Cassation review of plea bargain sentencing limits and non-reformatio in pejus in joint drug trafficking and falsehood conviction

Deliberând asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor, reţine următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 474 din 15.04.2021 pronunţată în Dosarul nr. x/2020, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală a hotărât, printre altele, următoarele:

1. În temeiul art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 şi art. 396 alin. (10) C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 (trei) ani şi 4 (patru) luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic ilicit de droguri de mare risc.

În temeiul art. 67 alin. (2) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev.de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., respectiv a interzis inculpatului exercitarea dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o perioadă de 5 (cinci) ani după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate.

În temeiul art. 65 alin. (1) şi (3) din C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., respectiv s-a interzis inculpatului exercitarea dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat până când pedeapsa principală privativă de libertate va fi executată sau considerată ca executată.

2. În temeiul art. 47 C. pen. rap. la art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 şi art. 396 alin. (10) C. pen. a fost condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 4 (patru) ani şi 8 (opt) luni închisoare pentru săvârşirea instigării la infracţiunea de trafic ilicit internaţional de droguri de mare risc.

În temeiul art. 67 alin. (2) C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., respectiv a interzis inculpatului exercitarea dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o perioadă de 5 (cinci) ani după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate.

În temeiul art. 65 alin. (1) şi (3) din C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., respectiv a interzis inculpatului exercitarea dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat până când pedeapsa principală privativă de libertate va fi executată sau considerată ca executată.

3. În temeiul art. 326 C. pen. şi art. 396 alin. (10) C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 (două) luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii.

În temeiul art. 38 alin. (1) C. pen. s-a constatat că infracţiunile pentru care a fost condamnat inculpatul A. sunt concurente.

În temeiul art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. au fost contopite pedepsele la care inculpatul A. a fost condamnat, acesta urmând să execute pedeapsa cea mai grea de 4 (patru) ani şi 8 (opt) luni închisoare, la care s-a adăugat o treime din totalul celorlalte pedepse la care inculpatul a fost condamnat, respectiv de 3 (trei) ani şi 4 (patru) luni închisoare şi de 2 (două) luni închisoare, inculpatul urmând a executa, în final, pedeapsa rezultantă de 5 (cinci) ani şi 10 (zece) luni închisoare.

În temeiul art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev.de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., respectiv s-a interzis inculpatului exercitarea dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o perioadă de 5 (cinci) ani după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate.

În temeiul art. 45 alin. (5) C. pen. rap.la art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev.de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., respectiv s-a interzis inculpatului exercitarea dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat până când pedeapsa principală privativă de libertate va fi executată sau considerată ca executată.

În temeiul art. 72 C. proc. pen. a fost dedusă perioada în care inculpatul a fost reţinut şi arestat preventiv de la data de 15.04.2020 la zi.

În temeiul art. 399 alin. (1) C. proc. pen. s-a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestului preventiv, luată faţă de inculpat prin încheierea nr. x/2020 din data de 16.04.2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, care a fost menţinută.

În baza art. 3 şi art. 4 lit. b) din Legea nr. 76/2008 s-a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpat, în vederea introducerii profilului genetic în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare.

În temeiul art. 25 alin. (3) C. proc. pen. s-a dispus anularea declaraţiei pe propria răspundere întocmită pe numele A., datată 15.04.2020, conform căreia motivele deplasării la "vama Chitila erau reprezentate de interes profesional, inclusiv între locuinţă şi locul de desfăşurare a activităţii profesionale şi înapoi", respectiv "motive justificate precum îngrijirea/însoţirea unui copil/minor, asistenţa persoanelor vârstnice, bolnave sau cu dizabilităţi ori deces al unui membru de familie".

În temeiul art. 112 alin. (1) lit. d) C. pen. s-a dispus confiscarea sumei de 2.500 RON de la inculpatul A.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen. s-a dispus menţinerea sechestrelor asigurătorii instituite prin ordonanţele emise în dosarul penal nr. x/2020 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţiei - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală, respectiv:

- prin ordonanţa din data de 24.04.2020 asupra sumelor consemnate în conturile ANABI deschise la B. conform chitanţelor depuse la dosar, referitoare la suma de 7.650 euro şi 500 RON, ridicate de la inculpatul A., din care suma de 7.250 euro aparţine inculpatului C., în vederea acoperirii cheltuielilor judiciare;

- prin ordonanţa din data de 27.04.2020 asupra autoturismului, cu număr de înmatriculare x, înmatriculat în anul 2017 pe numele inculpatului A., în vederea recuperării cheltuielilor judiciare avansate în cauză de stat.

