Appeal against maintenance of precautionary asset seizures in bribery case rejected as unfounded; seizure on sold property lifted

Şedinţa publică din data de 02 noiembrie 2022

Deliberând asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, a constatat următoarele:

Prin încheierea din data de 10 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2019, s-a ridicat măsura sechestrului asigurător instituit cu privire la imobilul situat în municipiul Arad, str. x, apartamentul nr. x, prin ordonanţa nr. 106/P/2016 din data de 19.02.2018 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DNA, constatând că imobilul a fost valorificat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală în cadrul dosarului penal nr. x/2016

În temeiul art. 2502 C. proc. pen. rap. la art. 249 C. proc. pen., s-a constatat legalitatea şi temeinicia măsurilor asigurătorii dispuse prin ordonanţele nr. 106/P/2016 din datele de 19.02.2018 şi 01.02.2018 ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei pentru inculpatul A., ordonanţa nr. 106/P/2016 din data de 19.02.2018 pentru inculpatul B., ordonanţa nr. 106/P/2016 din data de 19.02.2018, modificată şi îndreptată prin ordonanţa din data de 22.02.2018, pentru inculpatul C.

S-au menţinut măsurile asigurătorii dispuse în cauză prin ordonanţele menţionate (menţinute anterior prin încheierea instanţei din data de 09 noiembrie 2021), cu excepţia celei care vizează imobilul din municipiul Arad, str. x, apartamentul nr. x.

S-a admis cererea formulată de Ministerul Public şi s-a dispus, în temeiul art. 476 alin. (4) C. proc. pen., suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea sesizărilor aflate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la chestiunea prescripţiei, înregistrate sub nr. x/2022.

Pentru a dispune astfel, curtea de apel deliberând asupra subzistenţei temeiurilor care au stat la baza luării măsurilor asigurătorii, a constatat că, prin ordonanţa nr. 106/P/2016 din 19.02.2018 s-a dispus instituirea măsurii asigurătorii a sechestrului pe bunurile imobile aflate în proprietatea inculpatului A., până la concurenţa sumei de 1.200.000 euro, după cum urmează:

- imobil situat în municipiul Arad. strada x nr. 9, apartamentul nr. x. Imobilul este înscris în Cartea funciară nr. x-0-UI O a localităţii Arad, O.C.P.I. Arad, B.C.P.I. Arad, nr. CF vechi x număr cadastral xop II40/VI1 suprafaţa construită 116 mp se compune din 2 camere, bucătărie, baie, cămară, boxă, teren aferent apartamentului în cotă de 96/868, proprietate personală, fiind dobândit prin contractul de vânzare cumpărare nr. x/2000;

- imobil situat în Bucureşti, strada x, nr. 10, care se compune din teren intravilan în suprafaţă de 400 mp din acte/381 mp din măsurători şi construcţie imobil 5 niveluri, cu o suprafaţa construită la sol 170 mp, edificată în anul 1997, consolidată între anii 2009-2012, formată din S+P+1E+M1+M2P. Imobilul a fost dobândit de inculpatul A., căsătorit cu D., prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x din data de 15.05.2009.

În motivarea ordonanţei de instituire a măsurilor asigurătorii, în ceea ce priveşte bunurile imobile ale inculpatului A. a fost descrisă infracţiunea pentru care este cercetat acesta, arătându-se că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 249 alin. (1), alin. (4) şi alin. (8) din C. proc. pen., astfel:

Luarea măsurilor asiguratorii asupra bunurilor inculpatului A. se impune în cauză pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale. De asemenea, în cazul săvârşirii infracţiunii de luare de mită, luarea măsurilor asiguratorii este obligatorie.

S-a mai arătat că în ceea ce priveşte confiscarea specială, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 289 alin. (3) din C. pen., lege specială în raport cu art. 112 din C. pen., dispoziţii conform cărora banii, valorile sau alte bunuri primite sunt supuse confiscării, iar când acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent.

Potrivit art. 20 din Legea nr. 78/2000, luarea măsurilor asiguratorii este obligatorie în cazul în care s-a săvârşit o infracţiune dintre cele prevăzute de capitolul III, capitol în care este inclus art. 6.

Referitor la suma pentru care se dispun măsurile asiguratorii, s-a arătat că s-a reţinut, conform probelor administrate, că suma primită de A. este de 1.200.000 de euro pentru a formula acuzaţia împotriva acestuia, astfel încât s-a apreciat că măsurile asiguratorii trebuie să se limiteze la această sumă.

În drept, au fost indicate dispoziţiile art. 249 alin. (1)-(2) şi 5 C. proc. pen. rap. la art. 289 alin. (3) C. pen., art. 112 alin. (1) lit. e) şi alin. (5) C. pen. şi art. 20 din Legea nr. 78/2000.

Măsura asigurătorie luată prin ordonanţa menţionată a fost pusă în executare conform procesului-verbal din 20.02.2018 .

Prin ordonanţa nr. 106/P/2016 din 01.02.2018 s-a dispus luarea măsurii asigurătorii constând în indisponibilizarea, prin instituirea sechestrului asigurător asupra următoarelor bunuri:

- ceas marca E., prevăzut cu o curea de culoare neagră având inscripţionate pe carcasă seriile x;

- ceas marca F., cu o curea de culoare maro, având pe carcasă inscripţionate seriile 6612.69/2, 169.269;

- ceas marca G., curea de culoare neagră, cu seria x-91.

