerea stării de alertă; din lecturarea analizei factorilor de risc din august rezultă că, deşi sunt puţine cazuri, numărul acestora este în creştere, fiind necesară prudenţă şi menţinerea unor măsuri de protecţie.

Faţă de aceste date, instanţa de judecată şi-a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.

IV. În final, faţă de toate aceste argumente, adiacent motivelor de drept care legitimează prelungirea stării de alertă indicate mai sus, reiterează instanţei că măsurile au fost instituite de autorităţi în limitele permise de Constituţia României, în măsura art. 53 din Constituţie care prevede că "(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. (2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii."

Toate măsurile au fost luate în limitele legale, având la bază principiul priorităţii interesului public, astfel că nu se poate discuta despre un exces de putere în impunerea restricţiilor, acestea fiind absolut necesare dată fiind situaţia de fapt.

Instanţa urmează să constate că interesul public legitim, în speţă asigurarea sănătăţii publice, determină dispunerea unor măsuri restrictive, instituite în vederea protejării cetăţenilor.

Pentru o corectă soluţionare a prezentei cauze, inclusiv a excepţiei lipsei de interes, invocată de către minister, în raport de prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţia României, republicată, indică următoarele considerente, cu titlu exemplificativ:

Decizia nr. 391 a Curţii Constituţionale din data de 07 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial nr. 719 din data de 22 iulie 2021:

pct. 45:

"În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate, cu caracter general, conform căreia dispoziţiile Legii nr. 55/2020 permit Guvernului să limiteze exercitarea unor drepturi şi libertăţi fundamentale prin adoptarea de hotărâri de instituire şi de prelungire a stării de alertă, conform art. 4 alin. (1) din cuprinsul acestei legi, Curtea reţine că, prin natura lor, măsurile adoptate în perioada stării de alertă presupun limitarea exercitării unor drepturi şi libertăţi fundamentale, în scopul asigurării unei protecţii adecvate a dreptului la viaţă, la integritate fizică şi psihică şi la ocrotirea sănătăţii, aspect menţionat în preambulul Legii nr. 55/2020. Aceste restrângeri au ca temei legal dispoziţiile legii anterior menţionate, care, de altfel, prevăd în mod expres care sunt măsurile restrictive ce pot fi dispuse în perioada stării de alertă, precum şi regimul juridic al dispunerii lor, corespunzând scopului arătat în cuprinsul legii. În aceste condiţii, hotărârile Guvernului, la care fac referire prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 55/2020, asigură organizarea executării dispoziţiilor legii analizate, prin reglementarea formelor concrete ale măsurilor specifice stării de alertă, care pot să difere de la o perioadă la alta sau de la o unitate administrativ-teritorială la alta, fiind corespunzătoare dinamicii crizei epidemiologice. Aşa fiind, reglementarea în cuprinsul Legii nr. 55/2020 a unui inventar al drepturilor şi al libertăţilor fundamentale a căror exercitare poate fi restrânsă prin hotărârile Guvernului de instituire şi de prelungire a stării de alertă, inventar la care face referire autoarea excepţiei, este inutilă, acestea rezultând din interpretarea dispoziţiilor Legii nr. 55/2020." pct. 53:

"Referitor la standardele de calitate a legii, Curtea Constituţională a statuat, în jurisprudenţa sa - spre exemplu, prin Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015, paragrafele 30 şi 31, invocând jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S. W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 şi 37, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, şi Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 şi 93 - că, având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută şi că una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, s-a arătat că numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. În acest context s-a constatat că oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal, iar nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Totodată, s-a reţinut că, deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Pentru acest motiv, s-a statuat că rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor."

Decizia nr. 392 a Curţii Constituţionale din data de 08 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial nr. 688 din data de 12 iulie 2021:

pct. 44:

"În cazul atacării în justiţie a hotărârilor Guvernului, a ordinelor sau a instrucţiunilor miniştrilor emise în vederea punerii în aplicare a unor măsuri pe durata stării de alertă, în temeiul Legii nr. 55/2020, asigurarea unui acces la justiţie efectiv, în sensul mai sus reţinut, s-ar realiza doar în măsura în care hotărârea pronunţată de instanţa de judecată ar determina, odată cu constatarea nelegalităţii actului administrativ atacat, înlăturarea efectelor acestuia şi a consecinţelor sale. Or, aceste efecte ale hotărârii judecătoreşti nu ar putea fi obţinute decât în măsura în care pronunţarea acesteia ar avea loc în termenul de aplicabilitate al acestor acte administrative, care este de cel mult 30 de zile de la intrarea lor în vigoare, aşa cum reiese din dispoziţiile art. 3 alin. (1) şi (2) şi ale art. 4 alin. (1) din Legea nr. 55/2020." pct. 47:

"Prin urmare, aplicarea procedurii de judecată reglementate de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 ar face imposibilă pronunţarea unei hotărâri într-un termen mai scurt de 30 de zile, astfel încât efectele acestei hotărâri nu ar fi apte să înlăture în mod concret consecinţele actelor administrative emise în temeiul Legii nr. 55/2020." pct. 51:

"Faţă de aceste critici, Curtea aminteşte că instituirea stării de alertă, în condiţiile Legii nr. 55/2020, reprezintă decizia Guvernului de a interveni printr-un ansamblu de măsuri, pentru a răspunde situaţiei urgente, de o amploare şi intensitate deosebite, în condiţiile în care viaţa şi sănătatea persoanelor sunt ameninţate. Întrucât, aşa cum se afirmă în chiar primul articol al actului normativ, o astfel de împrejurare impune acţiuni care pot avea drept consecinţă restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi, Legea nr. 55/2020 a reafirmat, în cuprinsul art. 2, condiţiile constituţionale ale art. 53 din Legea fundamentală în care o astfel de restrângere poate avea loc. Astfel, măsurile dispuse în timpul stării de alertă nu pot avea decât caracter temporar şi trebuie să fie proporţionale cu nivelul de gravitate manifestat sau prognozat al situaţiei care a impus instituirea stării de alertă, respectiv pandemia de COVID-19. Dispoziţiile art. 1 alin. (1) precizează şi că măsurile dispuse trebuie să fie graduale. De asemenea, restrângerea exerciţiului unor drepturi fundamentale nu poate fi justificată decât în măsura în care este necesară "pentru prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor iminente la adresa vieţii, sănătăţii persoanelor, mediului înconjurător, valorilor materiale şi culturale importante ori a proprietăţii". Totodată, prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 55/2020 subliniază că "Măsurile restrictive de drepturi prevăzute în prezenta lege, precum şi, după caz, cele de renunţare sau de relaxare a acestora se dispun cu respectarea principiului egalităţii de tratament juridic pentru situaţii identice sau comparabile". Tot din conţinutul art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 55/2020 reiese că măsurile dispuse pe durata stării de alertă sunt cele consacrate prin lege." pct. 53:

"Circumscrierea clară a stării de alertă existenţei condiţiilor obiective care impun declararea acesteia reiese şi din prevederile art. 3 alin. (3) din Legea nr. 55/2020, care precizează că:

"Starea de alertă încetează, înainte de împlinirea termenului pentru care a fost declarată ori prelungită, atunci când analiza factorilor de risc indică faptul că nu mai este necesară menţinerea unui răspuns amplificat." pct. 54:

"Alături de aceste cerinţe, măsurile dispuse odată cu emiterea hotărârilor Guvernului pentru prelungirea stării de alertă sunt condiţionate de respectarea aceloraşi exigenţe referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi aplicabile şi în cazul declarării stării de alertă. Analizând aceste prevederi legale, Curtea constată că reglementările referitoare la prelungirea stării de alertă prevăd cerinţe şi criterii clare şi suficiente pentru ca decizia executivului să fie circumscrisă în mod strict existenţei condiţiilor obiective generate de evoluţia şi efectele pandemiei de COVID-19, astfel încât dispariţia factorilor care ameninţă viaţa şi sănătatea persoanelor să justifice şi să determine decizia de încetare a stării de alertă. Dispoziţiile art. 3 alin. (2) şi ale art. 4 alin. (1) din Legea nr. 55/2020 nu permit, aşa cum susţine autoarea excepţiei, o permanentizare a stării de alertă, ci doar prevăd menţinerea acesteia atât timp cât se păstrează condiţiile obiective care justifică instituirea unor măsuri restrictive de drepturi şi libertăţi fundamentale, cu respectarea condiţiilor constituţionale ale art. 53." pct. 55:

"În cadrul controlului judecătoresc, instanţele pot analiza dacă există condiţiile obiective care justifică instituirea stării de alertă sau prelungirea acesteia, dacă măsurile sunt dispuse pentru termenul limitat prevăzut de lege, precum şi dacă respectă exigenţele constituţionale referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi."

În concluzie, măsurile conţinute de prevederile legale anulate de instanţa de fond au fost dispuse în contextul combaterii pandemiei de coronavirus, fiind subsumate obligaţiei statului de ocrotire a sănătăţii publice - art. 34 alin. (2) din Constituţia României.

Acestea au fost adoptate şi implementate avându-se în vedere necesitatea asigurării unui just şi proporţional echilibru între drepturile şi libertăţile fundamentale, în ansamblul lor, fiind urmărit un scop legitim, în sensul avut în vedere de Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu respectarea art. 53 din Constituţia României.

Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 496 C. proc. civ., solicită instanţei de judecată să admită recursul formulat, să caseze, în tot, hotărârea primei instanţe şi, rejudecând cauza, să respingă acţiunea intimatelor - reclamante, ca neîntemeiată.

3.3. Recurenţii-reclamanţi A. şi B., prin recursul incident au solicitat admiterea acestuia, casarea în parte a sentinţei recurate în sensul înlăturării considerentelor privind reglementarea prin lege a condiţionării exercitării drepturilor şi libertăţilor de dovezi de testare/vaccinare/trecere prin boală.

Hotărârea primei instanţe fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a MAI

Calitatea procesuală este una dintre condiţiile exercitării acţiunii civile. în esenţă, aceasta presupune (i) o identitate între persoana reclamantului şi persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecăţii, respectiv (ii) o identitate între persoana pârâtului (persoana chemată în judecată) şi persoana obligată în raportul juridic dedus judecăţii sau persoana faţă de care se urmăreşte să se stabilească un drept

În cadrul acţiunii în anulare, nu s-a contestat niciun act normativ emis de Ministerul Afacerilor Interne, astfel că în mod greşit s-a pronunţat o hotărâre în contradictoriu cu această entitate.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 3, alin. (1), pct. 13 din H.G. nr. 137/2020, se constata ca acestea au următorul conţinut:

"Secretariatul General al Guvernului îndeplineşte următoarele atribuţii principale:

13. asigură reprezentarea Guvernului, inclusiv a prim-ministrului, în faţa instanţelor judecătoreşti, împreună cu ministerele iniţiatoare sau continuatoare/succesoare în urma reorganizării şi/sau instituţiile publice care au obligaţia de a pune în executare actele adoptate de Guvern şi deciziile prim-ministrului împotriva cărora s-au formulat acţiuni în justiţie sau care au obligaţia de a iniţia actele administrative sau de a efectua operaţiunile administrative solicitate Guvernului sau prim-ministrului"

După cum rezulta cu claritate din cuprinsul textului de mai sus, acesta consacra dreptul ministerelor iniţiatoare (in cazul în care obiectul acţiunii îl constituie obligarea Guvernului la a emite un act administrativ), respectiv dreptul ministerelor care au obligaţia de punere în executare (in cazul în care obiectul acţiunii îl constituie obligarea Guvernului la a anularea unui act administrativ) de a reprezenta în instanţa Guvernul României, alături de celălalt reprezentant, şi anume Secretariatul General al Guvernului.

Or, reprezentarea în instanţă a unei părţi se face prin îndeplinirea actelor de procedura în numele acesteia (adică prin depunerea întâmpinării, a recursului, ş a m d, în numele pârâtului Guvernul României) şi nu prin promovarea unor acte procedurale în numele propriu al reprezentantului (cum este cazul întâmpinărilor şi recursului formulate de MAI) chiar daca acestea sunt în sprijinul părţii.

Împrejurarea că potrivit textului normativ de mai sus, reprezentarea Guvernului României se face prin doua sau chiar mai multe autorităţi/instituţii, aspect care poate da naştere la unele probleme practice (de genul, depunerii mai multor recursuri de către fiecare reprezentant în parte sau a unui recurs comun însuşit de toţi reprezentanţii) constituie o chestiune de opţiune a legiuitorului delegat, textul având însă un înţeles neechivoc, neridicând, deci, probleme de interpretare.

