Admissibility of constitutional exception challenging judicial interpretation of DNA jurisdiction thresholds in abuse in office cases

Deliberând asupra cauzei de faţă,

În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 20 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în temeiul art. 29 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 47/1992 republicată, modificată, s-a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 13 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 43/2002 în interpretarea dată de ÎCCJ prin Decizia nr. 26/2021, excepţie invocată prin apărător de contestatorii inculpaţi A., B. şi C.

Pentru a dispune în acest sens, Curtea de Apel Iaşi a reţinut următoarele:

Referitor la solicitarea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 43/2002 în interpretarea dată de ÎCCJ - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin Decizia nr. 26 din 15.11.2021, Curtea - completul de judecători de cameră preliminară a reţinut că aceasta nu are legătură cu cauza dedusă judecăţii de faţă.

Astfel, potrivit art. 146 lit. d) din Constituţie, competenţa de a hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, revine Curţii Constituţionale. Sesizarea Curţii Constituţionale nu se face direct, deoarece prin Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, se stabileşte un veritabil filtru, în virtutea căruia instanţa efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate, în funcţie de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Aşadar, judecătorul cauzei nu are atribuţii de jurisdicţie constituţională, astfel că verificarea condiţiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, căci instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia. Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, rezultă că cerinţele de admisibilitate a excepţiei sunt şi cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii cu excepţia ridicată.

Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.

Admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, din perspectiva dispoziţiilor art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a patru cerinţe stipulate expres de textul legislativ:

a) excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă;

b) excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;

c) excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;

d) excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

Dacă primele trei condiţii sunt îndeplinite în cauza de faţă referitor la cererea formulată de inculpaţii contestatori, legătura dintre excepţia invocată şi soluţionarea cauzei deduse judecăţii nu rezultă.

Pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, excepţia de neconstituţionalitate trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, adică să producă un efect real, concret, asupra cursului procesului penal şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces. În ceea ce priveşte existenţa unei legături efective între necesitatea pronunţării unei hotărâri în contenciosul constituţional şi soluţionarea cauzei, referitor deci la examenul legăturii cu cauza, acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală considerată neconstituţională o are în speţă. Stabilirea existenţei interesului se face pe calea verificării pertinenţei excepţiei în raport cu procesul în care a intervenit, astfel încât decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal. Fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, legătura cu soluţionarea cauzei poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate." (Decizia nr. 591/21.10.2014 a Curţii Constituţionale - M. Of. nr. 916/16.12.2014).

Astfel, Curtea - completul de judecători de cameră preliminară a reţinut că în cursul procedurii de cameră preliminară derulate în faţa instanţei de fond, inculpaţii contestatori au invocat excepţia nulităţii absolute a urmăririi penale şi a actului de sesizare a instanţei, susţinând în esenţă că Direcţia Naţională Anticorupţie - ST Iaşi nu avea competenţa materială de instrumentare a cauzei.

Judecătorul instanţei de fond a respins ca nefondată excepţia, reţinând că în cauză au fost trimişi în judecată mai mulţi inculpaţi, judecarea lor împreună fiind apreciată de procuror ca oportună justei soluţionări a cauzei având în vedere că faptele acestora sunt interconectate. Dintre aceşti inculpaţi, D. se presupune că a comis fapte asimilate celor de corupţie, prevăzute de Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare, în calitate de director al Administraţiei Bazinale de Apă Prut-Bârlad, administraţie ce reprezintă o instituţie publică regională de interes naţional. În acest context, conform art. 13 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 43/2002, este atrasă competenţa materială a Direcţiei Naţionale Anticorupţie pentru efectuarea urmăririi penale. Astfel, raportat la calitatea inculpatului D. la data comiterii faptelor ce fac obiectul prezentei cauze, de director al unei regii autonome de interes naţional, judecătorul a reţinut că Direcţia Naţională Anticorupţie este organul judiciar competent să efectueze urmărirea penală în cauza de faţă, excepţiile invocate sub acest aspect fiind neîntemeiate.