Bunurile au fost lăsate în custodia inculpatului A.

Dispoziţiile ordonanţei au fost puse în executare prin procesul-verbal din 01.02.2018 .

Prin încheierea din data de 09.11.2021 pronunţată în cauză în dosarul nr. x/2019, în temeiul art. 2502 C. proc. pen. rap. la art. 249 C. proc. pen., s-a constatat legalitatea şi temeinicia măsurilor asigurătorii dispuse prin ordonanţele nr. 106/P/2016 din datele de 19.02.2018 şi 01.02.2018 pentru inculpatul A., ordonanţa nr. 106/P/2016 din data de 19.02.2018 pentru inculpatul B., ordonanţa nr. 106/P/2016 din data de 19.02.2018, modificată şi îndreptată prin ordonanţa din data de 22.02.2018, pentru inculpatul C.

Au fost menţinute măsurile asigurătorii dispuse în cauză prin ordonanţele menţionate.

În temeiul art. 2502 C. proc. pen., s-a constatat nelegalitatea şi netemeinicia măsurii asiguratorii dispuse prin ordonanţa nr. 106/P/2016 din data de 20.12.2017 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei.

A fost ridicată măsura asiguratorie constând în indisponibilizarea, prin instituirea sechestrului asigurător asupra sumelor de bani ridicate cu ocazia percheziţiei efectuate la adresa din jud. Sibiu, respectiv 59.100 Euro şi 10.200 dolari SUA, consemnate la H. potrivit recipiselor seria x nr. x şi seria x nr. x, sume cu privire la care s-a stabilit că vor reveni în patrimoniul numiţilor I. şi B., CNP x, în prezent decedat.

Încheierea menţionată a rămas definitivă prin decizia nr. 1004/09.12.2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, prin respingerea contestaţiilor formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi de inculpaţii B., A. şi C.

Examinând actele şi lucrările dosarului în raport cu dispoziţiile art. 2502 C. proc. pen., Curtea a reţinut că şi la acest moment procesual se menţin temeiurile care au determinat luarea şi ulterior menţinerea măsurilor asiguratorii, cu excepţia sechestrului asigurător asupra unui imobil care a aparţinut inculpatului A.

Astfel, fără a relua aspectele de ordin teoretic punctate în cuprinsul încheierii anterioare privind legalitatea şi temeinicia măsurilor asiguratorii, Curtea a reţinut că pentru ca măsurile asigurătorii să fie legal instituite, trebuie respectate următoarele condiţii: să existe o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni; sunt temeiuri de a se crede că un obiect poate servi la repararea prejudiciului suferit de persoana vătămată ca urmare a săvârşirii infracţiunii, pentru garantarea executării amenzii penale sau a cheltuielilor judiciare sau instituirea/menţinerea măsurii este dispusă în vederea confiscării/confiscării extinse; măsura să fi fost dispusă de organul de urmărire penală (procuror) sau de instanţa de judecată şi bunurile să nu fie exceptate de la instituirea sechestrului.

Cu privire la prima condiţie, respectiv să existe o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, fără a face aprecieri care să depăşească limitele verificărilor pe care le presupune analiza legalităţii şi temeiniciei măsurii asigurătorii sau să afecteze în vreun fel prezumţia de nevinovăţie de care se bucură inculpaţii, mai ales în condiţiile în care la acest moment procesual au fost audiaţi martorii indicaţi în actul de sesizare a instanţei şi au fost administrate probe propuse în apărare, Curtea a reţinut doar că probele administrate în cauză îndreptăţesc reţinerea unei suspiciuni rezonabile privind comiterea de către inculpaţii A., B. şi C. a infracţiunilor pentru care s-a dispus trimiterea lor în judecată.

Cu privire la cea de-a doua condiţie, Curtea a constatat că prin ordonanţele de instituire a măsurilor asiguratorii cu privire la bunuri imobile şi bunuri mobile aparţinând inculpaţilor, procurorul a făcut trimitere la dispoziţiile art. 20 din Legea 78/2000 potrivit cărora luarea unor măsuri asiguratorii ar fi obligatorie, arătându-se că măsurile se impun pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale, în condiţiile art. 289 alin. (3) C. pen.. Chiar dacă nu se indică în mod expres prevederile art. 249 alin. (4) C. proc. pen., Curtea a reţinut că din motivarea ordonanţelor din datele de 19.02.2018, 01.02.2018 şi 22.02.2018 rezultă cu claritate că măsurile asigurătorii au fost instituite în vederea confiscării speciale.

Cu privire la cea de-a treia condiţie, respectiv ca măsura să fi fost dispusă de organul de urmărire penală (procuror) sau de instanţa de judecată, se reţine că în cauza de faţă măsurile au fost dispuse prin ordonanţe emise de procuror, astfel că şi această condiţie este îndeplinită, măsurile fiind verificate anterior de instanţă şi menţinute în parte prin încheierea din data de 9 noiembrie 2021.