Reţinând deci ca exercitarea dreptului de reprezentare a Guvernului României nu se poate realiza pe calea unei întâmpinări sau a unui recurs formulat în nume propriu, ci doar pe calea formulării de acte procedurale în numele şi pentru Guvernul României (ceea ce nu s-a întâmplat în speţa), rezulta deci ca art. 3, alin. (1), pct. 13 din H.G. nr. 137/2020 nu poate constitui temei pentru pronunţarea unei hotărâri în contradictoriu cu MAI.

Prin urmare, solicităm admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a MAI, admiterea recursului incident, casarea în parte a sentinţei recurate şi respingerea cererii de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu MAI ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, precum şi respingerea recursului formulat de MAI, ca fiind neavenit, fiind formulat de o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă.

În ceea ce priveşte lipsa reglementarii prin lege a condiţionărilor privind prezentarea unei dovezi de testare/trecere prin boala/vaccinare

În mod eronat prima instanţă a reţinut că restrângerea drepturilor şi libertăţilor este prevăzută de legea nr. 55/2020 - în privinţa măsurilor care negau drepturile şi libertăţile fundamentale prin impunerea obligativităţii prezentării unei dovezi de testare/vaccinare/trecere prin boală.

În acord cu opinia instanţei de fond, reglementarea unei dovezi de testare/trecere prin boala/vaccinare nu poate fi făcută prin niciun act normativ (Lege, O.U.G., O.G., H.G. etc.), Curtea reţinând în mod just ca aduce atingere existentei drepturilor şi libertăţilor, întrucât exercitarea drepturilor şi libertăţilor " nu poate fi condiţionată de absolut nimic, individul netrebuind să dovedească pentru a se bucura de exerciţiul lor ", o atare condiţionare presupunând transferarea drepturilor din patrimoniul cetăţeanului, în patrimoniul statului.

Instanţa a analizat, totuşi, şi raţionamentul sofistic utilizat de Guvern potrivit căruia instituirea unor condiţii suplimentare pentru exercitarea drepturilor şi libertăţilor nu aduce atingere lor, şi a constatat totuşi ca având în vedere jurisprudenţa CCR, măsura este prevăzuta totuşi de legea nr. 55/2020, fiind însă disproporţionată şi discriminatorie.

Contrar opiniei instanţei de fond, în lumina deciziei CCR nr. 381/2021, se impune a se constata că măsura condiţionării exercitării drepturilor şi libertăţilor prin prezentarea dovezi de testare/trecere prin boala/vaccinare nu este prevăzuta de lege. Legea nr. 55/2020 necuprinzând asemenea dispoziţii.

Potrivit considerentelor CCR, pctele 39-43:

"39. Urmând capitolului I "Dispoziţii generale" care conţine prevederi referitoare la instituirea şi prelungirea stării de alertă pe durata pandemiei de COVID-19, dispoziţiile capitolului II "Măsuri sectoriale " din Legea nr. 55/2020 reglementează, în mod distinct, pe domenii, tipul de măsuri ce pot fi dispuse în vederea atingerii obiectivului propus de legiuitor. în cadrul art. 5 sunt prevăzute o serie de măsuri de creştere a capacităţii de răspuns, pentru asigurarea rezilienţei comunităţilor şi pentru diminuarea impactului tipului de risc. între măsurile pentru asigurarea rezilienţei comunităţilor sunt menţionate şi "măsurile de protecţie a vieţii şi pentru limitarea efectelor tipului de risc produs asupra sănătăţii persoanelor, inclusiv instituirea carantinei sau a izolării la domiciliul", text criticat ca fiind neconstituţional.

40. Curtea observă că dispoziţiile art. 65 din Legea nr. 55/2020, care stabilesc ce fapte prevăzute în acest act normativ constituie contravenţii, trimit, în mod exclusiv, la prevederile art. 5, mai sus menţionate. Prin urmare, dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 55/2020 constituie, în realitate, un tablou exhaustiv al tipurilor de măsuri ce pot fi dispuse în temeiul acestui act normativ în vederea prevenirii şi combaterii efectelor pandemiei de COVID-19, măsuri care atrag obligaţii a căror încălcare constituie contravenţii.

41. Dispoziţiile art. 5 alin. (2) litd) se referă, în mod expres, la măsurile carantinei şi izolării şi fac o referire generală la "măsurile de protecţie a vieţii şi pentru limitarea efectelor tipului de risc produs asupra sănătăţii persoanelor", fără a le nominaliza. Desigur, având în vedere obiectivul afirmat al legii, precum şi faptul că textul nu face trimite la alte acte normative, Curtea apreciază că este vorba de măsuri menţionate în Legea nr. 55/2020. De asemenea, textul de lege circumscrie sfera acestor măsuri la acele intervenţii necesare protejării unor drepturi ale persoanei care se bucură de cel mai înalt grad de protecţie constituţională, respectiv dreptul la viaţă şi dreptul la sănătate.

42. Dispoziţiile art. 65 lit. h) din Legea nr. 55/2020 califică drept contravenţii "nerespectarea măsurilor individuale de protecţie a vieţii şi pentru limitarea efectelor tipului de risc produs asupra sănătăţii persoanelor, stabilite conform art. 5 alin. (2) lit. d) ", în timp ce dispoziţiile enunţate la lit. i) din acelaşi articol de lege califică, în mod separat, drept contravenţie "nerespectarea de către persoanele fizice a măsurilor de izolare la domiciliu stabilite conform art. 5 alin. (2) lit. d) ". Prin urmare, ipoteza art. 65 lit. h) din Legea nr. 55/2020 se referă la nerespectarea acelor măsuri consacrate prin lege, instituite în vederea protejării dreptului la viaţă şi la sănătate şi care creează obligaţii în sarcina persoanelor fizice, excepţie făcând măsura izolării la domiciliu

43. Curtea aminteşte că, potrivit dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 55/2020, hotărârile Guvernului prin care se instituie sau se prelungeşte starea de alertă trebuie să precizeze, în mod clar, care sunt măsurile pentru asigurarea rezilienţei comunităţilor, astfel că revine executivului să selecteze, în funcţie de datele concrete ale evoluţiei pandemiei la un anumit moment acele măsuri prevăzute la nivelul legii care sunt cele mai adecvate atingerii obiectivului stabilit de legiuitor, cu o restrângere proporţională a exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi ale persoanei.

Aşadar, nu este identificat la nivelul legii nr. 55/2020 măsura certificatului verde, astfel încât să poată fi încadrată de executiv în tabloul exhaustiv al măsurilor individuale de protecţie a vieţii şi pentru limitarea efectelor tipului de risc produs asupra sănătăţii persoanelor, stabilite conform art. 5 alin. (2) litd).

Ca atare, având un caracter cu totul excepţional şi un profund efect negativ, măsura condiţionării exercitării drepturilor şi libertăţilor prin prezentarea dovezi de testare/trecere prin boala/vaccinare trebuie să beneficieze de un regim juridic strict, atât din perspectiva condiţiilor în care se poate lua măsura, cât şi din perspectiva autorităţilor competente şi a procedurii aplicabile, toate acestea constituind aspecte care "concură" la restrângerea drepturilor fundamentale, în sensul art. 53 din Constituţie, restrângere care se poate realiza numai prin lege, în înţelesul strict al termenului, respectiv acela de act normativ emis de Parlament (conform paragrafului 80 din decizia CCR nr. 157/2020:

"(...) în cadrul constituţional ulterior revizuirii Legii fundamentale din anul 2003, restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale nu poate fi realizată decât printr-o lege, ca act formal al Parlamentului.").

Pe cale de consecinţă, şi modificarea cadrului normativ, care permite restrângerea drepturilor fundamentale, trebuie să urmeze acelaşi regim juridic, respectiv să fie stabilită prin lege, ca act formal al Parlamentului, cu atât mai mult cu cat este vorba de o derogare aparent temporară.

Or, în speţă se constată ca printr-un act al puterii executive se modifică "temporar" voinţa puterii legislative, atribuindu-se competenţa de a restrânge exerciţiul unui drept fundamental unor alte autorităţi publice decât cele investite anterior de către Parlament. O atare concluzie se impune cu atât mai mult, cu cât schimbările legislative sporesc gradul de afectare a dreptului/libertăţii fundamentale, fiind deci la rândul lor vătămătoare

Se reţine astfel că măsura condiţionării exercitării drepturilor şi libertăţilor prin prezentarea dovezi de testare/trecere prin boala/vaccinare din H.G. nu este emisă în baza unei legi, ca act formal al Parlamentului, şi, deci, nu poate produce efectul juridic al restrângerii exerciţiului drepturilor şi libertăţilor fiind contrară art. 53 şi art. 115, alin. (6) din Constituţie.

Concluzia necesităţii conformităţii unui act administrativ în primul rând cu Constituţia şi, implicit, posibilitatea de a sesiza instanţele de contencios administrativ în cazul nerespectării acestei conformităţi, se poate desprinde, dincolo de prevederile art. 1, alin. (5) din Constituţie ("În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie", obligaţie ce se refera inclusiv la activitatea de emitere a actelor administrative normative) şi art. 1, alin. (2) din Legea nr. 24/2000 ("Actele normative se iniţiază, se elaborează, se adoptă şi se aplică în conformitate cu prevederile Constituţiei României, republicată, cu dispoziţiile prezentei legi, precum şi cu principiile ordinii de drept") inclusiv din considerentele 34-37 ale deciziei nr. 458/2020 a Curţii Constituţionale, potrivit cărora:

"34. De asemenea, Curtea aminteşte că, potrivit prevederilor art. 115 alin. (6) din Constituţie, reglementările care afectează drepturile şi libertăţile fundamentale nu pot constitui obiectul unor ordonanţe de urgenţă.

35. Prin urmare, Curtea reţine că deşi dispoziţiile art. 25 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 95/2006 trebuie privite ca un cadru de reglementare generic, care consacră competenţa de acţiune a ministrului sănătăţii prin emiterea de acte administrative normative într-un domeniu specific, această reglementare nu poate constitui însă, per se, unicul temei legal pentru emiterea unor ordine ce privesc stabilirea unor măsuri pentru prevenirea şi gestionarea situaţiilor de urgenţă generate de epidemii care implică restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale, ci este necesar ca aceste măsuri să fi fost reglementate la nivel primar, printr-un act normativ care se subordonează condiţiilor constituţionale care permit o astfel de restrângere.

36. Respectarea tuturor acestor cerinţe se circumscrie condiţiei legalităţii actului administrativ normativ, care are ca prim reper prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, potrivit cărora "În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie" şi poate fi supusă controlului instanţei de contencios administrativ, în temeiul art. 52 alin. (1) din Constituţie şi al Legii nr. 554/2004."

Nici O.U.G. nr. 68/2021 nu poate constitui premisa de reglementare, dat fiind faptul că această ordonanţă pune în aplicare Regulamentul European EXCLUSIV în ceea ce priveşte prezentarea certificatului verde în contextul călătoriilor transfrontaliere.

Ba mai mult, următoarele alineate din preambulul Regulamentului European nr. 2021/953 sunt hotărâtoare cu privire la nelegalitatea măsurilor adoptate de Guvern:

"(20) Eliberarea certificatelor în temeiul prezentului regulament nu ar trebui să conducă la acte de discriminare bazate pe deţinerea unei anumite categorii de certificate.

(36) Este necesar să se prevină discriminarea directă sau indirectă împotriva persoanelor care nu sunt vaccinate, de exemplu din motive medicale sau deoarece acestea nu fac parte din grupul-ţintă pentru care vaccinul împotriva COVID-19 este administrat sau autorizat în prezent, cum ar fi copiii, sau deoarece nu au avut încă posibilitatea să fie vaccinate sau au ales să nu se vaccineze. Prin urmare, deţinerea unui certificat de vaccinare sau deţinerea unui certificat de vaccinare care indică un vaccin împotriva COVID-19 nu ar trebui să fie o condiţie prealabilă pentru exercitarea dreptului de liberă circulaţie sau de utilizare a serviciilor de transport transfrontalier de persoane, cum ar fi companiile aeriene, trenurile, autocarele, feriboturile sau orice alt mijloc de transport. În plus, prezentul regulament nu poate fi interpretat ca instituind un drept sau o obligaţie de a fi vaccina."

Pentru toate aceste motive, solicită admiterea recursului incident, casarea în parte a sentinţei recurate, în sensul înlăturării considerentelor privind reglementarea prin lege a condiţionării exercitării drepturilor şi libertăţilor de dovezi de testare/vaccinare/trece prin boala.