De asemenea, Curtea - completul de judecători de drepturi şi libertăţi a constatat că prin procesul-verbal de sesizare din oficiu din data de 02.02.2021 procurorul din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Serviciul Teritorial Iaşi, s-a sesizat din oficiu referitor la infracţiunea de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit prev. de art. 297 alin. (1) C. pen. rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000, infracţiune presupus a fi săvârşită de către numitul D., care, în calitatea sa de funcţionar public, director al Administraţiei Bazinale de Apă Prut Bârlad, şi-ar fi îndeplinit atribuţiile de serviciu cu încălcarea O.U.G. nr. 57/2019 cu ocazia angajării în anul 2020 a numitei E. pe o funcţie la Serviciul de Apărare împotriva inundaţiilor, Dispecerat din cadrul Administraţiei Bazinale de Apă Prut Bârlad. A arătat procurorul că infracţiunea în raport de care s-a sesizat din oficiu se află în competenţa de cercetare a DNA conform art. 13 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 43/2002.

Astfel, în contextul în care problema competenţei Direcţiei Naţionale Anticorupţie de efectuare a urmăririi penale în cauză vizează doar aplicarea prevederilor art. 13 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 43/2002, Curtea a apreciat că nu se impune sesizarea Curţii Constituţionale pentru aprecieri privind constituţionalitatea dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. a) din acelaşi act normativ, în interpretarea dată de ÎCCJ în recurs în interesul legii.

Deşi inculpaţii contestatori au invocat considerente din decizia ÎCCJ, Curtea a reţinut că textul legal criticat, în interpretarea dată de instanţa supremă, nu are legătură cu soluţionarea problemei competenţei materiale a organului de urmărire penală, cererea de sesizare astfel formulată fiind inadmisibilă.

Împotriva încheierii din data de 20 mai 2022 a Curţii de Apel Iaşi, în termen legal, inculpaţii A., B. şi C. au formulat recurs.

În esenţă, au solicitat admiterea recursului formulat şi pe cale de consecinţă, admiterea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 43/2002, în interpretarea dată de ÎCCJ prin Decizia nr. 26/2021 în recurs în interesul legii.

În opinia recurenţilor, instanţa de contencios constituţional este singura competentă să "confere textului criticat interpretarea care îl face compatibil cu Legea fundamentală şi Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale" (Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015). Asigurarea respectării drepturilor şi libertăţilor persoanelor, dar şi supremaţia Constituţiei impun înlăturarea oricărui viciu de neconstituţionalitate, inclusiv în situaţiile în care există o "deturnare a reglementărilor legale de la scopul lor legitim, printr-o sistematică interpretare şi aplicare eronată a acestora de către instanţele judecătoreşti sau de către celelalte subiecte chemate să aplice dispoziţiile de lege" ceea ce "poate determina neconstituţionalitatea acelei reglementări" (Decizia nr. 448 din 29 octombrie 2013; Decizia nr. 224 din 13 martie 2012 ş.a.).

A arătat că Înalta Curte - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a interpretat dispoziţiile art. 13 alin. (1) din O.U.G. nr. 43/2002 în sensul că infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 C. pen. "care a cauzat o pagubă materială mai mică sau egală cu echivalentul în RON a 200.000 euro, comisă de o persoană a cărei calitate nu determină incidenţa dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 43/2002, este de competenţa parchetului nespecializat, iar nu a Direcţiei Naţionale Anticorupţie".

Conform acestei interpretări competenţa ar aparţine DNA în cazul infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 132 rap. la art. 297 C. pen. dacă "indiferent de valoarea pagubei materiale", a fost comisă de persoanele prevăzute la art. 13 alin. (1) lit. b), iar în cazul celorlalte persoane dacă valoarea pagubei materiale este mai mare de 200.000 euro.

De asemenea, au opinat în sensul că interpretarea dată de Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii prin Decizia nr. 26/15 noiembrie 2021 încalcă principiul separaţiei puterilor în stat prevăzut de art. 1 alin. (4) din Constituţie, interpretul atribuindu-şi putere de legiferare încălcând dispoziţiile art. 61 din Constituţie. O asemenea interpretare este contrară principiului legalităţii, contravine voinţei legiuitorului şi modifică înţelesul clar şi nesusceptibil de interpretare a dispoziţiilor art. 13 din O.U.G. nr. 43/2002 tocmai ca urmare a omisiunii din operaţiunea de interpretare a dispoziţiilor alin. (3) al acestui text de lege.

Potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (3) din O.U.G. nr. 43/2002 "sunt de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie infracţiunile prevăzute de art. 246, 297 şi 300 din C. pen., dacă s-a cauzat o pagubă mai mare decât echivalentul în RON a 1.000.000 euro".