În temeiul art. 275 alin. (4) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 15.000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, printre alţii, Parchetul pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi inculpatul A.

Prin Decizia nr. 33 din 17 ianuarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, printre altele, au fost admise apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi de inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 474/15.04.2021 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2020

A fost desfiinţată, în parte, sentinţa penală apelată şi rejudecând în fond:

1. În baza art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 19 din Legea nr. 682/2002 şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani închisoare sub aspectul săvârşirii infracţiunii de trafic de droguri de mare risc.

În baza art. 47 C. pen. raportat art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 19 din Legea nr. 682/2002 şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 4 ani închisoare sub aspectul săvârşirii infracţiunii de instigare la trafic internaţional de droguri de mare risc.

În baza art. 326 C. pen., cu aplicarea art. 19 din Legea nr. 682/2002 şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 luni închisoare sub aspectul săvârşirii infracţiuni de fals în declaraţii.

În baza art. 38 alin. (1) C. pen. s-a constatat că infracţiunile pentru care a fost condamnat inculpatul A. sunt concurente.

În baza art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. au fost contopite pedepsele la care inculpatul a fost condamnat prin decizie, respectiv la pedeapsa cea mai grea, de 4 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite (1 an şi o lună închisoare), inculpatul urmând a executa, în final, pedeapsa rezultantă de 5 ani şi o lună închisoare.

În baza art. 424 alin. (3) C. proc. pen. au fost deduse durata reţinerii şi a arestării preventive de la 15.04.2020 la zi.

În baza art. 404 alin. (4) lit. d) C. proc. pen. a fost menţinută, în privinţa inculpatului A., măsura sechestrului asigurător asupra sumelor de 400 euro şi 500 RON precum şi asupra autoturismului, cu număr de înmatriculare x, înmatriculat în anul 2017 pe numele inculpatului A., în acest ultim caz până la concurenţa sumei de 12.524 RON în vederea acoperirii cheltuielilor judiciare.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate care nu contraveneau deciziei.

Împotriva Deciziei nr. 33 din 17 ianuarie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, la data de 22.02.2022, a formulat cerere de recurs în casaţie inculpatul A., prin apărător ales D., invocând cazurile de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi pct. 12 C. proc. pen.

Referitor la cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., recurentul a susţinut că fapta de fals în declaraţii pentru care a fost condamnat a constat în aceea că:

"la data de 15.04.2020, în condiţiile stării de urgenţă (instituită prin Decretul Preşedintelui României nr. 195/16.03.2020 şi prelungită prin Decretul nr. 240/14.04.2020) a prezentat lucrătorilor de poliţie din cadrul BCCOB o declaraţie pe propria răspundere, datată 15.04.2020, conform căreia motivele deplasării la vama Chitila, erau reprezentate de interes profesional, inclusiv între locuinţă şi locul de desfăşurare a activităţii profesionale şi înapoi, respectiv motive justificate precum îngrijirea/însoţirea unui copil minor, asistenţa persoanelor vârstnice, bolnave sau cu dizabilităţi ori deces al unui membru de familie, aspecte ce nu corespundeau adevărului, pentru a evita sancţionarea sa contravenţională, în condiţiile restricţiilor impuse circulaţiei persoanelor".

Recurentul a considerat că, această faptă nu este prevăzută de legea penală, întrucât, potrivit art. 326 C. pen., fapta de fals în declaraţii este reprezentată de declararea necorespunzătoare a adevărului, făcută unei persoane dintre cele prevăzute în art. 175 C. pen. sau unei unităţi în care aceasta îşi desfăşoară activitatea în vederea producerii unei consecinţe juridice, pentru sine sau pentru altul atunci când, potrivit legii ori împrejurărilor, declaraţia făcută serveşte la producerea acelei consecinţe.