Cu privire la cea de-a patra condiţie pentru verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii asigurătorii, respectiv ca bunurile să nu fie exceptate de la instituirea sechestrului, s-a precizat că bunurile indisponibilizate nu erau excluse de la instituirea măsurii asigurătorii.

În acord cu jurisprudenţa C.E.D.O., Curtea a constatat şi respectarea, în prezenta cauză, a exigenţelor de proporţionalitate a măsurilor asigurătorii în raport cu scopul urmărit, în conformitate cu garanţiile procedurale prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

Curtea Europeană a statuat în repetate rânduri că o ingerinţă în dreptul de proprietate trebuie să fie prevăzută de lege şi să urmărească unul sau mai multe scopuri legitime. În plus, trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopurile urmărite. Cu alte cuvinte, trebuie să se stabilească dacă a fost păstrat un echilibru între cerinţele interesului general şi interesele persoanelor în cauză (cauza Silickiene contra Lituaniei).

Astfel, în contextul factual al cauzei, s-a constatat că la acest moment procesual subzistă temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurilor asigurătorii, din perspectiva caracterului necesar al acestora în vederea evitării ascunderii, distrugerii, înstrăinării sau sustragerii de la urmărire a bunurilor care ar putea face obiectul confiscării speciale.

Prin urmare, măsurile asigurătorii sunt proporţionale şi necesare în raport cu scopul urmărit prin instituirea lor, apreciind că nu se poate face abstracţie în cauză nici de cuantumul sumelor pretins primite cu titlu de mită şi nici de existenţa unui risc de sustragere de la urmărire.

Contrar susţinerilor apărării, durata procedurilor în cauza de faţă nu justifică o soluţie de ridicare, la acest moment procesual, a măsurilor asiguratorii dispuse în cauză prin ordonanţele menţionate şi menţinute prin încheierea anterioară.

În ceea ce priveşte motivul de critică formulat privind nerezonabilitatea termenului scurs de la data luării măsurilor asigurătorii, Curtea a reţinut că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie nu impune decât existenţa unui raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi obiectivul urmărit (Phillips împotriva Regatului Unit, Balsamo împotriva San Marino), astfel că trecerea unei perioade relativ mari de timp nu este de natură să pună în discuţie principiul rezonabilităţii, în accepţiunea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care a apreciat în concret, în raport cu atitudinea procesuală a părţilor, complexitatea cauzei şi durata procedurilor în faţa instanţei. În acest sens, CEDO a stabilit în cauza Benet Praha SPOL S.R.O. c. Republicii Cehe, în hotărârea din data de 28 septembrie 2010, că o durată a măsurii asiguratorii de 5 ani apare ca fiind proporţională.

Curtea a apreciat că durata măsurilor asigurătorii instituite prin ordonanţele procurorului menţionate mai sus este justificată şi la acest moment procesual de complexitatea cauzei şi de natura acuzaţiilor aduse inculpaţilor, iar consecinţele pe care le produc asupra inculpaţilor nu depăşesc efectele normale ale unei astfel de măsuri, în raport cu sumele indicate în acuzaţie ca fiind primite cu titlu de mită de către inculpaţi.

Faţă de aceste aspecte, Curtea a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru menţinerea măsurilor asigurătorii, acestea fiind luate cu respectarea condiţiilor de formă şi de fond impuse de lege şi nu s-au modificat temeiurile avute în vedere la luarea acestora şi menţinerea lor anterioară.

Prin urmare, în temeiul art. 2502 C. proc. pen. raportat la art. 249 C. proc. pen., a constatat legalitatea şi temeinicia măsurilor asigurătorii dispuse prin ordonanţele nr. 106/P/2016 din datele de 19.02.2018 şi 01.02.2018 ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei pentru inculpatul A., ordonanţa nr. 106/P/2016 din data de 19.02.2018 pentru inculpatul B., ordonanţa nr. 106/P/2016 din data de 19.02.2018, modificată şi îndreptată prin ordonanţa din data de 22.02.2018, pentru inculpatul C.

S-au menţinut măsurile asigurătorii dispuse în cauză prin ordonanţele menţionate (menţinute anterior prin încheierea instanţei din data de 09 noiembrie 2021), cu excepţia celei care vizează imobilul din municipiul Arad, str. x, apartamentul nr. x.

Referitor la acest imobil s-a impus precizarea că după pronunţarea anterioară asupra legalităţii şi temeiniciei măsurilor asiguratorii, prin încheierea nr. 180537 din 13.12.2021 a OCPI Arad - Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Arad, a fost respinsă solicitarea de notare în Cartea Funciară a măsurii asigurătorii care viza acest imobil.

Din cuprinsul încheierii a rezultat că imobilul din municipiul Arad, str. x, apartamentul nr. x, parter a fost valorificat de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală în cadrul dosarului penal nr. x/2016 prin actul de adjudecare nr. 1208/09.03.2021 emis de ANAF, ocazie cu care au fost radiate din cartea funciară şi notările reprezentând sechestrele asigurătorii în dosarele nr. x/2016 şi nr. y/2016 ale DNA.

În condiţiile în care dreptul de proprietate al inculpatului A. şi măsurile asigurătorii dispuse şi înscrise anterior au fost radiate, imobilul fiind în prezent în proprietatea unei alte persoane care l-a achiziţionat în procedura de executare silită organizată de ANAF, s-a considerat că nu se mai poate menţine măsura asigurătorie luată anterior.