4. Apărările formulate în cauză

Intimaţii reclamanţi au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursurilor declarate de pârâţi ca nefondate.

În motivare arată că obiectul litigiului îl reprezintă acţiunea în anulare formulată de A. şi B. împotriva hotărârilor de Guvern: nr. 636/09.06.2021, nr. 678/24.06.2021 şi nr. 730/08.07.2021, prin care s-a solicitat anularea acestor hotărâri de Guvern pentru motive de nelegalitate, precum şi obligarea Guvernului să emită o hotărâre de încetare a stării de alertă.

Prin aceste hotărâri de Guvern atacate s-a prelungit starea de alertă pe întreg teritoriul naţional al României, în mod succesiv cu câte 30 zile, începând cu data de 12 iunie 2021 (prin H.G. nr. 636/09.06.2021), iar ulterior începând cu data de 12 iulie 2021 (prin H.G. nr. 730/08.07.2021).

Ulterior, ca urmare a existenţei acestor hotărâri de Guvern, s-a prelungit în continuare starea de alertă, la nivel naţional, pe întreg teritoriul României, pe perioade succesive de câte 30 zile:

- prin H.G. nr. 826/2021, începând cu 11.08.2021;

- prin H.G. nr. 932/2021, începând cu data de 10.09.2021;

- prin H.G. nr. 1090/2021, începând cu data de 10.10.2021;

- prin H.G. nr. 1183/2021, începând cu data de 09.11.2021;

- prin H.G. nr. 1242/2021, începând cu data de 09.12.2021.

La data formulării prezentei întâmpinări şi a recursului incident, este în vigoare starea de alertă la nivel naţional, instituită pe întreg teritoriul României, care a fost prelungită prin H.G. nr. 1242/2021, prelungită anterior prin H.G. nr. 1183/2021, 1090/2021, 1090/2021, 932/2021 (şi probabil se va prelungi în continuare ca urmare a actelor normative nelegale adoptate de către Guvernul României).

Or, în condiţiile în care H.G. nr. 636/09.06.2021 sau H.G. nr. 730/08.07.2021 au fost iniţiate şi adoptate în mod nelegal de către Guvernul României, cu încălcarea normelor legale şi a normelor constituţionale care determină anularea acestor acte normative, Guvernul nu mai putea să prelungească starea de alertă prin H.G.-urile ulterioare şi nu mai putea să instituie măsuri restrictive de drepturi şi libertăţi fundamentale tuturor cetăţenilor României.

Ca urmare a faptului că toate aceste hotărâri de Guvern (atât cele care fac obiectul cauzei, cât şi cele adoptate ulterior prin care s-a prelungit starea de alertă în continuare) au prevăzut măsuri care au afectat drepturile şi libertăţile tuturor cetăţenilor români se poate constata că starea de nelegalitate s-a perpetuat, H.G. -urile atacate producând efecte juridice în continuare, pe întreaga perioadă care s-a scurs de la adoptarea acestor hotărâri, până în prezent şi în continuare până la încetarea stării de alertă prelungită prin H.G. -urile atacate.

Mai mult, prin decizia nr. 392/2021 Curtea Constituţională a României (pct. 52-57) a constatat că sunt constituţionale dispoziţiile Legii nr. 55/2020 şi nu există o permanentizare a stării de alertă ca urmare a faptului că art. 3 alin. (2) din Legea nr. 55/2020 prevede în mod expres obligativitatea îndeplinirii cumulative a condiţiilor obiective prevăzute de art. 3 alin. (4) din Legea nr. 55/2020 pentru fiecare prelungire temporară cu câte 30 zile a stării de alertă, iar garanţia respectării tuturor exigenţelor legale referitoare la prelungirea stării de alertă sunt supuse controlului instanţelor de contencios administrativ (conform art. 21, art. 52 şi art. 126 alin. (6) din Constituţie).

La primul termen de judecată pe procedura de drept comun, din 08.09.2021, A. a făcut aceste precizări în faţa primei instanţe, arătând că solicită şi obligarea Guvernului pentru emiterea unei H.G. de încetare a stării de alertă, tocmai ca urmare a faptului că acesta prelungeşte la infinit starea de alertă, iar reclamanta nu are nicio posibilitate să i se soluţioneze în mod definitiv o acţiune împotriva unui H.G. de prelungire în termenul de 30 zile cât este aplicabilă o H.G. de prelungire a stării de alertă.

Facem aceste precizări, încă de la început, deoarece recurentul Ministerul Afacerilor Interne, la începutul motivelor de recurs, în mod tendenţios şi fără nicio legătură cu momentul la care trebuie analizate îndeplinirea condiţiilor de legalitate a iniţierii şi adoptării unui act administrativ normativ (hotărâre de Guvern), face trimitere la situaţia epidemiologică pretins a fi fost existentă la un moment mult ulterior (21 octombrie 2021, data pronunţării soluţiei în prima instanţă).

Or, in privinţa situaţiei epidemiologice şi a îndeplinirii criteriilor obiective prevăzute de art. 3 alin. (4) din Legea nr. 55/2020 pentru prelungirea stării de alertă, trebuie să se raporteze la momentul iniţierii şi adoptării actelor normative atacate (respectiv 09 iunie 2021 în privinţa H.G. nr. 636/2021 şi 08.07.2021 în privinţa H.G. nr. 730/2021).

II. Întâmpinarea cu privire la Recursul formulat de Guvernul României

2.1. Recursul formulat de Guvernul României este nemotivat, fiind nul.

Conform art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Recursul se motivează, conform art. 487 alin. (1) C. proc. civ., prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs; motivele de nelegalitate sunt prevăzute limitativ în art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., iar art. 489 alin. (1) C. proc. civ. prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (3) care se referă la motivele de ordine publică, precum şi în situaţia alin. (2), în care criticile dezvoltate nu sunt susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, raportat la motivul de nelegalitate invocat.

În speţă, Guvernul României a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă nu a dezvoltat critici privind judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, raportat la motivul de nelegalitate invocat.

În cuprinsul cererii de recurs dedusă judecăţii nu pot fi identificate veritabile critici la adresa sentinţei pronunţate de prima instanţă şi nici nu se demonstrează în ce constă nelegalitatea sentinţei atacate, prin raportare la soluţia pronunţată de prima instanţă şi la argumentele arătate de instanţă în fundamentarea acesteia.

Guvernul României nu a invocat nici motive de ordine publică.

Faţă de cele menţionate anterior, solicităm instanţei ca în temeiul art. 489 alin. (1) C. proc. civ. să constate nul recursul formulat de Guvernul României.

2.2. Excepţia lipsei de interes a Guvernului României în promovarea recursului

Potrivit art. 32 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., înţeles ca una din condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile, interesul este folosul practic pe care o parte îl urmăreşte partea prin declanşarea procedurii judiciare. Potrivit art. 33 C. proc. civ., interesul trebuie să fie legitim, născut, direct şi actual.

În condiţiile în care instanţa de recurs va considera, prin reducere la absurd, că hotărârile de Guvern atacate nemaifiind în vigoare, acestea şi-ar fi încetat efectele ca urmare a ajungerii la termen, emitentul Guvernul României nu mai justifică niciun interes în promovarea şi susţinerea recursului.

Faţă de cele menţionate anterior, invocăm excepţia lipsei de interes a Guvernului României în promovarea şi susţinerea recursului, solicităm admiterea excepţiei şi respingerea recursului formulat de Guvernul României ca lipsit de interes.

În drept, ne întemeiem prezenta întâmpinare cu privire la recursul formulat de Guvernul României pe dispoziţiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 4711alin. (3) C. proc. civ. şi celelalte temeiuri de drept invocate în prezenta.

III. Întâmpinarea cu privire la Recursul formulat de Ministerul Afacerilor Interne

3.1. Excepţia lipsei de interes a Ministerului Afacerilor Interne în promovarea recursului

Potrivit art. 32 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., înţeles ca una din condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile, interesul este folosul practic pe care o parte îl urmăreşte partea prin declanşarea procedurii judiciare. Potrivit art. 33 C. proc. civ., interesul trebuie să fie legitim, născut, direct şi actual.

În condiţiile în care instanţa de recurs va considera, prin reducere la absurd, că hotărârile de Guvern atacate, nemaifiind în vigoare, şi-ar fi încetat efectele ca urmare a ajungerii la termen, Ministerul Afacerilor Interne nu mai justifică niciun interes în promovarea şi susţinerea recursului.

Faţă de cele menţionate anterior, invocă excepţia lipsei de interes a Ministerului Afacerilor Interne în promovarea şi susţinerea recursului, solicităm admiterea excepţiei şi respingerea recursului formulat de Ministerul afacerilor Interne ca lipsit de interes.

3.2. Excepţia lipsei de interes în susţinerea cererii de chemare în judecată, invocată de recurentul MAI în recurs, este nefondată

În primul rând, recurentul MAI nu a invocat pe cale de excepţie, în prima instanţă, lipsa de interes. Nici în motivele de recurs nu a indicat care reclamant nu ar fi justificat interes în promovarea cererii de chemare în judecată şi când a invocat excepţia lipsei de interes.

Astfel, solicită instanţei de recurs să constate că, în primă instanţă:

- în întâmpinarea formulată de MAI cu privire la acţiunea formulată de B., recurenta MAI nu a invocat lipsa de interes;

- în întâmpinarea formulată de MAI cu privire la acţiunea formulată de A., recurenta MAI nu a invocat lipsa de interes pe cale de excepţie, ci ca apărare de fond (a se vedea pct. II, pag 5 din întâmpinare).

Susţinerile recurentei că nu ar fi justificat interesul în susţinerea cererii de chemare în judecată sunt nefondate.

Interesul în sensul Legii nr. 554/2004-legea specială în materia contenciosului administrativ este definit în mod expres de art. 2 alin. (1) lit. p) şi r) din Legea nr. 554/2004, iar art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede că " Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public."

Or, ambele reclamante şi-au justificat interesul prin cererea de chemare în judecată.

Fără a relua toate argumentele invocate în susţinerea interesului în promovarea acţiunii, învederează instanţei că:

- reclamanta A., la pct. IV (pag 9-10) din cererea de chemare în judecată, a prezentat pe larg că justifică interesul public şi privat pentru promovarea acţiunii, iar la pag 11 a menţionat în mod expres că "Se poate observa astfel că H.G. nr. 636/2021 prin care s-a prelungit starea de alertă pe perioada 12.06.2021 - 11.06.2021, emisă în mod nelegal, a produs efecte juridice atât în perioada sa de aplicabilitate, cât şi ulterior, ca urmare a faptului că în lipsa sa, nu se putea emite o nouă hotărâre de Guvern (nr. 730/2021) prin care să se prelungească starea de alertă cu încă 30 zile, începând cu 12 iunie 2021, deoarece nu ar fi avut ce stare de alertă să mai prelungească." Aceste argumente sunt valabile şi în prezent, având în vedere că aşa cum am arătat la pct. I din prezenta, Guvernul a prelungit în continuare starea de alertă, prin H.G. -uri emise ulterior, pe perioade succesive de câte 30 zile. Or, în cazul în care H.G. urile atacate au fost adoptate cu încălcarea normelor legale şi constituţionale care atrag anularea acestora (aşa cum am arătat în cererea introductivă şi cum a fost constatat de prima instanţă), Guvernul nu mai avea ce stare de alertă să prelungească prin H.G. -urile adoptate ulterior. Totodată, prin Concluziile scrise depuse la dosarul cauzei a arătat că:

"Nu erau îndeplinite cumulativ criteriile obiective prevăzute de art. 3 şi art. 4 din Legea 55/2020 pentru prelungirea stării de alertă, aspect care reiese din chiar notele de fundamentare potrivit cărora indicatorii luaţi în calcul aveau un trend descărcător. Or, prin Decizia nr. 392/2021 Curtea Constituţională a statuat că nu este neconstituţională Legea nr. 55/2020, deoarece nu permite prelungirea la infinit a stării de alertă (aşa cum susţinea autoarea excepţiei) deoarece instanţa de judecată instanţele poate analiza, în cadrul controlului judecătoresc, dacă există condiţiile obiective care justifică instituirea stării de alertă sau prelungirea acesteia, dacă măsurile sunt dispuse pentru termenul limitat prevăzut de lege, precum şi dacă respectă exigenţele constituţionale referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi.

Guvernul a adoptat noi hotărâri prin care a prelungit starea de alertă (care iniţial a fost prelungită prin hotărârile a căror nelegalitate o invocăm), stare de alertă care este în vigoare şi în prezent.