Or, din descrierea faptei imputate, recurentul a apreciat că acesteia îi lipseşte consecinţa juridică urmărită pentru sine sau pentru altul.

De asemenea, recurentul a susţinut că respectiva declaraţie nu servea producerii unor consecinţe juridice atâta timp cât nu a fost solicitată de un funcţionar public şi nici nu s-a folosit de aceasta, din proprie iniţiativă.

Nu în ultimul rând, a arătat că, la momentul surprinderii în flagrant, a fost supus percheziţiei corporale, ocazie cu care a fost găsită declaraţia pe proprie răspundere. Astfel, recurentul a precizat că nu a prezentat declaraţia în cadrul unui control efectuat de organe de poliţie competente însărcinate să verifice "legalitatea deplasării" ci, astfel cum rezultă din procesul-verbal de percheziţie şi filmarea efectuată cu acel prilej, declaraţia a fost găsită asupra sa.

Totodată, a susţinut că poliţiştii BCCOB au fost delegaţi de către procuror să efectueze acte de urmărire penală în cauză, în legătură cu infracţiunile de trafic ilicit de droguri de mare risc, prev. de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, instigare la infracţiunea de trafic ilicit internaţional de droguri de mare risc, prev. de art. 47 C. pen. rap. la art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, inclusiv pentru organizarea flagrantului, nefiind, însă, delegaţi pentru a solicita inculpatului să se legitimeze şi să prezinte declaraţia pe propria răspundere pentru a verifica realitatea celor înscrise în cuprinsul acesteia.

Cu privire la cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. (aplicarea unor pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege) recurentul a susţinut că a înţeles să urmeze procedura simplificată (recunoscând faptele astfel cum au fost descrise în actul de sesizare), devenind incidente prevederile art. 396 alin. (10) C. proc. pen. şi, de asemenea, a solicitat aplicarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002.

În aceste condiţii, a susţinut că, în cazul infracţiunii de trafic de droguri de mare risc prev. de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 limitele de pedeapsă sunt cuprinse între 5 ani şi 12 ani închisoare şi, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, limitele de pedeapsă se reduc la jumătate, iar în cazul aplicării dispoziţiilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen. limitele de pedeapsă se reduc cu 1/3 rezultând, astfel, o pedeapsă de 2 ani şi 10 luni închisoare, însă instanţa de apel a dispus condamnarea sa la o pedeapsă de 3 ani închisoare.

A mai arătat că, în cazul infracţiunii de trafic internaţional de droguri de mare risc prev. de art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, pedeapsa este de la 7 ani la 15 ani închisoare şi, aplicând art. 19 din Legea nr. 682/2002, precum şi prevederile art. 396 alin. (10) C. proc. pen. rezultă o pedeapsă de 3 ani şi 8 luni închisoare, însă instanţa de apel a dispus condamnarea sa la o pedeapsă 4 ani închisoare.

În fine, în ceea ce priveşte infracţiunea de fals în înscrisuri prev. de art. 326 C. pen., recurentul a menţionat că pedeapsa prevăzută de lege este de la 6 luni la 2 ani închisoare sau amendă, iar aplicarea succesivă a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 şi ale art. 396 alin. (10) C. proc. pen., conducea la limite de pedeapsă cuprinse între 2 luni închisoare şi 8 luni închisoare, însă pedeapsa ce i-a fost aplicată în apel a fost de 3 luni închisoare.

Recurentul a considerat că pedeapsa legală ce trebuia să îi fie aplicată este de 4 ani şi 8 luni închisoare (3 ani şi 8 luni pedeapsa cea mai grea plus sporul de 1/3 din totalul celorlalte pedepse aplicate, respectiv 12 luni).

A mai susţinut că, deşi instanţa a reţinut circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 75 alin. (2), nu a făcut aplicarea art. 76 din C. pen.

La data de 04.03.2022, recurentul A., prin apărător ales - avocat E., a suplimentat motivele pentru cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.

Astfel, recurentul a susţinut, în esenţă, că deşi instanţa de apel i-a admis apelul şi a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, s-a orientat către maximul limitelor speciale ale pedepselor, pornind de la o confuzie gravă a situaţiei inculpaţilor din cauză. În acest sens, a arătat că instanţa de apel a avut în vedere circumstanţele reale ale faptei care-l vizau, de fapt, pe coinculpatul C., respectiv a reţinut în sarcina sa că transportul de droguri nu a avut un caracter ocazional, deşi în actul de inculpare nu s-a făcut vorbire de mai multe acte materiale sau infracţiuni comise anterior.