Această dispoziţie a legii este derogatorie de la dispoziţiile art. 13 alin. (1) din O.U.G. nr. 43/2002, în sensul dispoziţiilor art. 15 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă conform cărora "reglementarea este derogatorie dacă soluţiile legislative referitoare la o situaţie anume determinată cuprind norme diferite în raport cu reglementarea - cadru în materie, aceasta din urmă păstrându-şi caracterul său general obligatoriu pentru toate celelalte cazuri".

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 48 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 "în cazul în care din dispoziţia normativă primară a unui articol decurg, în mod organic, mai multe ipoteze juridice, acestea vor fi prezentate în aliniate distincte, asigurându-se articolului o succesiune logică a ideilor şi o coerenţă a reglementării".

Tocmai această "succesiune logică a ideilor" şi "coerenţă a reglementărilor" a determinat Î.C.C.J. - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept să constate în considerentele Deciziei nr. 12 din 18 februarie 2021 că textul supus analizei care reglementează infracţiunea de abuz în serviciu în formă agravată prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. din perspectiva competenţei "este extrem de clar şi predictibil" în sensul că "potrivit art. 13 alin. (3) din O.U.G. nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie, sunt de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie infracţiunile de abuz în serviciu din C. pen. dacă s-a cauzat o pagubă mai mare decât echivalentul în RON a 1.000.000 euro".

Chiar dacă sesizarea pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost respinsă ca inadmisibilă pentru neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate prevăzută de art. 475 C. proc. pen.., considerentele decisive ale acestei decizii, printre care şi cel privind caracterul "extrem de clar şi predictibil" al dispoziţiilor art. 13 alin. (3) din O.U.G. nr. 43/2002, ar fi trebuit respectate şi de completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii atunci când a pronunţat Decizia nr. 26/15 noiembrie 2021.

Referindu-se la claritatea şi predictibilitatea dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 43/2002 (în cazul infracţiunii de abuz în serviciu prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 C. pen.), Î.C.C.J. - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut în considerentele Deciziei nr. 12/2021 că "potrivit art. 13 alin. (3) din O.U.G. nr. 43/2002, sunt de competenţa DNA infracţiunile de abuz în serviciu din C. pen. dacă s-a cauzat o pagubă mai mare decât echivalentul în RON a 1.000.000 euro.

Examinând cauza, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul formulat este nefondat, urmând a-l respinge, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte aminteşte că excepţia de neconstituţionalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condiţiile legii, analiza conformităţii anumitor dispoziţii legale cu Constituţia României.

Potrivit art. 146 lit. d) din Constituţie, competenţa de a hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, revine Curţii Constituţionale.

În acest caz, sesizarea Curţii Constituţionale nu se face direct, căci Legea nr. 47/1992 stabileşte un veritabil filtru, în virtutea căruia instanţa efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate, în funcţie de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerinţe, şi anume:

- excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă;

- excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;

- excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale. O asemenea condiţie este consecinţa caracterului general obligatoriu şi al efectelor erga omnes al deciziilor Curţii Constituţionale;

- excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

În analiza condiţiilor enumerate anterior, Înalta Curte constată că excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată de recurenţii inculpaţi, în faţa Curţii de Apel Iaşi şi are în vedere neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 64 alin. (3) din C. proc. pen., fără ca textul criticat să fi fost declarat neconstituţional printr-o decizie anterioară a Curţii.

Din analiza dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 reiese că cererea de sesizare a instanţei de contencios constituţional poate fi formulată în orice fază a procesului penal. Legiuitorul nu impune limite referitor la cadrul procesual, prevăzând doar condiţia ca excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei "indiferent de obiectul acesteia".

Pe baza acestor consideraţii teoretice, în speţă, se constată că excepţia de neconstituţionalitate invocată de recurenţii inculpaţi nu îndeplineşte condiţiile cerute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, întrucât nu Înalta Curte constată că nu este însă îndeplinită condiţia referitoare la "legătura" normei contestate cu soluţia ce ar putea fi dată în cauză, în planul componentei privind necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate.