Ca urmare a anulării hotărârilor atacate, solicităm instanţei să oblige Guvernul să emită o hotărâre de încetare a stării de alertă. Arătăm instanţei că, pe de o parte, se impunea încetarea stării de alertă, fiind incidente dispoziţiile art. 3 alin 3 din Legea nr. 55/2020.

Pe de altă parte, anularea acestor hotărâri determină şi anularea hotărârilor de Guvern subsecvente, deoarece acestea au fost emise pentru prelungirea unei stări de alertă inexistente. Practic, fiind vorba de hotărâri de Guvern de prelungire, succesive, anularea unei hotărâri din lanţ atrage anularea tuturor hotărârilor emise ulterior, deoarece starea de alertă pe o perioadă odată anulată, ea nu mai putea fi prelungită prin alte hotărâri de Guvern."

- reclamanta B., la pct. IV din cererea de chemare în judecată (pag 15-21) a prezentat pe larg că i-au fost încălcate numeroase drepturi şi libertăţi, prin H.G.-urile atacate şi că are dreptul să ceară despăgubiri prin cererea de anulare a actului administrativ sau pe cale separată, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Or, potrivit art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004:

"(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

(2) Cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)."

Cum H.G. nr. 636/2021 s-a aplicat începând cu data de 12.06.2021, iar H.G. nr. 730/2021 s-a aplicat începând cu data de 12.07.2021, fiecare pe câte o perioadă de 30 zile, termenul de prescripţie de 1 an pentru promovarea cererii de despăgubire pentru vătămarea suferite prin H.G. -urile atacate nu s-a împlinit.

Faţă de cele menţionate anterior, se poate constata:

- pe de o parte, că H.G. nr. 636/2021, H.G. nr. 678/2021 şi H.G. nr. 730/2021 nu şi-au încetat efectele, ca urmare a faptului că acestea reprezintă acte normative intermediare pentru prelungirea în continuare a stării de alertă, pe perioade succesive de câte 30 zile (aşa cum am arătat la pct. I), iar măsuri similare au fost instituite în continuare prin H.G. -urile adoptate în continuare de Guvernul României;

- pe de altă parte, termenul de 1 an pentru formularea unei cereri de despăgubire, potrivit dispoziţiilor art. 19 alin. (1), (2) din Legea nr. 554/2004 nu a expirat.

De altfel, a şi formulat o astfel de acţiune în despăgubiri (pe care o ataşăm), la data de 27.12.2021, urmând să depunem la dosarul cauzei dovada înregistrării acesteia, după înregistrarea ei şi formarea dosarului.

Totodată, în mod corect, prima instanţă a reţinut că " Împrejurarea ca actele contestate si-au produs deja efectele juridice (paratul Ministerul Afacerilor Interne făcând referire numai la H.G. nr. 636/2021, modificata prin H.G. nr. 678/2021) nu atrage lipsa de interes in promovarea acţiunii, dat fiind ca scopul acesteia il constituie constatarea retroactiva a nulităţii actelor si, pe cale de consecinţa, lipsirea de temei juridic a efectelor produse intre timp, fiind, astfel, deschisa posibilitatea pretinderii de despăgubiri pentru eventualele vătămări ale unor drepturi sau interese legitime ale reclamanţilor. Faţă de aceste motive, excepţia va fi respinsă ca neîntemeiată."

Jurisprudenţa invocată de recurentul -pârât MAI nu este incidentă în speţă, ÎCCJ neanalizând argumente ca cele invocate în prezenta cauză, pe de o parte, iar pe de altă parte, aşa cum am arătat anterior, H.G. urile care fac obiectul prezentei cauze, neepuizându-şi efectele, ca urmare a faptului că ele au prelungit starea de alertă care a fost prelungită ulterior prin noi H.G. -uri, în mod succesiv pe câte o perioadă de 30 zile. În lipsa acestor H.G. -uri (dacă ele sunt anulate ca fiind adoptate în mod nelegal şi neconstituţional), Guvernul nu putea să emită noi H.G. uri pentru prelungirea stării de alertă.

Faţă de cele menţionate anterior, se poate constata că susţinerile recurentului-pârât MAI cu privire la lipsa de interes sunt simple alegaţii şi solicităm respingerea recursului cu privire la critica privind excepţia lipsei de interes în susţinerea cererii de chemare în judecată.

3.3. Susţinerile recurentului MAI privitoare la încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2, 3 şi 4 din Legea nr. 55/2020 referitor la respectarea condiţiilor legale pentru prelungirea stării de alertă sunt nefondate.

În esenţă, pentru motivarea acestor susţineri, MAI invocă că prin H.G. urile care fac obiectul prezentei cauze s-au menţinut/adaptat/relaxat măsurile deja existente şi că prelungirea stării de alertă ar fi rezultatul unei analize de oportunitate, nu de legalitate.

Din modalitatea de formulare a criticilor formulate de MAI cu privire la acest aspect, reiese că aceasta nu înţelege nici în prezent că prelungirea stării de alertă trebuie să respecte condiţiile de legalitate prevăzute în mod expres de art. 3 alin. (4) din Legea nr. 55/2020, aşa cum prevăd în mod expres dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 55/2020.

Or, îndeplinirea cumulativă a condiţiilor obiective prevăzute de art. 3 alin. (4) din Legea nr. 55/2020 trebuie temeinic motivată în nota de fundamentare ale fiecărei hotărâri de Guvern de prelungire a stării de alertă (având în vedere dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 55/2020), tocmai pentru ca instanţa de contencios administrativ să poată să verifice dacă erau sau nu îndeplinite condiţiile legale pentru prelungirea stării de alertă.

Legiuitorul nu a lăsat la atitudinea discreţionară a Guvernului prelungirea stării de alertă. Din contră, acesta a prevăzut criterii obiective exprese care trebuie îndeplinite cumulativ pentru a se putea prelungi starea de alertă.

În acest sens, prin considerentele deciziei nr. 392/2021 (pct. 52-57), Curtea Constituţională a României a statuat că este constituţională Legea nr. 55/2020 tocmai ca urmare a faptului că îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 3 alin. (4) din Legea nr. 55/2020 pentru prelungirea stării de alertă trebuie motivată de Guvern, astfel încât instanţa de contencios administrativ să poată să verifice dacă într-adevăr erau îndeplinite toate criteriile obiective pentru prelungirea stării de alertă.

Având în vedere faptul că starea de alertă presupune un ansamblu de măsuri restrictive de drepturi şi libertăţi fundamentale, motivarea îndeplinirii condiţiilor nu poate să fie formală, ci ea trebuie să dovedească că într-adevăr fiecare condiţie obiectivă era îndeplinită.

Analiza de către judecătorul de contencios administrativ a îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de art. 3 alin. (4) din Legea nr. 55/2020 pentru prelungirea stării de alertă, prin raportare la motivele invocate în nota de fundamentare (documentul de motivare al actului administrativ) se încadrează în verificarea îndeplinirii condiţiilor de legalitate pentru adoptarea H.G. ului privind starea de alertă, pentru exercitarea atribuţiilor constituţionale ce îi revin conform dispoziţiilor art. 126 alin. (6) din Constituţia României ("Controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat").

Susţinerile recurentului că judecătorul de contencios administrativ nu ar putea să verifice dacă au fost îndeplinite condiţiile legale pentru prelungirea stării de alertă, prin raportare la motivele invocate în nota de fundamentare a Hotărârilor de Guvern, echivalează cu lipsirea de conţinut a dispoziţiilor art. 126 alin. (6) din Constituţia României şi anularea rolului constituţional al puterii judecătoreşti sub acest aspect.

Or, prima instanţă, la pag 53-56 din sentinţa apelată a arăta pe larg că hotărârile de Guvern care fac obiectul prezentei cauze nu au fost motivate corespunzător, argumentele expuse în notele de fundamentare nefiind de natură să justifice prelungirea stării de alertă. Din contră, din analiza notelor de fundamentare a H.G. urilor atacate. Prima instanţă a constatat că nu era motivat niciunul dintre criteriile obiective pentru prelungirea stării de alertă.

Prin criticile formulate, recurentul -pârât MAI nu face altceva decât să îşi exprime nemulţumirea că judecătorul primei instanţe a analizat argumentele invocate în notele de fundamentare cu privire la fiecare criteriu prevăzut de art. 3 alin. (4) din Legea nr. 55/2020, MAI fiind nemulţumit că judecătorul primei instanţe a verificat legalitatea Hotărârilor de Guvern sub acest aspect, invocând că "specialişti" în domeniul medicinei şi managementului ar fi întocmit diverse documente, ignorând că nu este suficient ca astfel de documente să fie întocmite de specialişti, ele trebuind să dovedească că toate criteriile prevăzute de art. 3 alin. (4) din Legea nr. 55/2020 sunt îndeplinite cumulativ (ceea ce nu este cazul în speţă, aşa cum a arătat pe larg prima instanţă în considerentele sentinţei apelate).

3.4. Susţinerile recurentului -pârât MAI potrivit cărora prima instanţă ar fi dat o dezlegare greşită situaţiei dedusă judecăţii, referitor la nelegalitatea măsurilor stabilite în perioada stării de alertă sunt nefondate

În primul rând, solicităm instanţei de recurs să constate că MAI nu a formulat nicio critică cu privire la argumentele primei instanţe potrivit cărora măsurile instituite prin H.G. urile atacate nu reprezintă o restrângere a exercitării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, ci o negare a acestor drepturi şi libertăţi.

Astfel, având în vedere art. 20 din Constituţie şi tratatele internaţionale privind drepturile omului la care România este parte (Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului), prima instanţă a arătat că (pag 57-63 din sentinţă):

- drepturile şi libertăţile fundamentale sunt consecinţa automată a calităţii de persoană/membru al familiei umane/cetăţean, adică de om, această condiţie a fiinţării persoanei fiind suficientă pentru dobândirea automată a întregului set de drepturi şi libertăţi fundamentale;

- drepturile şi libertăţile fundamentale nu sunt conferite persoanei, nu îi sunt transferate de vreo structură statală sau suprastatală, ci sunt dobândite direct încă din momentul naşterii sau chiar al concepţiei;

- aceste drepturi nu aparţin societăţii în general, ci fiecărui individ în parte;

- Pentru restrângerea exercitării drepturilor, statului îi revine sarcina de a dovedi atât existenţa situaţiei de urgenţă, cât şi necesitatea aplicării restrângerilor, respectiv sarcina de a justifica întinderea lor;

- Impunerea unor condiţii pentru exercitarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale constituie o negare a acestora, deoarece presupune în prealabil o împropriere a acestui drept de către stat;

- Prin H.G. urile atacate, statul român impunând cetăţenilor să dovedească prin mijloace de probă (certificat de vaccinare, certificat de trecere prin boală, certificat de testare), precum şi modalităţile practice de obţinere a acestor mijloace de probă (faptele materiale ale vaccinării, îmbolnăvirii sau testării). Astfel, statul român a mutat în sarcina cetăţeanului proba dovedirii că este "eligibil" să dobândească drepturi şi libertăţi fundamentare, ceea ce a condus la negarea acestor drepturi şi libertăţi şi nu la restrângerea acestora (caz în care sarcina probei revenea statului român, nu cetăţeanului).

MAI nu a criticat sub niciun aspect aceste argumente ale primei instanţe.

În mod tendenţios, încearcă să acrediteze ideea că prima instanţă ar fi aplicat şi interpretat în mod eronat dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 55/2020. însă, din analiza dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 55/2020 se poate constata că acestea nu prevăd că prin H.G. uri, în perioada stării de alertă, s-ar putea solicita cetăţenilor să prezinte vreo dovadă pentru exercitarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

Or, aşa cum în mod corect a reţinut prima instanţă, stabilirea în sarcina cetăţeanului a prezentării unor dovezi pentru a dovedi că este "eligibil" să desfăşoare activităţi şi să dobândească drepturi şi libertăţi fundamentale reprezintă o negare a acestora şi nu o restrângere.

Astfel, măsurile instituite de Guvern prin H.G. urile atacate încalcă atât Constituţia României şi Tratatele internaţionale privind drepturile omului la care România este parte, cât şi dispoziţiile legii nr. 55/2020.

Faptul că asemenea măsuri au fost aplicate şi în alte ţări din Europa, nu poate să fie un argument. Dacă autorităţile ţărilor respective nu au aceleaşi prevederi constituţionale ca ale noastre sau încalcă tratate internaţionale privind drepturile şi libertăţile fundamentale, nu înseamnă că o asemenea nelegalitate poate fi izvor de drept pentru România.