Soluţia care se impune s-a apreciat că este aceea a ridicării măsurii sechestrului asigurător instituit cu privire la imobilul situat în municipiul Arad, str. x, apartamentul nr. x, prin ordonanţa nr. 106/P/2016 din data de 19.02.2018 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DNA, constatând că imobilul a fost valorificat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală în cadrul dosarului penal nr. x/2016

2. În ceea ce priveşte cererea de suspendare a judecării cauzei, Curtea a reţinut următoarele:

La data de 20.06.2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost sesizată de către Curtea de Apel Bucureşti în legătură cu modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen.. Sesizarea a fost înregistrată sub nr. x/2022, fiind stabilit termen de soluţionare la data de 25.10.2022. La acest dosar au fost conexate mai multe sesizări primite ulterior de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în legătură cu modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen. prin raportare la deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/26.04.2018 şi nr. 358/26.05.2022.

Fără a face vreo apreciere privind aspectele legate de prescripţie invocate de apărare, s-a reţinut că raportat la chestiunile susţinute, dosarul la care a făcut referire Ministerul Public, aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, vizează sesizări asupra unor chestiuni de drept care ar putea prezenta relevanţă în cauza de faţă.

Curtea a reţinut că potrivit art. 476 alin. (4) C. proc. pen., cauzele similare, aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, pot fi suspendate până la soluţionarea sesizării.

Astfel, constatând că problemele de drept care fac obiectul sesizărilor din dosarul indicat mai înainte ar putea avea înrâurire asupra cauzei deduse judecăţii, Curtea, în baza art. 476 alin. (4) C. proc. pen., a suspendat judecarea cauzei până la soluţionarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a sesizărilor care fac obiectul dosarului nr. x/2022

Împotriva dispoziţiei de menţinere a măsurii asigurătorii cuprinse în încheierea din data de 10 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2019, a formulat contestaţie, contestatorul A.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sub nr. x/2019/a3.

Prin motivele de contestaţie formulate, în temeiul dispoziţiilor art. 2502 rap. la art. 2501 şi art. 4251 alin. (3) din C. proc. pen., contestatorul A. a solicitat admiterea contestaţiei, desfiinţarea încheierii contestate şi ridicarea măsurilor asigurătorii instituite prin Ordonanţele nr. 106/P/2016 din 19.02.2018 şi 01.02.2018.

S-a precizat că, în esentă, motivele pe care se fundamentează contestaţia pot fi circumscrise aspectelor de netemeinicie a dispoziţiei de menţinere a măsurilor asigurătorii privind natura excesivă a sechestrului asigurător prin raportare la exigenţele garantării unei durate rezonabile de afectare a drepturilor şi intereselor patrimoniale ale persoanei acuzate, împrejurări care susţin, factual şi juridic, concluzia că nu mai subzistă temeiurile avute în vedere iniţial la luarea măsurilor asigurătorii.

Reevaluarea periodică a condiţiilor prevăzute de art. 249 din C. proc. pen. pentru luarea măsurilor asigurătorii din perspectiva verificării actualităţii temeiurilor avute în vedere iniţial ori a apariţiei unor împrejurări noi din care să rezulte nelegalitatea măsurii dispuse, se converteşte într-o garanţie pentru subiecţii procesuali vizaţi de această măsură menită să împiedice transformarea unei măsuri cu caracter provizoriu, într-o veritabilă sancţiune.

Aşadar, s-a apreciat că premisa existenţei la momentul luării măsurii asigurătorii a motivelor şi împrejurărilor de fapt care să justifice indisponibilizarea bunurilor, nu apare ca fiind necesară şi suficientă pentru menţinerea pe tot parcursul procesului penal a măsurii instituite, mai ales în contextul în care cercetarea judecătorească a relevat o împrejurare de fapt diferită de cea pe care, în mod forţat, parchetul a încercat să o plaseze într-o paradigmă aparent infracţională, pentru care însă reflexul probator este lipsit de consistenţă.

Măsurile asigurătorii au caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea bunurilor care ar putea să asigure repararea prejudiciului cauzat prin infractiune, plata amenzii, a cheltuielilor judiciare sau realizarea confiscării, dispuse prin hotărârea judecătorească rămasă definitivă.

Pe cale de consecinţă, s-a apreciat că acestea nu au natura unor sancţiuni, întrucât măsurile asigurătorii nu presupun pierderea de către titular a proprietăţii bunului, ci doar a dreptului de dispoziţie materială şi juridică asupra acestuia.

Legea procesual penală nu cuprinde o reglementare de ansamblu a duratei pentru care se poate dispune luarea măsurii asigurătorii în procesul penal, însă acest fapt nu poate conduce în mod automat la concluzia că, odată dispusă, ea va fi obligatoriu menţinută pe tot parcursul procesului.