În acest context, Înalta Curte constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor procesual penale invocată de recurenţi nu are legătură cu soluţionarea cauzei, întrucât, având în vedere cadrul procesual şi stadiul concret în care se află litigiul, decizia Curţii Constituţionale asupra excepţiei invocate nu ar fi de natură să producă un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul penal de faţă.

Pentru a admite cererea de învestire a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa în faţa căreia a fost invocată nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluţionarea cauzei a textului invocat ca neconstituţional. Partea care ridică excepţia de neconstituţionalitate nu trebuie să indice doar textele de lege pe care doreşte să le supună controlului, ci are obligaţia să raporteze aceste dispoziţii la legea fundamentală şi să-şi argumenteze pertinent cererea, prin referiri la măsura în care dispoziţia legală contestată corespunde sau nu cu prevederile constituţionale.

În concret, recurenţii inculpaţi au formulat o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 43/2002, în interpretarea dată de ÎCCJ prin Decizia nr. 26/2021 în recurs în interesul legii, interpretare potrivit căreia competenţa ar aparţine DNA în cazul infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 132 raportat la art. 297 C. pen. dacă "indiferent de valoarea pagubei materiale", a fost comisă de persoanele prevăzute la art. 13 alin. (1) lit. b), iar în cazul celorlalte persoane dacă valoarea pagubei materiale este mai mare de 200.000 euro, fiind astfel încălcat principiul separaţiei puterilor în stat prevăzut de art. 1 alin. (4) din Constituţie, interpretul atribuindu-şi putere de legiferare încălcând dispoziţiile art. 61 din Constituţie.

În acest context, Înalta Curte reţine că aspectele invocate în susţinerea excepţiei vizează în realitate o chestiune de interpretare şi aplicare a legii, nu o problemă de neconstituţionalitate, inculpaţii exprimându-şi nemulţumirea faţă de interpretarea dată de Înalta Curte prin decizia pronunţată în recurs în interesul legii dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 43/2002.

Prin actualul demers, autorii excepţiei nu urmăresc să supună cenzurii instanţei de contencios constituţional, în mod efectiv, aspecte de neconstituţionalitate a dispoziţiei legale criticate, ci aduc în discuţie exclusiv elemente de interpretare şi aplicare a acesteia în speţă, care se constituie, în mod esenţial, în critici aduse interpretării date de instanţa supremă în procedura recursului în interesul legii. Ca urmare, criticile aduse de inculpat dispoziţiei legale a cărei neconstituţionalitate o invocă nu se circumscriu unei pretinse lipse de claritate şi previzibilitate a acesteia în raport cu conţinutul ei propriu-zis in abstracto.

Argumentele invocate de către recurenţi în susţinerea excepţiei tind la a sublinia necesitatea stabilirii în cauză a unui alt organ de urmărire penală competent. Or, Înalta Curte constată, similar instanţei de fond, că în contextul în care problema competenţei Direcţiei Naţionale Anticorupţie de efectuare a urmăririi penale în cauză vizează doar aplicarea prevederilor art. 13 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 43/2002, nu se impune sesizarea Curţii Constituţionale pentru aprecieri privind constituţionalitatea dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. a) din acelaşi act normativ, în interpretarea dată de ÎCCJ în recurs în interesul legii.

În raport cu aceste argumente, Înalta Curte constată că în cauza de faţă nu există o legătură efectivă şi necesară între pronunţarea unei hotărâri în contenciosul constituţional şi soluţionarea cauzei, deoarece aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale, sub forma unei excepţii de neconstituţionalitate.

În acest context, Înalta Curte notează că, în cauză, recurenţii inculpaţi nu justifică un interes real în promovarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale. Or, pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, dispoziţia legală a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată trebuie să producă un efect real, concret, asupra cursului procesului penal şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces. Examinarea acestor aspecte presupune stabilirea existenţei unui interes procesual al rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate, incidenţa acestuia apreciindu-se din perspectiva relevanţei şi pertinenţei asupra soluţionării cauzei.

Faţă de aceste motive, va respinge, ca nefundat, recursul formulat de recurenţii inculpaţi A., B. şi C. împotriva încheierii din data de 20 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Va obliga recurenţii la plata sumei de câte 200 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenţii inculpaţi A., B. şi C. împotriva încheierii din data de 20 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Obligă recurenţii la plata sumei de câte 200 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 07 iunie 2022.

GGC - NN