Recurentul MAI face diverse afirmaţii privind situaţia persoanelor care s-au vaccinat şi susţine că acestea nu ar contribui la transmiterea virusului. însă, aceste afirmaţii sunt nedovedite, nici în notele de fundamentare şi nici în recurs nu a dovedit aceste susţineri.

Informaţii detaliate despre cele 4 vaccinuri COVID -19 care se administrează în România sunt postate pe site-ul EMA(European Medcines Agency) - organismul abilitat pentru autorizarea vaccinurilor:

- C.: x

- D.: x

- E.: x

- F.: x

Or, contrar susţinerilor MAI, EMA (European Medcines Agency) - organismul abilitat pentru autorizarea vaccinurilor, conform informaţiilor postate pe site -ui său cu privire la aceste vaccinuri, la rubrica "EPAR - Medicine Overview":

- la întrebarea: "Poate C. să reducă transmiterea virusului de la o persoană la alta?"

- răspunsul "Nu se cunoaşte încă impactul vaccinării cu C. asupra răspândirii virusului SARS-CoV-2 în comunitate, nici cantitatea de virus care poate fi purtată şi transmisă de persoanele vaccinate."

Răspunsul este acelaşi pentru toate cele patru vaccinuri.

Mai mult, este de notorietate că toate statele Uniunii Europene, chiar şi cele cu un grad ridicat de vaccinare se confruntă în prezent cu un val epidemiologic intens. În acest sens, se poate observa situaţia fiecărei ţări accesând linkul:

x (dând click pe denumirea fiecărei ţări se pot vedea graficul cu numărul de cazuri zilnice în fiecare ţară). Exemplificativ, situaţia în Franţa, Italia, Germania, Belgia:

Mai mult, în notele de fundamentare nu au fost indicate nici recomandări medicale şi nici studii efectuate.

În ceea ce priveşte Regulamentul UE 2021/953 1, recurentul MAI citează trunchiat anumite pasaje din acesta. Ceea ce uită să spună MAI este faptul că:

- acest regulament nu se aplică la nivel naţional. Potrivit art. 3 alin. (1) din Regulament: "Cadrul certificatului digital al UE privind COVID permite eliberarea, verificarea şi acceptarea la nivel transfrontalier a oricăruia dintre următoarele certificate:..";

- deţinerea certificatului digital al UE privind COVID nu este obligatorie şi nu este o condiţie pentru exercitarea dreptului la liberă circulaţie. Potrivit art. 3 alin. (6) şi (7) din Regulament:

"(6) Deţinerea certificatelor menţionate la alin. (1) nu este o condiţie prealabilă pentru exercitarea dreptului de liberă circulaţie.

(7) Eliberarea certificatelor în temeiul alin. (1) din prezentul articol nu duce la discriminare pe baza deţinerii unei anumite categorii de certificat menţionate la articolul 5, 6 sau 7."

Totodată, potrivit preambulului Regulamentului UE 2021/953:

- "(20) Eliberarea certificatelor în temeiul prezentului regulament nu ar trebui să conducă la acte de discriminare bazate pe deţinerea unei anumite categorii de certificate";

- "(36) Este necesar să se prevină discriminarea directă sau indirectă împotriva persoanelor care nu sunt vaccinate, de exemplu din motive medicale sau deoarece acestea nu fac parte din grupul-ţintă pentru care vaccinul împotriva COVID-19 este administrat sau autorizat în prezent, cum ar fi copiii, sau deoarece nu au avut încă posibilitatea să fie vaccinate sau au ales să nu se vaccineze. Prin urmare, deţinerea unui certificat de vaccinare sau deţinerea unui certificat de vaccinare care indică un vaccin împotriva COVID-19 nu ar trebui să fie o condiţie prealabilă pentru exercitarea dreptului de liberă circulaţie sau de utilizare a serviciilor de transport transfrontalier de persoane, cum ar fi companiile aeriene, trenurile, autocarele, feriboturile sau orice alt mijloc de transport. în plus, prezentul regulament nu poate fi interpretat ca instituind un drept sau o obligaţie de a fi vaccinat."

3.5. Sunt nefondate susţinerile recurentului MAI cu privire la cerinţele formale de adoptare a actelor administrative, respectiv susţinerile acestuia că prima instanţă a pronunţat hotărârea cu aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în Legea nr. 55/2020, O.U.G. nr. 21/2004 şi Legea nr. 24/2000.

Având în vedere prevederile exprese ale art. 4 alin. (1) din Legea nr. 55/2020 potrivit cărora starea de alertă poate fi prelungită la propunerea Ministrului Afacerilor Interne, prima instanţă a constatat că proiectul de Hotărâre de Guvern nu a fost semnat de către iniţiatorul prevăzut de Legea nr. 55/2020 (Ministrul Afacerilor Interne).

Drept urmare, prima instanţă a constatat că au fost încălcate dispoziţiile art. 1 alin. (2), art. 3 alin. (1) art. 4 alin. (3), art. 5 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 prin raportare la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 55/2020, precum şi dispoziţiile art. 84 din Legea nr. 24/2000 coroborate cu H.G. nr. 561/2009.

Prin motivele de recurs formulate, MAI nu invocă că proiectul de hotărâre de Guvern privind prelungirea stării de alertă nu trebuia semnat de către Ministrul Afacerilor Interne. Drept urmare, pretinsa aplicare greşită a normelor de drept material este nefondată.

În ceea ce priveşte observaţiile formulate de către Consiliul Legislativ şi încălcarea art. 10 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 reţinute de prima instanţă, recurentul MAI nu a arătat că ar fi fost motivat în cuprinsul notelor de fundamentare sau într-o notă însoţitoare neacceptarea observaţiilor Consiliului Legislativ.

3.6. Susţinerile MAI potrivit cărora prima instanţă ar fi depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti pentru că ar fi făcut aprecieri cu privire la oportunitatea măsurilor dispuse şi a "menţinerii" stării de alertă sunt nefondate.

Criticile invocate de către MAI sunt în neconcordanţă cu cele statuate de CCR prin considerentele Deciziei nr. 392/2021 (pct. 52-57).

Prima instanţă nu a analizat oportunitatea măsurilor şi nici oportunitatea "menţinerii" stării de alertă. Din contră, prima instanţă a efectuat controlul de legalitate, verificând dacă erau motivate şi îndeplinite criteriile obiective prevăzute de art. 3 alin. (4) din Legea nr. 55/2020 pentru a se putea adopta de către Guvern o hotărâre prin care să se prelungească starea de alertă conform dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 55/2020.

Dacă instanţa de recurs ar primi criticile recurentului MAI, ar însemna să îşi nege rolul constituţional prevăzut de art. 126 alin. (6) din Constituţie. Totodată, într-o asemenea situaţie, ar însemna să ignore cele statuate de CCR prin decizia nr. 392/2021 în privinţa motivelor pentru care este constituţională Lege nr. 55/2020 (tocmai pentru că instanţa de contencios constituţional trebuie să verifice îndeplinirea criteriilor obiective prevăzute de art. 3 alin. (4) din Legea nr. 55/2020 pentru prelungirea stării de alertă, în cazul în care este investită cu o asemenea cerere).

3.7. Susţinerile recurentului MAI potrivit cărora măsurile instituite de autorităţi au fost luate în limitele legale sunt nefondate

În mod corect prima instanţă a arătat că H.G. urile atacate au fost adoptate cu încălcarea dispoziţiilor legale şi constituţionale aplicabile acestora.

În drept, ne întemeiem prezenta întâmpinare cu privire la recursul formulat de Ministerul Afacerilor Interne pe dispoziţiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 4711alin. (3) C. proc. civ. şi celelalte temeiuri de drept invocate în prezenta.

Intimaţii-pârâţi au formulat răspunsul la întâmpinare prin care au solicitat să se respingă excepţiile invocate de reclamanţi prin aceasta ca fiind nefondate.

II. Considerente asupra căilor de atac promovate în cauză

1. Considerente asupra excepţilor invocate

Au fost invocate excepţia nulităţii recursurilor, pentru nemotivare, excepţia lipsei interesului promovării recursurilor, lipsa calităţii procesuale active a MAI.

Asupra excepţiei nulităţii recursului declarat de către recurentul Guvernul României, astfel cum a fost invocată prin întimpinarea intimatelor reclamante, fiind formulate apărări privind inexistenţa unor critici, privind judecata realizată de către instanţa de fond, raportat la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Recurentul Guvernul României a invocat nelegalitatea sentinţei 1465/2021, susţinând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 .

Recurentul a formulat critici asupra legalităţii sentinţei (sub acest aspect, apărările menţionate fiind neîntemeiate), apreciind că motivarea instanţei de fond excede motivelor cererii de chemare în judecată, dar şi asupra temeiniciei sentinţei, apreciind că instanţa de fond nu a realizat o încadrare juridică adecvată în raport de situaţia de fapt rezultată din probele dosarului .

Mai mult, susţine apărările formulate în procedura de judecată în primă instanţă, precum şi incidenţa prezumţiei de legalitate a celor trei hotărâri contestate şi arată că toate măsurile dispuse, au fost instituite în limitele constituţionale, menţionând şi că au fost respectate cerinţele art. 3,4,6 li art. 714 din Legea 55/2020 .

Sancţiunea nulităţii cererii de recurs intervine, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. .

Recurentul indică motivul de casare, iar din expunerea motivelor în fapt şi în drept se pot reţine critici ce exced motivului de recurs (depăşirea motivelor în fapt şi în drept ale cererii de chemare în judecată), ce exced controlului de legalitate a sentinţei (încadrarea neadecvată situaţiei de fapt reţinute), precum şi o unică critică subsumată motivului de recurs şi anume respectarea condiţiilor de validitate ale hotărârilor de guvern, cu respectarea art. 3,4,6 din Legea 55/2020 . Dar cererea de recurs cuprinde, în mod formal, elementele reglementate de art. 486 C. proc. civ.

Cu alte cuvinte, intimatele reclamante se apără, în mod corect, în sensul că nu există o "dezvoltare a criticilor privind judecata", raportat la motivul de nelegalitate indicat (şi nu în sensul că nu există critici), iar din această perspectivă Înalta Curte reţine că recurentul nu prezintă argumentele necesare verificării motivului de casare invocat .

Or, această ipoteză pune în discuţie aptitudinea recursului, de a conduce la reformarea sentinţei atacate şi nu valabilitatea acestuia .

În ceea ce priveşte lipsa interesului în promovarea celor două recursuri, recurenţi fiind Guvernul României şi MAI, Înalta Curte reţine că finalizarea perioadei de activitate a celor trei hotărâri de guvern nu conduce, în mod automat, la pierderea condiţiei de exerciţiu a căilor de atac împotriva hotărârii judecătoreşti în anularea acestor trei hotărâri de guvern, atât timp cât validitatea acestora este pusă în discuţie; cu alte cuvinte, ieşirea celor trei hotărâri de guvern din fondul activ de legislaţie produce efecte specifice asupra raporturilor juridice sau situaţiilor sociale aflate sub sfera de incidenţă a acestora, în timp ce nelegalitatea acestora, pentru nerespectarea unor condiţii de validitate, cu efecte "ex tunc" are cu totul alte consecinţe, în privinţa restabilirii ordinii juridice .

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a MAI, această excepţie face obiectul recursului incident promovat de către reclamante, acestea tinzând la reformarea sentinţei în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, faţă de pârâtul MAI, pentru lipsa calităţii procesuale pasive, astfel încât urmează a fi examinată în cadrul acestui recurs incident.

2. Recursul declarat de către recurentul Guvernul României

Recurentul susţine aplicarea art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi arată că cele trei hotărâri de guvern au fost adoptate cu respectarea art. 3,4 şi art. 6 şi art. 71 din Legea 55/2020.

Faptul că recurentul critică greşita încadrare juridică realizată de prima instanţă, la starea de fapt relevantă, dar şi susţine necesitatea menţinerii stării de alertă şi încadrarea măsurilor dispuse, în limitele art. 53 din Constituţia României, sunt aspecte ce nu se subsumează motivului de casare, iar în privinţa greşitei încadrări juridice, nici unei critic a legalităţii sentinţei .

În plus, recurentul susţine prezumţia de legalitate a hotărârilor şi indică condiţiile validităţii hotărârilor de guvern, apreciind că sunt îndeplinite în speţă, nu constituie critici efective ale sentinţei recurate, astfel cum în mod corect se apără intimatele reclamante (faţă de acest recurs), ci doar aprecieri subiective, fără prezentarea argumentelor juridice .

Este de menţionat faptul că prevederile art. 3 reglementează condiţiile de instituire a stării de alertă, articolul 4 reglementează procedura, iar articolul 6 reglementează efectele şi elementele hotărârii de guvern de instituire sau prelungire a stării de urgenţă.