Totodată, s-a apreciat că ridicarea măsurii asigurătorii ar trebui să fie posibilä atunci când durata efectivă a acesteia este exagerat de mare în raport de durata, evoluţia procedurii, consecinţele pe care le produce depăşesc efectele normale ale unei astfel de măsuri În acelaşi sens, s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenta sa constantă, cu privire la necesitatea de evaluare permanentă a îndeplinirii condiţiilor legale de dispunere a măsurilor asigurătorii din perspectiva duratei efective a acestora prin raportare la evoluţia cauzei penale în care au fost instituite. În acest sens, în considerarea art. 6 paragr. 1 CEDO, Curtea a apreciat că prelungirea în timp a unei măsuri asigurătorii poate conduce la lipsirea acestei măsuri de caracterul necesar şi proporţional, transformând-o astfel într-o ingerinţă în viaţa privată a unei persoane, fapt ce determină încălcarea dreptului la un proces echitabil (cauza Benet Praha c. Cehiei, Hotärârea din 24.02.2011).

De asemenea, Curtea a reţinut că rezonabilitatea duratei procedurii trebuie evaluată în funcţie de circumstanţele cauzei şi cu referire la următoarele criterii: complexitatea cauzei, conduita solicitantului şi cea a autorităţitor competente şi miza pentru reclamant (cauza McFarlane c. Irlandei, Hotărârea din 10.09.2010).

Într-o cauză recentă pronunţată în martie 2020 (cauza Filkin c. Portugaliei), Curtea a apreciat că au fost încălcate dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, constatând o încălcare a dreptului de proprietate ca urmare a faptului că reclamantul nu a beneficiat de o cale de atac eficientă, care să îi permită contestarea nu a măsurii asigurătorii propriu-zise, ci a duratei excesive a menţinerii acesteia. În consecinţă, chiar admiţând că ancheta a fost de o anumită complexitate, Curtea a considerat că autorităţile portugheze sunt responsabile pentru prelungirea duratei procedurii penale, care a avut drept consecinţă prelungirea excesivă a duratei măsurii atacate.

Transpunând aceste considerente de ordin teoretic şi jurisprudenţial la situaţia concretă din prezenta cauză, apărarea a considerat, prin raportare la dimensiunea materială a faptelor reţinute în sarcina inculpatului A., la complexitatea, evoluţia procesuală a cauzei, durata pentru care măsurile asigurătorii au fost dispuse este una excesivă în considerarea exigenţelor garantării unei durate rezonabile de afectare a drepturilor şi intereselor patrimoniale ale persoanei acuzate.

S-a observat astfel că perioada de timp scursă de la momentul luării măsurii asigurătorii până la acest moment procesual (4 ani şi 9 luni) depăşeşte exigenţele unei durate rezonabile, natura excesivă a acestor măsuri fiind evidenţiată, în mod substanţial, şi de dimensiunea materială a faptei ce face obiectul prezentei cauze, de complexitatea activităţilor judiciare cauzată de felul în care Ministerul Public a încercat să temporizeze procedura în faţa instanţei de judecată prin modalitatea în care a procedat pentru aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor pronunţate atât de judecătorul de cameră preliminară, cât şi de instanţă.

Astfel, s-a arătat că deşi măsurile asigurătorii constituie, în esenţă, o restrângere semnificativă a exerciţiului dreptului real de proprietate, în condiţiile unei durate excesive, efectul real se manifestă prin pierderea prerogativelor asupra bunurilor indisponibilizate.

Înalta Curte de Casatie şi Justiţie, în jurisprudenţa sa recentă, a statuat că "deşi organelor judiciare le revine obligaţia legală de a lua măsura sechestrului asigurător, măsură ce la momentul instituirii era necesară şi proporţională, menţinerea sine die o lipseşte de caracterul necesar şi proporţional şi o transformă într-o sarcină excesivă prin durata sa, chiar şicanatorie, în condiţiile în care nu a fost validată printr-o soluţie asupra acţiunii penale şi civile, cel puţin de prima instanţă." (I.C.C.J., sectia penalá, încheierea nr. 275/2021, în dosar nr. x/2021).

Pe cale de consecinţă, a considerat că a menţine măsura asigurătorie doar pe considerentul că este o procedură în curs de soluţionare, înseamnă a ignora însăşi raţiunea pentru care legiuitorul a simţit nevoia implementării acestui remediu procesual efectiv prevăzut de art. 2502 din C. proc. pen., tocmai în vederea evitării ca o astfel de măsură cu caracter provizoriu să fie menţinută pe o durată excesivă în lipsa unui minim fundament probatoriu şi, prin urmare, să dobândească un caracter constrângător.

Efectul pe care, în realitate, o eventuală menţinere a măsurii asigurătorii îl produce în raport de ansamblul împrejurărilor de fapt devine unul sancţionator şi nu unul preventiv, depăşind astfel raţiunea pentru care legiuitorul a înfiinţat instituţia sechestrului asigurător, fapt ce contravine atât reglementărilor naţionale, cât şi celor convenţionale.

În concluzie, s-a apreciat că întregul ansamblu al împrejurărilor de fapt menţionate anterior reconfigurează parametrii în care trebuie analizată şi adaptată existenţa judiciară a măsurii asigurătorii, deja instituite, la realităţile procesuale ale cauzei.

Examinând actele şi lucrările dosarului prin prisma dispoziţiilor art. 2502 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constată următoarele:

Dispoziţii legale aplicabile

Conform art. 249 alin. (1) din C. proc. pen., măsurile asigurătorii se pot lua pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune; (4) măsurile asigurătorii în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate.

