Judicial salary underpayment dispute; cassation appeal dismissed as unfounded

Asupra recursului în anulare de față:

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 20 decembrie 2002 pe rolul Tribunalului Harghita, reclamanta H.G., grefier la Judecătoria Odorheiu Secuiesc a chemat în judecată pe pârâții Tribunalul Harghita și Ministerul Justiției pentru obligarea acestora la plata sumei de 8.122.394 lei reprezentând diferența dintre salariul lunar cuvenit calculat la valoarea de referință sectorială prevăzută de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 216/2001 și indexările calculate conform O.U.G. nr. 187/ 2001 și salariul efectiv încasat pentru perioada 1 mai 2000-31 octombrie 2000, cu plata dobânzii legale pentru suma încasată.

Tribunalul Harghita prin sentința civilă nr. 208 din 13 februarie 2003 a admis acțiunea.

Curții de Apel Târgu-Mureș prin decizia 806/R din 20 iunie 2003 a respins ca nefondat recursul Ministerului Justiției.

Instanțele au reținut că salarizarea personalului din organele autorității judecătorești conform O.U.G. nr. 134/1999, se face, începând cu luna septembrie 1999, pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de Legea nr. 154/1998 pentru funcțiile de demnitate publică alese și menținute, iar potrivit Legii nr. 76/2000 privind bugetul de stat pe anul 2000, începând cu luna mai 2000, valoarea de referință sectorială s-a majorat la 1.140.800 lei de la 685.872 lei.

În conformitate cu art. 27 lit. f) din Legea nr. 92/1992 și art. 330 pct. 2 C. proc. civ. în vigoare la data când hotărârile judecătorești au devenit irevocabile, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare împotriva acestor hotărâri, considerând că ele au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond.

Se susține că instanțele au făcut “o apreciere și aplicare greșită a legii de salarizare, cu ignorarea regulilor de interpretare logică și sistematică a actului juridic” arătând că salarizarea personalului din autoritatea judecătorească era reglementat în acea perioadă de Legea nr. 50/1996 și O.G. nr. 83/2000 pentru completarea și modificarea acestei legi, nefiind aplicabile actele normative invocate în considerentele acestor hotărâri judecătorești. Se susține că art. 11 din O.G. nr. 83/2000 trebuie coroborate cu art. II teza 1 potrivit cu care “prevederile ordonanței se aplică în limitele bugetelor aprobate Ministerului Justiției, Ministerului Public, Curții Supreme de Justiție și Curții de Conturi după suplimentarea lor corespunzătoare”. De aceea, s-a considerat nelegală obligarea pârâților să recalculeze salariul pentru perioada mai-octombrie 2000, având în vedere că O.G. nr. 83/2000 s-a aplicat de la 1 noiembrie 2000.

Recursul în anulare este nefondat pentru următoarele considerente:

În primul rând este de reținut că temeiul de drept pe care se fundamentează recursul în anulare este art. 330 alin. (2) teza 1 C. proc. civ., respectiv că prin hotărârile atacate “s-a produs o încălcare esențială a legii, ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond”.

Recursul în anulare este motivat pe susțineri formulate ca postulate, fără însă să fie argumentate.

Astfel, în legătură cu prima susținere, respectiv că instanțele au făcut o interpretare și aplicare greșită a legii de salarizare, cu ignorarea regulilor de interpretare logică și sistematică a actului juridic, se indică actele normative aplicabile, fără însă să se arate în ce constă aplicarea greșită a acestor dispoziții și nici în ce sens s-au ignorat regulile de interpretare a acestora.

Este de reținut că în conformitate cu cerințele textului de lege care constituie temeiul de drept al recursului în anulare, era necesar să se demonstreze că prin soluția adoptată de hotărârile criticate, s-a produs o încălcare esențială a legii.

Legiuitorul a înțeles prin sintagma “încălcare esențială a legii” nu orice încălcare a legii ci numai aceea de ordine publică”.

Nici cea de a doua susținere din recursul în anulare nu este argumentată.