Articolul 71 reglementează adoptarea hotărârilor de guvern, în vederea punerii în aplicare a măsurilor prevăzute de lege, menţionându-se şi că acestea se adoptă la propunerea ministerelor de resort sau a CNSSU.

Astfel cum s-a reţinut anterior, cererea de recurs cuprinde toate elementele reglementate de art. 486 C. proc. civ., iar ceea ce lipseşte nu este dezvoltarea motivului de casare invocat, ci dezvoltarea argumentelor ce vizează modalitatea de aplicare a normelor Legii 55/2020.

Dar ca urmare a omisiunii recurentului de a prezenta argumentele de nelegalitate ale sentinţei, argumente ce trebuie circumscrise prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să reţină că cererea de recurs nu este aptă să conducă la reformarea sentinţei, astfel încât urmează să respingă recursul ca nefondat .

3. Recursul declarat de recurentul MAI

Recurentul susţine motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 4 şi art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prima critică circumscrisă motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este cea de aplicare greşită a excepţiei lipsei de interes în susţinerea cererii de chemare în judecată, recurentul arătând că, la momentul soluţionării acţiunii (a cererilor conexate), hotărârile de guvern contestate nu mai erau în vigoare, reclamanta neputând să mai obţină nici un beneficiu; recurentul contestă reţinerea instanţei de fond, precizând că posibilitatea obţinerii unor despăgubiri este pur ipotetică.

Susţine considerentele deciziei ICCJ nr. 1/2021, privitor la încetarea efectelor unui act administrativ, prin ajungerea la termenul indicat în cuprinsul acestuia şi lipsa dovezilor privind existenţa unei vătămări, ceea ce duce la reţinerea lipsei interesului, indicând liniile jurisprudenţiale rezultate din Decizia ICCJ 3973/2020 (dosar x/2020), nr. x/2020 (dosar x/2020) şi nr. 1/2021 (dosar x/2020) .

Examinând aceste critici şi observând considerentele instanţei de fond asupra lipsei de interes, Înalta Curte constată că reclamantele au prezentat cauza cererii de chemare în judecată, raportându-se la restrângerea nelegală a unor drepturi (drepturi fundamentale ale persoanei fizice), efectele nelegalităţii acestor hotărâri fiind susţinute pe întreaga perioadă de activitate a actelor administrative .

Astfel cum reţine prima instanţă, interesul promovării şi susţinerii unei acţiuni în anulare act administrativ este condiţionat de vătămările aduse drepturilor şi intereselor, recunoscute şi protejate de lege, aparţinând reclamanţilor .

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea 554/2004, anularea actului administrativ poate fi solicitată, împreună cu repararea pagubei cauzate, de către orice persoană ce se consideră vătămată într-un drept al său sau interes legitim. Prevederile art. 2 din Legea 554/2004 definesc calitatea de persoană vătămată, cu referire la orice persoană fizică sau juridică titulare ale unor drepturi proprii sau interese legitime (publice sau private), textul extinzând sfera persoanelor vătămate şi în privinţa grupului de persoane fizice, fără personalitate juridică, titular al unor drepturi subiective sau interese legitime private, precum şi a organismelor sociale care invocă vătămarea prin actul administrativ atacat fie a unui interes legitim public, fie a drepturilor şi intereselor legitime ale unor persoane fizice determinate .

Ca urmare, analiza interesului promovării acţiunii a şi condiţie de exerciţiu este necesară, dar nu şi suficientă, în cazul unei acţiuni în contencios administrativ intervenind o condiţie specifică de exerciţiu a acţiuni şi anume existenţa unei vătămări aduse unui drept sau interes legitim şi a consecinţelor acesteia, astfel cum reţine şi instanţa de fond .

Practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, exprimată prin considerentele hotărârilor judecătoreşti menţionate de către recurent vizează, în primul rând anumite ipoteze specifice şi neregăsite în prezenta cauză şi anume interesul ca o condiţie de exercitare a recursului, în procedură de ordonanţă preşedinţială sau raportat la realizarea unui drept, la o dată determinată şi depăşită la data promovării recursului .

Rămâne de menţionat faptul că recurentul citează, în mod incomplet, considerentele deciziei nr. 1/2021, pronunţată în dosarul x/2020, scoţându-le din context; astfel, este cert că soluţia a avut ca temei lipsa interesului (atât a acţiunii în anulare, cât şi a cererii completatoare), dar acest fundament se bazează pe faptul nedovedirii existenţei unei vătămări (acesta fiind raţionamentul judiciar expres indicat) iar în considerente se exprimă principiul jurisprudenţial potrivit căruia "stabilirea existenţei unei vătămări aduse unui drept ori unui interes legitim se face pe baza probelor administrate, fiind o problemă de fond în litigiul administrativ".

Cea de a doua critică vizează respectarea condiţiilor legale pentru prelungirea stării de alertă şi încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2,3 şi 4 din Legea nr. 55/2020.

Cu titlu prealabil trebuie reţinut că actele administrative ce vizează prelungirea stării de alertă sunt H.G. nr. 636/2021 (hotărârea nr. 636/2021 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 12 iunie 2021, precum şi stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19; în vigoare de la 10 iunie 2021 până la 11 iulie 2021), înlocuită prin Hotărâre 730/2021 (hotărârea nr. 730/2021 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 12 iulie 2021, precum şi stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19; în vigoare de la 09 iulie 2021 până la 10 august 2021, la rândul său fiind înlocuită prin Hotărâre 826/2021, necontestată în cauză).

Cea de a treia hotărâre contestată, cu nr. 678/2021, a fost adoptată pentru modificarea anexelor nr. 2 şi 3 la Hotărârea Guvernului nr. 636/2021 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 12 iunie 2021, precum şi stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19 şi este în vigoare de la 01 iulie 2021 (încetându-şi efectele împreună cu H.G. nr. 636/2021).

Prima instanţă arată prevederile art. 2 şi art. 3 din Legea 55/2020, aplicabile stării de alertă, de asemenea reţine în mod corect sfera şi condiţiile stării de alertă, precum şi factorii cumulativi de risc ce trebuie analizaţi, în vederea prelungirii stării de urgenţă, dar face o analiză incompletă a îndeplinirii condiţiilor de prelungire a stării de urgenţă plecând chiar de la criteriul indicat în considerentele sentinţei şi anume notele de fundamentare ale actelor administrative .

Astfel, prin nota de fundamentare a H.G. nr. 636/2021 se arată amploarea situaţiei de urgenţă, respectiv manifestarea generalizată a tipului de risc la nivel naţional, decurgând din caracteristicile specifice ale epidemiei de COVID 19 provocată de virusul SARS-CoV-2, care au fost observate şi consemnate pe parcursul evoluţiei acesteia:

- virusul nu a mai afectat organismul uman anterior;

- transmiterea este aerogenă;

- rata de contagiozitate este cuprinsă între 2.5-3, în absenţa măsurilor de control;

- perioada de incubaţie este între 2 - 14 zile;

- nu a fost dezvoltat un antiviral eficient pentru infecţie.

Pe lângă caracterizarea situaţiei de urgenţă, este identificată evoluţia tipului de risc prin raportare, în primul rând la comportamentul individual, iar în cel de al doilea rând la evoluţia campaniei de vaccinare .

Este adevărat că nota de fundamentare prezintă anumite date statistice (cu trimitere şi la "Analiza factorilor de risc privind managementul situaţiei de urgenţă generată de virusul SARS-COV-2 pe teritoriul României la data de 07.06.2021", întocmit la nivelul Centrului Naţional de Conducere şi Coordonare a Intervenţiei"), rezultând de asemenea din cuprinsul notei de fundamentare, scăderea nivelului de răspândire a virusului, scăderea numărului de persoane infectate, precum şi a celorlalţi indicatori de evoluţie a epidemiei; cu toate acestea, se reţine necesitatea menţinerii măsurilor pentru creşterea capacităţii de răspuns la epidemie, a măsurilor pentru asigurarea rezilienţei comunităţilor, precum şi a celor pentru diminuarea impactului tipului de risc.

Pe lângă aceasta, au fost enumerate şi elementele de noutate, constând în reevaluarea anumitor interdicţii, ca efect al scăderii factorilor de risc epidemic .

De asemenea, este real faptul că, potrivit "Analizei factorilor de risc privind managementul situaţiei de urgenţă generată de virusul SARS-COV-2 pe teritoriul României, la data de 7.06.2021" se înregistra un trend descendent al nivelului de răspândire a virusului (la fel, în privinţa ratei de reproducere a virusului, a numărului de cazuri active, a incidenţei la nivel naţional, judeţean şi local, dublat de o situaţie bună a capacităţii de răspuns, dar şi a gradului de dezvoltare a infrastructurii adecvate gestionării tipului de risc.

Şi cu toate că acestea constituie date statistice ce oglindesc situaţia existentă la data de 7.06.2021, amploarea şi intensitatea deosebită a situaţiei de urgenţă şi respectiv analiza îndeplinirii cumulative a factorilor de risc, depăşesc activitatea de interpretare sau aplicare a legii şi presupun specializarea punctului de vedere asupra interpretării datelor statistice şi previzionării evoluţiei factorilor de risc, ca urmare a înlăturării măsurilor dispuse în cadrul stării de urgenţă .

Cu alte cuvinte, judecătorul fondului reţine inexistenţa unor date statistice, de natură să sublinieze amploarea şi intensitatea deosebită a situaţiei de urgenţă, raportându-se la tendinţa de scădere a nivelului de răspândire a virusului; or, aflându-ne în ipoteza în care, la data celor două prelungiri succesive, a existat o criză epidemiologică, la nivel naţional şi nu numai, interpretarea datelor statistice vizează stabilirea vulnerabilităţilor şi ameninţărilor la adresa vieţii şi integrităţii persoanelor, în scopul determinării impactului epidemiei COVID 19, în teritoriu şi asupra persoanelor şi au ca scop luarea măsurilor de limitare a vulnerabilităţilor sau ameninţărilor şi se realizează de către un specialist .

O situaţie similară este reţinută şi în ceea ce priveşte nota de fundamentare a H.G. nr. 730/2021 şi a "Analizei factorilor de risc privind managementul situaţiei de urgenţă generată de virusul SARS-COV-2 pe teritoriul României, la data de 05.07.2021", judecătorul fondului prezentând concluzia nejustificării factorilor de risc enumeraţi de art. 3 alin. (4) din Legea 55/2020, prezentând argumente raportate la fiecare factor de risc, iar unele dintre aceste argumente exced controlului judiciar asupra legalităţii celor trei hotărâri de guvern (includerea prevenţiei, în cadrul capabilităţilor de răspuns, precum şi a izolării/carantinării persoanelor bolnave şi a impactului acestor măsuri asupra limitării răspândirii virusului)

Potrivit art. 3 alin. (4) din Legea 55/2020, factorii de risc ce trebuie analizaţi cumulativ sunt analizează cumulativ următorii factori de risc: amploarea situaţiei de urgenţă, respectiv manifestarea generalizată a tipului de risc la nivel local, judeţean sau naţional, intensitatea situaţiei de urgenţă, respectiv viteza de evoluţie, înregistrată sau prognozată, a fenomenelor distructive şi gradul de perturbare a stării de normalitate, insuficienţa şi/sau inadecvarea capabilităţilor de răspuns, densitatea demografică în zona afectată de tipul de risc, existenţa şi gradul de dezvoltare a infrastructurii adecvate gestionării tipului de risc.

Înalta Curte constată că legiuitorul caracterizează amploarea situaţiei de urgenţă, prin criteriul teritoriului (manifestare generalizată la nivel local, judeţean sau naţional, respectiv mărimea ariei de manifestare a efectelor distructive, potrivit art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 21/2004), iar prin ambele analize de risc se reţine existenţa crizei epidemiologice (chiar dacă transmiterea virusului este în regresie) la nivel naţional .

Cu privire la factorul intensitate a situaţiei de urgenţă, legiuitorul se raportează la viteza de evoluţie şi gradul de perturbare a stării de normalitate (o definiţie similară regăsindu-se şi în art. 2 lit. c) din O.U.G. nr. 21/2004), iar potrivit sintagmei "înregistrată sau prognozată", trebuie avută în vedere nu numai situaţia existentă la un anumit moment (7.06.2021 sau 5.07.2021) ci şi prognoza pentru viitor, în prezenţa sau în absenţa măsurilor de limitare a riscurilor, inclusiv în ceea ce priveşte afectarea stării de normalitate .