Potrivit dispoziţiilor art. 53 alin. (1) şi (2) din Constituţia României, exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav; restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.

Prin Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 20 noiembrie 2015), Curtea Constituţională a stabilit că "sechestrul este o măsură asigurătorie de drept penal, iar nu o sancţiune penală, care poate fi dispusă împotriva persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecinţă a răspunderii penale, nedepinzând de gravitatea faptei săvârşite şi neavând aşadar caracter punitiv, ci eminamente preventiv."

Totodată, prin Decizia nr. 10 din 14 ianuarie 2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248 din 4 aprilie 2016), Curtea Constituţională a reţinut că "instituirea unor măsuri cu caracter provizoriu şi preventiv în vederea împiedicării distrugerii, sustragerii sau înstrăinării unor bunuri care au legătură cu săvârşirea unei infracţiuni nu este de natură a încălca prezumţia de nevinovăţie a proprietarului sau posesorului acestora, prezumţie care subzistă până la constatarea vinovăţiei acestuia printr-o hotărâre judecătorească definitivă".

Prin Decizia nr. 19 din 16 octombrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată de Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 953 din 4 decembrie 2017, s-a stabilit că "Instituirea unei măsuri asigurătorii obligă organul judiciar să stabilească un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul pentru care măsura a fost dispusă (de exemplu, în vederea confiscării bunurilor), ca modalitate de asigurare a interesului general, şi protecţia dreptului persoanei acuzate de a se folosi de bunurile sale, pentru a evita să se impună o sarcină individuală excesivă. Proporţionalitatea dintre scopul urmărit la instituirea măsurii şi restrângerea drepturilor persoanei acuzate trebuie asigurată indiferent de modul în care legiuitorul a apreciat necesitatea dispunerii sechestrului, ca decurgând din lege sau ca fiind lăsată la aprecierea judecătorului. Condiţia decurge atât din art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, cât şi din art. 53 alin. (2) din Constituţia României, republicată (măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii)."

În jurisprudenţa europeană în materia drepturilor omului, s-a statuat că orice ingerinţă în drepturile protejate de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale trebuie să fie prevăzută de lege, pentru a exclude caracterul arbitrar, să fie justificată de un interes public sau general legitim şi, nu în ultimul rând, să asigure un just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi cele privind protecţia drepturilor fundamentale ale persoanei.

Referitor la proporţionalitatea dintre ingerinţa statului în dreptul recunoscut de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi interesul urmărit prin instituirea unei măsuri asigurătorii/de confiscare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că aceasta trebuie analizată, în funcţie de circumstanţele cauzei şi natura ingerinţei în discuţie, prin raportare la mai mulţi factori relevanţi, precum durata măsurii şi valoarea bunurilor supuse acesteia (cauza OOO Avrora Maloetazhnoe Stroitelstvo împotriva Rusiei, hotărârea din 07 aprilie 2020, paragr. 69; cauza Credit Europe Leasing IFN S.A. împotriva României, hotărârea din 21 iulie 2020, paragr. 87), necesitatea menţinerii măsurii, având în vedere desfăşurarea procedurii penale şi consecinţele acesteia asupra părţii interesate (cauza Lachikhina împotriva Rusiei, hotărârea din 10 octombrie 2017, paragr. 59), comportamentul reclamantului şi al autorităţilor statului care intervin, prin raportare şi la complexitatea cauzei (cauza Forminster Enterprises Limited împotriva Republicii Cehe, hotărârea din 09 octombrie 2008, paragr. 75), disponibilitatea unei căi de atac efective, inclusiv accesul la instanţe, prin care un reclamant poate contesta măsura asigurătorie/confiscarea (cauza Benet Czech, spol. sr.o. împotriva Republicii Cehe, hotărârea din 21 octombrie 2010, paragr. 49; cauza Credit Europe Leasing IFN S.A. împotriva României, hotărârea din 21 iulie 2020, paragr. 83 şi 87).

Aplicând aceste consideraţii de ordin teoretic speţei de faţă, Înalta Curte constată că în cauză sunt întrunite exigenţele legale pentru menţinerea măsurilor asigurătorii.

Astfel, prin ordonanţa nr. 106/P/2016 din 01 februarie 2018 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei, în temeiul art. 249-252 din C. proc. pen. şi art. 10 din O.U.G. nr. 43/2002, rap. la art. 324 alin. (3) din C. proc. pen., s-a dispus luarea măsurii asigurătorii constând în indisponibilizarea, prin instituirea sechestrului asigurător asupra următoarelor bunuri:

- ceas marca E., prevăzut cu o curea de culoare neagră având inscripţionate pe carcasă seriile x;

- ceas marca F., cu o curea de culoare maro, având pe carcasă inscripţionate seriile x;

- ceas marca G., curea de culoare neagră, cu seria x-91.

Bunurile au fost lăsate în custodia inculpatului A.