Se arată, în esență, că aplicarea în practică a corelării indicelui de referință ar fi fost condiționată de suplimentarea bugetului. Nici această critică nu poate fi considerată ca o încălcare esențială a legii.

Distinct de considerentele arătate, urmează a se reține că instanțele de fond și recurs au făcut o corectă aplicare a tuturor actelor normative în materie, aplicabile în cauză, având în vedere corelarea acestora.

În acest sens se reține că salarizarea personalului din organele autorității judecătorești era reglementată de Legea nr. 50/1996, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 154/1998. Prin această din urmă lege a fost stabilit un nou sistem de calculare a salariului de bază ale cărui elemente principale erau: valoarea de referință universală “indicatorii de prioritate intersectorială și valoarea de referință sectorială”.

Datorită faptului că nu s-a elaborat un act normativ care să reglementeze salarizarea categoriilor de personal în discuție, în acord cu principiile stabilite în Legea nr. 154/1998 și întrucât se impunea în mod necesar, conform principiilor constituționale, corelarea salariilor magistraților și a celuilalt personal al autorității judecătorești, cu salariile celor din autoritățile legislativă și executivă, s-a adoptat O.U.G. nr. 134/1999 privind unele măsuri referitoare la salarizarea magistraților și celorlalte categorii de personal din organele autorității judecătorești (publicată în M. Of. la 20 septembrie 1999).

Conform art. 1 din această ordonanță valoarea coeficientului 1 de ierarhizare a salariilor de bază ale personalului din autoritatea judecătorească este egal cu valoarea de referință sectorială prevăzută de Legea nr. 154/1998 și în urma modificărilor aduse prin art. 12 alin. (4) din Legea nr. 76/2000, valoarea de referință sectorială a devenit 1.140.800 lei, cum au reținut corect instanțele de fond și recurs.

Salarizarea magistraților era reglementată printr-o lege specială, Legea nr. 50/1996, care era concepută pe alte principii decât Legea nr. 154/1999, din care s-a preluat doar noțiunea de valoare de referință sectorială ca un criteriu pentru stabilirea valorii coeficientului de ierarhizare din Legea nr. 50/1996.

La acea dată Legea nr. 50/1996 era depășită, fiind singura lege care mai utiliza noțiunea de coeficient de ierarhizare și la o valoare care nu mai era folosită pentru salarizarea altor categorii.

Ceea ce este de reținut din evoluția legislației în materie de salarizare, arătată mai sus, este voința legiuitorului de a restabili egalitatea, din punct de vedere al criteriilor de salarizare, între persoanele care își desfășoară activitatea în cadrul celor trei puteri în stat: legiuitoare, judecătorească și executivă.

Principiul stabilit prin O.U.G. nr. 134/1999 este necontestat, iar Legea bugetului de stat, nr. 76 publicată în luna mai 2000, a fixat și cuantumul valorii de referință aplicabil, astfel încât de la acea dată pârâții aveau obligația să calculeze și să plătească salariile potrivit noilor valori.

Lipsa fondurilor alocate de la bugetul statului pentru punerea în aplicare a legii putea să determine amânarea plății drepturilor cuvenite, iar nu anularea acestora.

De altfel, în speță este vorba despre bugetul pe anul 2000, aprobat prin Legea nr. 76/2000, care în art. 12 alin. (1), (2) și (3) arată procedura de urmat pentru ordonatorii principali de credite în vederea includerii în bugetul unității a tuturor sumelor necesare pentru plata personalului la numărul maxim de posturi avizate.

În nici un caz lipsa resurselor financiare nu poate constitui o cauză legală a neacordării acestora, deoarece s-ar ajunge în acest mod la anularea, practic, a unor dispoziții legale în vigoare.

Pentru considerentele arătate în recursul în anulare se va respinge ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul în anulare formulat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva deciziei nr. 806/R din 20 iunie 2003 a Curții de Apel Târgu-Mureș, secția civilă, și a sentinței nr. 208 din 13 februarie 2003 a Tribunalului Harghita, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 noiembrie 2004.