Este de menţionat, în aprecierea Înaltei Curţi şi faptul că prima instanţă a realizat o analiză exhaustivă a condiţiilor de prelungire a stării de alertă .

Dar această analiză nu a privit doar legalitatea actelor administrative ci şi exteriorizarea puterii discreţionare a executivului .

Or, examinarea scopului adoptării celor trei hotărâri de guvern, pentru a exclude condiţiile de prelungire a stării de alertă, chiar în condiţiile în care oportunitatea este înţeleasă ca o valenţă a legalităţii sau ca o condiţie de valabilitate de sine stătătoare, limitele sunt principiile generale de drept (egalitate, neretroactivitate, drept la apărare, contradictorialitate, proporţionalitate), normele de drept, normele constituţionale.

Iar oportunitatea fiind definită ca o prerogativă a autorităţii administrative, de a decela necesitatea adoptării sau emiterii actului administrativ, prin alegerea, din mai multe soluţii posibile, a celei optime, mai prezintă un inconvenient, pentru judecătorul cauzei, în sensul că presupune o interpretare specializată a circumstanţelor de fapt ale cauzei .

Cu alte cuvinte, aplicarea greşită a condiţiilor şi factorilor de risc, reglementate de Legea 55/2020, trebuia abordată în cauză, prin prisma elementelor de fapt cuprinse în nota de fundamentare şi interpretate printr-un punct de vedere de specialitate.

Mai mult, trebuia avut în vedere şi faptul că, potrivit notei de fundamentare, actul administrativ normativ ţine seama de măsurile adoptate prin Hotărârea Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă nr. 38/2021 privind propunerea prelungirii stării de alertă şi a măsurilor necesar a fi aplicate pe durata acesteia pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19 precum şi modificarea şi completarea Hotărârii Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă nr. 28 din 14.05.2021.

În raport de argumentele prezentate şi în absenţa unor probe efective asupra evaluării greşite a condiţiilor de prelungire a stării de alertă, se poate reţine aplicarea corectă a art. 2 şi 3 din Legea 55/2020, de către Guvernul României, la adoptarea H.G. nr. 636/2021 şi H.G. nr. 730/2021 (cea de a treia hotărâre de guvern contestată, cu nr. 678/2021, nefăcând altceva decât să modifice anexele primei hotărâri de guvern).

Ca urmare, având în vedere faptul că restrângerea unor drepturi, în raport de specificul crizei epidemiologice, vizează realizarea anumitor activităţi considerate cu risc epidemiologic crescut, dar şi că restrângerea intervine în temeiul art. 53 din Constituţia României şi este dispusă prin Legea 55/2020, ale cărei reglementări au fost constatate a fi corespunzătoare principiilor constituţionale (Decizia CCR nr. 12/2022, Decizia nr. 60/2022);

Având în vedere şi faptul că prevederile art. 108 alin. (1) şi (2) din Constituţia României dau prerogativa Guvernului de a emite hotărâri prin care să instituie sau să prelungească starea de alertă, iar aceste hotărâri se emit în vederea organizării executării, dar şi a executării în concret a legii 55/2020, iar potrivit art. 4 din Legea 55/2020, măsurile cu caracter administrativ necesare şi adecvate particularităţilor crizei epidemiologice existente şi evoluţiei acesteia (pentru fiecare perioadă de timp supusă controlului judiciar), astfel cum se arată, în mod expres, la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 55/2020, sunt adoptate în aplicarea legii analizate, de către Guvern, prin hotărâre, la propunerea ministrului afacerilor interne, pentru o perioadă de cel mult 30 de zile, starea de alertă putând fi prelungită, pentru motive temeinice, pentru cel mult 30 de zile.

Ca urmare, rolul instanţei de contencios administrativ este acela de a examina legalitatea emiterii hotărârilor de guvern, prin prisma temeiniciei motivelor adoptării acestora, iar controlul judiciar, având în vedere faptul că situaţia de urgenţă este definită prin prisma evenimentelor excepţionale, cu caracter nonmilitar, care ameninţă viaţa sau sănătatea persoanei, mediul înconjurător, valorile materiale şi culturale, iar pentru restabilirea stării de normalitate sunt necesare adoptarea de măsuri şi acţiuni urgente, alocarea de resurse specializate şi managementul unitar al forţelor şi mijloacelor implicate, vizează aceste evenimente excepţionale, nu şi eficienţa managementului unitar, prin prisma măsurilor luate.

În raport de argumentele de mai sus, critica recurentului privind încălcarea şi aplicarea greşită a art. 2,3 şi 4 din Legea 55/2020, este fondată .

Cu privire la îndeplinirea condiţiilor formale de adoptare a celor trei hotărâri de guvern, Înalta Curte urmează să reţină faptul că, potrivit art. 108 alin. (4) din Constituţia |României, hotărârile adoptate se semnează de primul-ministru, se contrasemnează de miniştrii care au obligaţia punerii lor în executare şi se publică în Monitorul Oficial .

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea 55/2020, atât instituirea, cât şi prelungirea stării de alertă se realizează, prin hotărâre a Guvernului, la propunerea ministrului afacerilor interne.

Recurentul susţine şi aplicarea art. 71 alin. (1) in Legea 55/2020, potrivit căruia, în vederea punerii în aplicare a măsurilor prevăzute de prezenta lege, Guvernul adoptă hotărâri, la propunerea ministerelor de resort sau a CNSSU.

Acest text, incorect interpretat de către recurent, nu este în măsură să reglementeze, în paralel, abilitatea CNSSU de a propune instituirea/prelungirea stării de urgenţă; acest text reglementează în mod dual abilitatea de a formula propuneri în vederea adoptării hotărârilor de guvern, doar în ceea ce priveşte punerea în aplicare a măsurilor prevăzute de legea 55/2020, făcând trimitere, în aprecierea Înaltei Curţi, către măsurile regăsite în Capitolul II Măsuri sectoriale, al Legii 55/2020.

Ca urmare, singurul în măsură să propună prelungirea stării de alertă este ministrul afacerilor interne .

Instanţa de fond, a reţinut aplicabilitatea H.G. nr. 561/2009 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea şi prezentarea proiectelor de documente de politici publice, a proiectelor de acte normative, precum şi a altor documente, în vederea adoptării/aprobării, în ceea ce priveşte calitatea de iniţiator al proiectului de hotărâre de guvern, al ministerului afacerilor interne, făcând o paralelă între condiţiile formale de elaborare a proiectului de hotărâre şi propunerea de adoptare a acesteia .

Este cert faptul că ministrul afacerilor interne propune prelungirea stării de alertă şi că, potrivit art. 30 şi 34 din Legea 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, instrumentul de motivare a proiectului de hotărâre de guvern constă în nota de fundamentare, semnată de către ministru; dar distincţia realizată de către prima instanţă, între instrumentele de motivare şi proiectul actului normativ, nu este în măsură să conducă la concluzia obligativităţii semnării proiectului de hotărâre, după cum această obligativitate a semnării proiectului de hotărâre şi a adresei de înaintare al acestuia, către Secretariatul General al Guvernului, nu poate fi reţinută nici din interpretarea sintagmei "la propunerea ministrului de interne".

În acest sens, trebuie reţinut că prevederile art. 37 alin. (2) din Codul Administrativ (O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul Administrativ) acordă posibilitatea membrilor Guvernului, de a propune proiecte de hotărâri şi de ordonanţe, cu respectarea metodologiei de elaborare şi înaintare la Guvern a proiectelor;

De asemenea, una dintre atribuţiile principale ale ministrului, potrivit art. 56 alin. (1) lit. b) din Codul Administrativ este cea de elaborare şi avizare a proiectelor de lege, ordonanţe, hotărâri ale Guvernului, în condiţiile stabilite prin aceeaşi metodologie.

Dar alin. (4) al aceluiaşi articol reglementează faptul că ministrul "îşi îndeplineşte atribuţiile ce îi revin folosind aparatul propriu al ministerului, precum şi prin organe de specialitate, instituţii, operatori economici şi alte structuri aflate în subordonarea, coordonarea sau sub autoritatea ministerului".

Raportat la acest cadru legal al atribuţiilor ministrului, este de menţionat faptul că prima instanţă a reţinut, în mod corect, calitatea de iniţiator al proiectelor de hotărâri ca aparţinând ministrului de resort, dar, în interpretarea prevederilor H.G. nr. 561/2009 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea şi prezentarea proiectelor de documente de politici publice, a proiectelor de acte normative, precum şi a altor documente, în vederea adoptării/aprobării, a reţinut greşit efectele lipsei semnăturii ministrului, pe proiectele de hotărâri, precum şi pe adresele de înaintare .

Ca aspecte de fapt, necontestate, proiectele de hotărâri iniţiale, precum şi cele refăcute, dar şi adresele de înaintare către Secretariatul General, al celor două categorii de proiecte, au fost semnate de alte persoane, nu de către ministrul afacerilor interne .

Raportat la aceste circumstanţe, prima instanţă a examinat obligaţiile iniţiatorului de proiecte de hotărâri (forma iniţială, instrumentele de prezentare şi motivare, adresa de înaintare, afişarea pe site a proiectului, forma finală a proiectului de act normativ însuşită prin semnare de către conducătorul/conducătorii autorităţii/autorităţilor publice iniţiatoare, etc), reţinând că, în absenţa semnăturii ministrului afacerilor interne, nu se realizează legal, dreptul de iniţiativă legislativă (decizia finală, de aprobare a proiectului fiind atribuită, în mod expres, acestui ministru).

Acest raţionament este incomplet, duce la o greşită aplicare a art. 4 din Legea 55/2020 şi nu poate fi susţinut de prevederile Legii nr. 24/2000 .

Este corect faptul că proiectele de acte normative se elaborează de autorităţile competente, potrivit legii (art. 5 alin. (2), iar autorităţile ale administraţiei publice centrale din structura Guvernului au obligaţia de a respecta măsurile metodologice, organizatorice, termenele şi circulaţia proiectelor de acte normative în cadrul sferei lor de competenţă, stabilite conform art. 84 din Legea 24/2000.

Dar o încălcare a normelor de legiferare sau de tehnică legislativă, astfel cum a reţinut prima instanţă, nu poate subzista, în condiţiile în care procesul de adoptare a celor trei hotărâri de guvern a fost finalizat, chiar dacă, în mod formal, proiectele şi adresele erau semnate de către alte persoane .

Iar din această perspectivă, prima instanţă trebuia să reţină că ministrul îşi îndeplineşte atribuţiile, prin aparatul propriu al ministerului, dar şi că funcţia de reglementare (potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative - actual Ministerul Afacerilor Interne- este funcţia ce asigură elaborarea cadrului normativ şi instituţional în vederea realizării obiectivelor strategice şi a transpunerii acquis-ului comunitar pentru domeniile sale de competenţă) aparţine ministerului şi nu ministrului .

De asemenea, trebuie reţinut faptul că, potrivit art. 3 lit. c), pct. 1 din acelaşi act normativ, elaborează, ministerul ca autoritate publică centrală, de specialitate, avizează şi ţine evidenţa proiectelor de acte normative care privesc activitatea ministerului, a unităţilor din structura sa, a autorităţilor administraţiei publice locale şi le susţine în faţa Guvernului şi a Parlamentului .

Este cert faptul că această autoritate publică centrală, de specialitate, este condusă de către ministrul afacerilor interne, iar calitatea de conducător al autorităţii iniţiatoare îi impune, potrivit normelor H.G. nr. 561/2009, atribuţia de semnare atât a proiectelor de hotărâri de guvern, cât şi a adresei de înaintare .

Dar această atribuţie trebuie interpretată în cadrul general, creat de art. 7 alin. (1) şi (4) din O.U.G. nr. 30/2007, ministrul fiind conducătorul ministerului şi în această calitate reprezintă şi angajează Ministerul Administraţiei şi Internelor în raporturile cu celelalte autorităţi publice, precum şi cu alte persoane fizice şi juridice din ţară sau din străinătate. Dar textul îi permite să dea împuternicire de reprezentare ministrului delegat pentru administraţie, precum şi altor persoane din subordine.

Iar aceasta reprezintă omisiunea, în raţionamentul instanţei de fond; este cert faptul că nu ministrul a semnat proiectele de acte normative şi adresele de înaintare, dar prima instanţă nu a verificat dacă există o împuternicire în acest sens, dată de ministru, altei persoane (circumstanţă de fapt ce nu poate fi examinată într-o cale de atac ce vizează legalitatea sentinţei, prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 4 şi pct. 8 C. proc. civ.).