Ulterior, prin ordonanţa nr. 106/P/2016 din 19.02.2018 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei, în temeiul dispoziţiilor art. 249 alin. (1)-(2) şi 5 din C. proc. pen. raportat la art. 289 alin. (3) din C. pen., cu aplicarea art. 112 alin. (1) lit. e) şi alin. (5) din C. pen. şi, în baza art. 20 din Legea nr. 78/2000, s-a dispus instituirea măsurii asigurătorii a sechestrului asupra bunurilor imobile aflate în proprietatea inculpatului A., până la concurenţa sumei de 1.200.000 euro, după cum urmează:

- imobil situat în municipiul Arad. strada x nr. 9, apartamentul nr. x. Imobilul este înscris în Cartea funciară nr. x-0-UI O a localităţii Arad, O.C.P.I. Arad, B.C.P.I. Arad, nr. CF vechi x număr cadastral xop II40/VI1 suprafaţa construită 116 mp se compune din 2 camere, bucătărie, baie, cămară, boxă, teren aferent apartamentului în cotă de 96/868, proprietate personală, fiind dobândit prin contractul de vânzare cumpărare nr. x/2000;

- imobil situat în Bucureşti, strada x, nr. 10, care se compune din teren intravilan în suprafaţă de 400 mp din acte/381 mp din măsurători şi construcţie imobil 5 niveluri, cu o suprafaţa construită la sol 170 mp, edificată în anul 1997, consolidată între anii 2009-2012, formată din S+P+1E+M1+M2P. Imobilul a fost dobândit de inculpatul A., căsătorit cu D., prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x din data de 15.05.2009.

Luarea măsurilor asigurătorii asupra bunurilor inculpatului A. s-a apreciat că se impune în cauză pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale.

Prin încheierea din data de 09.11.2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2019, definitivă prin decizia nr. 1004/09.12.2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în temeiul art. 2502 din C. proc. pen. raportat la art. 249 din C. proc. pen., s-a constatat legalitatea şi temeinicia măsurilor asigurătorii dispuse prin ordonanţele nr. 106/P/2016 din datele de 01.02.2018 şi 19.02.2018 pentru inculpatul A. şi au fost menţinute măsurile asigurătorii dispuse în cauză prin ordonanţele menţionate.

Astfel, se constată că măsurile asigurătorii au fost menţinute, având în vedere:

- suspiciunea rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni;

- evitarea ascunderii, distrugerii, înstrăinării sau sustragerii de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale, în condiţiile art. 289 alin. (3) C. pen.

- precizarea că niciunul din bunurile indisponibilizate nu este exclus de la instituirea măsurii asigurătorii.

Verificând, în continuare, subzistenţa temeiurilor care au determinat menţinerea măsurilor asigurătorii asupra bunurilor aparţinând inculpatului A., Înalta Curte reaminteşte că, potrivit prevederilor art. 2502 din C. proc. pen., în tot cursul procesului penal, organele judiciare (procurorul, judecătorul de cameră preliminară, instanţa de judecată) trebuie să procedeze la verificarea periodică, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecăţii, a subzistenţei temeiurilor care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, putând dispune, după caz, menţinerea, restrângerea, extinderea ori ridicarea măsurii instituite anterior.

În cadrul acestui examen, instanţa trebuie să se raporteze atât la prevederile legale care vizează condiţiile în care poate fi dispusă măsura, cât şi la jurisprudenţa cu caracter obligatoriu a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţiei (Decizia nr. 19 din 16 octombrie 2017 pronunţată de Completul competent să judece recursul în interesul legii), dar şi la principiile rezultate din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la protecţia proprietăţii.

Prin urmare, unul dintre criteriile ce trebuie evaluate în procedura prevăzută de art. 2502 din C. proc. pen., îl reprezintă proporţionalitatea dintre scopul urmărit prin instituirea măsurilor asigurătorii şi restrângerea dreptului de proprietate al unei persoane acuzate, aspect ce trebuie analizat indiferent de modul în care legiuitorul a reglementat necesitatea dispunerii măsurii, ca decurgând din lege ori ca fiind lăsată la aprecierea organului judiciar, având în vedere caracterul real al respectivelor măsuri procesuale, care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile care aparţin suspectului sau, după caz, inculpatului, afectând atributul dispoziţiei juridice şi materiale, de vreme ce proprietarul pierde dreptul de a le înstrăina sau greva de sarcini.

Înalta Curte reaminteşte că măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale cu caracter real, care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora, în scopul asigurării reparării prejudiciului cauzat prin infracţiune sau realizării confiscării, executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare.

Aceste măsuri au caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure atingerea scopului prevăzut de lege, în variantele alternative prevăzute de lege.

Ca atare, procedând, prin prisma criteriilor anterior arătate, la verificarea temeiurilor care au determinat menţinerea, Înalta Curte consideră că raţiunea legiuitorului a fost aceea de a da posibilitatea instanţei de judecată să verifice, într-un anumit interval de timp, temeiurile ce au fost avute în vedere la dispunerea măsurilor asigurătorii pentru a stabili dacă acestea pot justifica menţinerea, restrângerea sau extinderea respectivelor măsuri.

Deşi de la data instituirii măsurilor asigurătorii asupra bunurilor mobile şi imobile aparţinând inculpatului au trecut 4 ani şi 9 luni, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, raportându-se şi la celelalte criterii de analiză, la care s-a făcut referire, pe larg, anterior şi care trebuie avute în vedere din perspectiva dispoziţiilor art. 2502 din C. proc. pen., constată că, şi la acest moment procesual, subzistă temeiurile care au determinat luarea şi menţinerea acestora, fiind, în continuare necesare pentru atingerea scopului prevăzut de art. 249 din C. proc. pen., şi anume, în vederea confiscării speciale.

Astfel, se are în vedere, pe de o parte, natura acuzaţiilor pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală faţă de mai multe persoane fizice printre care şi faţă de inculpatul A., respectiv, pentru infracţiunea de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 din C. pen. care nu trebuie să fie de natură a demonstra pe bază de probe certe vinovăţia inculpatului în săvârşirea infracţiunii, acesta fiind rolul instanţei pe parcursul cercetării judecătoreşti, în această etapă a verificărilor pe care le presupune analiza legalităţii şi temeiniciei măsurii asiguratorii fiind suficientă suspiciunea rezonabilă care planează asupra inculpatului de implicare într-o faptă de corupţie, pentru care luarea măsurii asigurătorii este obligatorie, fără a afecta în vreun fel prezumţia de nevinovăţie, apreciind totodată că nu se poate face abstracţie nici de cuantumul sumelor pretins primite cu titlu de mită şi nici de existenţa unui risc de sustragere de la urmărire.

Având în vedere aspectele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că susţinerile contestatorului potrivit cărora trecerea unei perioade semnificative de timp nu mai justifică menţinerea măsurii asigurătorii sunt neîntemeiate, raportat la complexitatea cauzei, ce a determinat administrarea unui amplu probatoriu constând în audierea martorilor indicaţi în actul de sesizare a instanţei şi au fost administrate probe propuse în apărare care îndreptăţesc reţinerea unei suspiciuni rezonabile privind comiterea de către inculpat a infracţiunii pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată, fără a exista vreo culpă a organului judiciar (nefiind, astfel, depăşită o durată rezonabilă), se poate aprecia în mod întemeiat că, la momentul procesual actual, în privinţa măsurilor asigurătorii se păstrează un just echilibru între interesul general legitim al statului, constând în asigurarea eventualelor confiscări speciale şi interesul personal al acuzatului de a-şi exercita neîngrădit dreptul de proprietate asupra bunurilor indisponibilizate (cauza Benet Czech, spol. sr.o. împotriva Republicii Cehe, hotărârea din 21 octombrie 2010; cauza Iordăchescu împotriva României, cererea nr. x/09, hotărârea din 23 mai 2017), fiind îngrădit doar dreptul de dispoziţie (jus abutendi) şi aflat sub condiţie.

Astfel, deşi proprietarul nu poate înstrăina bunurile, exercită în continuare atributul folosirii acestora cu toate beneficiile sale, obţinând satisfacţii patrimoniale în urma folosirii lor. Pe de altă parte, examinând ingerinţa în dreptul de proprietate nu rezultă că măsura este aptă a afecta nivelul de subzistenţă al inculpatului câtă vreme instituirea măsurilor asigurătorii poartă asupra unor bunuri imobile şi mobile de lux şi nu implică mijloacele de subzistenţă, astfel că redobândind toate atributele dreptului de proprietate şi-ar putea satisfice nevoi cotidiene.

În ceea ce priveşte existenţa unui pericol concret de ascundere, distrugere, înstrăinare sau sustragere de la urmărire a bunurilor care pot servi la confiscarea specială, acesta poate rezulta, în aprecierea instanţei nu doar dintr-un element faptic punctual, ci şi dintr-un ansamblu de indicii, care apreciate global conturează o stare de pericol concret şi de risc al unei viitoare insolvabilităţi, cu atât mai mult cu cât, urmare a caracteristicilor procedurii judiciare, mai sus enunţate, este cert că va exista un interval mai mare de timp până la pronunţarea unei hotărâri definitive.

În concluzie, măsurile asigurătorii respectă exigenţa de proporţionalitate nu doar în raport de durată, ci şi de gravitatea ingerinţei în drepturile propriu-zise.

Astfel, în contextul factual al cauzei, se constată că, la acest moment procesual, subzistă temeiurile care au fost avute în vedere la luarea (ordonanţele din 01.02.2018 şi 19.02.2018) şi menţinerea măsurilor asigurătorii (încheierea instanţei din data de 09 noiembrie 2021), cu excepţia imobilului din municipiul Arad, str. x, apartamentul nr. x, parter (valorificat prin actul de adjudecare nr. 1208/09.036.2021 emis de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală în cadrul dosarului penal nr. x/2016 şi aflat în prezent în proprietatea unei alte persoane care l-a achiziţionat în procedura de executare silită), din perspectiva caracterului necesar al acestora în vederea evitării ascunderii, distrugerii, înstrăinării sau sustragerii de la urmărire a bunurilor mobile sau imobile care pot face obiectul confiscării speciale, iar consecinţele pe care le produc nu depăşesc efectele normale ale unei astfel de măsuri.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 4251 raportat la art. 2501 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de contestatorul A. împotriva dispoziţiei de menţinere a măsurii asigurătorii cuprinse în încheierea din data de 10 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2019.

În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de contestatorul A. împotriva dispoziţiei de menţinere a măsurii asigurătorii cuprinse în încheierea din data de 10 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2019.

Obligă contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 02 noiembrie 2022.