Ca urmare, va fi reţinută incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., motiv ce sancţionează nelegalitatea hotărârii judecătoreşti ca urmare a depăşirii atribuţiilor puterii judecătoreşti, Înalta Curte constată următoarele:

Se susţine, de către recurent, faptul că prima instanţă a depăşit limitele controlului de legalitate a actelor administrative, făcând aprecieri asupra oportunităţii, atât a măsurilor dispuse, cât şi asupra menţinerii stării de alertă .

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că acest motiv de casare intervine atunci când instanţa de judecată săvârşeşte un exces de putere, realizând un act ce intră în sfera executivului sau legislativului, depăşind limitele aplicării legii într-o speţă concretă, sau atunci când încalcă interdicţia de stabilire a unor dispoziţii general obligatorii, reglementată de art. 5 alin. (4) noul C. proc. civ.

În speţă, critica formulată de către recurent vizează oportunitatea (în esenţă, a actului administrativ sub cele două aspecte respectiv, prelungirea stării e alertă şi măsurile (în esenţă, de restrângere) dispuse prin cele trei hotărâri contestate .

Dar exerciţiul acţiunii în contencios administrativ de tip subiectiv, ce vizează anularea actelor administrative cu efecte vătămătoare asupra drepturilor sau intereselor legitime, impune instanţei să examineze "excesul de putere" al autorităţii emitente, definit de art. 2 alin. (1) lit. n) LCA, ca fiind exerciţiul dreptului de apreciere al autorităţilor publice prin încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

Coroborând cu art. 2 alin. (1) lit. c) LCA, controlul instanţei de contencios vizează conformitatea actului administrativ cu Constituţia, faţă de legi sau acte normative de forţă juridică superioară, calitatea de autoritate publică şi limitele competenţei sale, respectarea formei şi a procedurii de emitere a actului administrativ (acestea constituind condiţiile generale de legalitate ale actului administrativ).

Dar principiul legalităţii actului administrativ presupune şi supremaţia legii, în sensul că toate subiectele de drept trebuie să se supună dispoziţiilor legale, pornind de la Constituţie şi continuând cu celelalte acte normative, în funcţie de ierarhia acestora, dar şi existenţa unei baze legale a activităţii tuturor subiectelor de drept.

În acest context al legalităţii actului administrativ, oportunitatea intervine ca puterea discreţionară de care dispune autoritatea administrativă, în baza căreia are posibilitatea, conform unei marje (drept) de apreciere ce îi este lăsată la dispoziţie de către legiuitor, de a alege dintre mai multe căi posibil de urmat pe cea care poate duce, în condiţii optime, la atingerea scopului fixat de lege.

Reprezentând, în esenţă, facultatea de a alege, între mai multe soluţii posibile, oportunitatea, deşi prezintă o marjă de apreciere (de aici sintagma "putere discreţionară") este supusă, ca o valenţă sau un subsistem al legalităţii, controlului instanţei de contencios administrativ .

Cu alte cuvinte, oportunitatea nu este exclusă controlului judiciar (ca atare, nu se poate susţine, "de plano" depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti), fiind doar limitată la două aspecte: examinarea corespondenţei actului administrativ faţă de scopul legii ce îl guvernează şi respectarea, în conduita autorităţii emitente, a justului echilibru între dreptul subiectiv sau interesul legitim privat, pretins vătămat şi interesul public ce generează emiterea actului administrativ .

Iar din această perspectivă, prima instanţă prezintă argumente, în interpretarea şi aplicarea factorilor de risc reglementaţi de art. 3 din Legea 55/2020, care exced controlului judiciar asupra legalităţii celor trei hotărâri de guvern (includerea prevenţiei, în cadrul capabilităţilor de răspuns, precum şi a izolării/carantinării persoanelor bolnave şi a impactului acestor măsuri asupra limitării răspândirii virusului), plecând de la o reţinere greşită a primilor doi factori de risc şi de la reţinerea, în considerente, a unor puncte de vedere faţă de lipsa de incidenţă a următorilor trei factori de risc, fără a exista un punct de vedere de specialitate solicitat şi depus în acest sens, la dosar .

Ca urmare, considerentele instanţei de fond asupra respectării condiţiilor legale pentru prelungirea stării de alertă, formulate în raport de analiza factorilor de risc, depăşesc controlul judiciar asupra scopului legii, respectiv asupra justului echilibru între vătămarea adusă dreptului propriu sau interesului legitim privat şi interesul public ce stă la baza adoptării celor trei hotărâri de guvern, circumscris dreptului fundamental la ocrotirea sănătăţii, reglementat de art. 34 din Constituţia României şi respectiv a dreptului la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, reglementat de art. 22 din Constituţia României .

Iar acest interes public, preeminent, este reţinut şi prin Deciziile CCR nr. 391 din 7 iunie 2021 şi 392 din 8 iunie 2021 .

Întrucât considerentele sentinţei, mai sus menţionate, vizează soluţia aleasă de către emitent, dintre alternativele acesteia, subzistă, în speţă, motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

4. Recursul incident

Recurentele reclamante invocă motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Acestea tind către reformarea sentinţei, în sensul casării parţiale, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, în contradictoriu cu pârâtul MAI; ca fiind o persoană fără calitate procesuală pasivă, urmată de respingerea recursului ca neavenit, dar şi casarea în parte şi înlăturarea considerentelor privind reglementarea prin lege a condiţionării exercitării drepturilor şi libertăţilor de dovezi de testare/vaccinare/trecere prin boală .

În primă perspectivă, Înalta Curte constată că prima instanţă a avut în vedere cadrul procesual cu privire la părţi, astfel cum a fost prezentat de către reclamante. fără a se dezbate în contradictoriu calitatea procesuală pasivă a pârâtului MAI.

Această excepţie (caracterizată în doctrină ca excepţie de fond, absolută, peremptorie) este invocată, prin recursul fundamentat prin prisma motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele susţinând nelegalitatea sentinţei prin prisma încălcării sau aplicării greşite a unor norme de drept material .

Calitatea procesuală pasivă, conform art. 32 şi art. 36 C. proc. civ. constituie o condiţie de exerciţiu a acţiunii şi rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum este acesta dedus judecăţii .

Prin sintagma "astfel cum este acesta dedus judecăţii" se accentuează nu numai disponibilitatea procesuală a reclamantului, ci şi raportarea la elementele raportului juridic (din punct de vedere al raportului de drept material, părţile fiind titularul dreptului subiectiv civil şi titularul obligaţiei corelative acestuia).

În speţă, deşi reclamantele au solicitat anularea unor hotărâri de guvern, motivele de nelegalitate au privit şi procesul de elaborare a proiectelor de acte normative (transparenţă, reavizare, instrumente de prezentare şi motivare), examinate ca atare, de către prima instanţă .

Ca urmare, reţinând prevederile art. 36 teza finală, conform cărora existenţa/inexistenţa drepturilor şi obligaţiilor afirmate este o chestiune care nu ţine de condiţiile de exercitare a acţiunii, ci de fondul litigiului, Înalta Curte urmează să reţină că analiza calităţii procesuale nu poate fi redusă la interpretarea art. 3 alin. (1) pct. 13 din H.G. nr. 137/2020, normă ce consacră atribuţia Secretariatului General de a asigura reprezentarea Guvernului, împreună cu ministerele iniţiatoare, continuatoare/succesoare şi/sau instituţiile publice care au obligaţia de a pune în executare actele adoptate de guvern; din această perspectivă sunt relevante motivele în fapt şi în drept ale cererii de chemare în judecată ce subliniază presupusele vicii de transparenţă, reavizarea proiectelor de hotărâri de guvern, validitatea instrumentelor de prezentare şi motivare.

Mai mult, calitatea procesuală nu se examinează prin raportare la dreptul de reprezentare ci, astfel cum s-a menţionat anterior, prin examinarea identităţii dintre pârâţii chemaţi în judecată şi titularii unor obligaţii, în cadrul raportului juridic de drept material; or, prezentul litigiu vizează nelegalitatea a trei hotărâri de guvern, iar reclamantele au susţinut şi caracterul extrinsec al nelegalităţii, decurgând din procedura de elaborare a hotărârilor de guvern, în cadrul căreia au fost examinat modul de îndeplinire a atribuţiilor MAI, ca iniţiator .

Astfel, nu poate fi reţinută lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtului MAI.

În ceea ce priveşte cea de a doua critică subsumată aceluiaşi motiv de recurs, Înalte Curte constată că recurentele deşi susţin necesitatea casării sentinţei, justifică practic necesitatea înlăturării umor considerente ale instanţei de fond şi fără a susţine aplicarea art. 461 C. proc. civ., privind înlăturarea unor probleme de drept ce nu au legătură cu cauza sau care sunt greşite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea.

Este de menţionat, în primul rând,. faptul că prima instanţă a admis, în parte, acţiunea formulată, a anulat H.G. nr. 636/2021, H.G. nr. 678/2021 şi H.G. nr. 730/2021 şi a respins, ca fiind rămasă fără obiect, cererea de obligare a Guvernului României, să adopte o hotărâre de încetare a stării de alertă.

Din această perspectivă, considerentele sentinţei (reglementarea, prin Legea 55/2020, a condiţionărilor privind prezentarea unei dovezi de testare/trecere prin boală/vaccinare), apreciate de către recurente a fi greşite, nu au valoare decizională, în sensul că nu vin să tranşeze aspecte ale litigiului dedus judecăţii şi nu se înscriu în logica firească a soluţiei; ca urmare, sunt simple considerente supraabundente, indiferente faţă de soluţia pronunţată în dispozitivul sentinţei .

Astfel, prima instanţă a examinat în ce măsură excluderea de la exerciţiul umor drepturi şi libertăţi fundamentale a persoanelor care nu s-au vaccinat/nu s-au îmbolnăvit în ultimele 90 zile (180 zile, ulterior)/care nu s-au testat, este prevăzută de lege, urmăreşte un scop legitim şi este proporţională scopului urmărit, inclusiv prin prisma considerentelor deciziilor Curţii Constituţionale a României cu nr. 381/2021, nr. 391/2021 şi nr. 416/2021, asupra reglementărilor Legii nr. 55/2020 şi a constatat că restrângerea este prevăzută de lege .

Din această perspectivă, recurentele nu fac dovada existenţei unei probleme de drept greşite; prima instanţă nu a făcut altceva decât să observe considerentele Deciziei nr. 381/2021, în ceea ce priveşte constituţionalitatea art. 5 lit. alin. (1) lit. d) din Legea 55/2020, conform par. 39, iar textul examinat reglementează măsuri de protecţie a vieţii şi pentru limitarea efectelor tipului de risc produs asupra sănătăţii persoanelor, inclusiv instituirea carantinei sau a izolării la domiciliu .

Or, chiar dacă în cuprinsul paragrafului 40, Curtea Constituţională reţine că dispoziţiile art. 5 din Legea 55/2020 constituie, în realitate, un tablou exhaustiv de măsuri ce pot fi dispuse în temeiul acestui act normativ în vederea prevenirii şi combaterii efectelor pandemiei de COVID-19, o excludere a anumitor tipuri de măsuri, mai ales în condiţia în care în text este utilizat adverbul "inclusiv", iar Curtea Constituţională reţine că, în afară de carantină şi izolare revine executivului să selecteze măsurile prevăzute la nivelul legii, orice măsură devine legală prin identificarea caracterului de protecţie a vieţii şi pentru limitarea efectelor tipului de risc produs asupra sănătăţii persoanelor .

III. Soluţia instanţei de recurs

În raport de considerentele mai sus prezentate, Înalta Curte, având în vedere prevederile art. 248 C. proc. civ., urmează să respingă excepţia nulităţii recursului declarat de Guvernul României, precum şi excepţia lipsei de interes în promovarea recursurilor principale.

În temeiul art. 496, coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul declarat de recurentul MAI împotriva sentinţei civile nr. 1465 din 21 octombrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, cu consecinţa casării sentinţei şi respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, în rejudecarea cauzei.

Vor fi respinse, pentru acelaşi temei, recursul declarat de pârâtul Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului, precum şi recursul incident declarat de reclamantele A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 1465 din 21 octombrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului declarat de Guvernul României.

Respinge excepţia lipsei de interes a recursurilor principale.

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne împotriva sentinţei civile nr. 1465 din 21 octombrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi rejudecând cauza respinge cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Respinge recursul declarat de pârâtul Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului împotriva sentinţei civile nr. 1465 din 21 octombrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul incident declarat de reclamanţii A. şi B., împotriva sentinţei civile nr. 1465 din 21 octombrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 iunie 2022.