Recurentul a susţinut că, în acest mod, instanţa i-a agravat situaţia în propria cale de atac, pedepsele aplicate în cuantum minim de prima instanţă, fiind majorate spre maxim, în condiţiile în care apelul Parchetului a fost admis doar în privinţa criticii de nelegalitate a sentinţei vizând sporul greşit aplicat coinculpatului C. Recurentul a menţionat că instanţa de apel nu a lămurit în ce limite a admis apelul Ministerului Public, iar din lecturarea deciziei rezultă că această cale de atac a fost admisă doar prin raportare la motivul de nelegalitate invocat cu privire la inculpatul C.

Deopotrivă, a susţinut că instanţa de apel a majorat pedeapsa pentru infracţiunea de fals în declaraţii, în condiţiile în care, pe de o parte, apelul Ministerului Public a fost respins, iar pe de altă parte, acuzarea nici nu a formulat critici în apel cu privire la pedeapsa aplicată sub minimul special de către magistratul fondului.

În aceste condiţii, recurentul a considerat că instanţa de apel trebuia să menţină orientarea pedepselor spre minim, respectiv să dispună condamnarea la 1 an şi 8 luni închisoare pentru infracţiunea de trafic de droguri de mare risc, 2 ani şi 4 luni închisoare pentru instigare la infracţiunea de trafic internaţional de droguri de mare risc şi 2 luni închisoare pentru infracţiunea de fals în declaraţii.

În susţinerea celor arătate recurentul a invocat jurisprudenţa Înaltei Curţi, care a reţinut că sintagma "pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege" nu vizează doar stabilirea pedepsei în limitele prevăzute de lege în raport de încadrarea juridică şi cauzele sau stările de agravare şi atenuare reţinute prin hotărârea definitivă, ci, în căile de atac, impune o verificare şi prin raportare la principiile ce au influenţă asupra tratamentului sancţionator, cum este non reformatio in pejus (în acelaşi sens, ÎCCJ, secţia penală, deciziile nr. 144/RC/2015, 390/RC/2015, 98/RC/2018, 333/RC/2018, 150/RC/2019, 79/RC/2020).

Având în vedere argumentele expuse anterior, potrivit cărora inculpatului nu i se poate agrava situaţia în propria cale de atac, recurentul a considerat că pedepsele legale ce trebuiau dispuse de Curtea de Apel Bucureşti trebuiau să fie în cuantum minim, urmare a reţinerii prevederilor art. 19 din Legea nr. 682/2002.

În subsidiar, în măsura în care s-ar aprecia că, instanţa de apel a admis apelul parchetului, recurentul a susţinut că hotărârea din apel este nelegală, fiind aplicate pedepse orientate spre maximul limitelor speciale (în cazul infracţiunilor de trafic ilicit de droguri de mare risc şi trafic ilicit internaţional de droguri de mare risc), iar pedeapsa aplicată de prima instanţă pentru infracţiunea de fals în declaraţii în cuantum de 2 luni, se impunea a fi menţinută.

Prin urmare, aplicând regulile de la concursul de infracţiuni, recurentul a solicitat să se constate că pedeapsa rezultantă legală, la care se impunea a fi condamnat este de 2 ani, 11 luni şi 3 zile închisoare (în cazul pedepselor orientate spre minimul special), respectiv de 4 ani şi 8 luni închisoare (în ipoteza pedepselor orientate spre mediul limitelor speciale).

Prin încheierea din 07 septembrie 2022, Înalta Curte a admis, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 33 din 17.01.2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală. S-a constatat ca fiind întrunite condiţiile prevăzute de art. 434 - art. 438 C. proc. pen. şi că recursul în casaţie declarat de inculpat poate fi examinat prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen. invocat de acesta, în ceea ce priveşte soluţia de condamnare pentru săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii, prev. de art. 326 C. pen., sub aspectul chestiunilor de drept invocate în legătură cu neîntrunirea elementelor de tipicitate obiectivă, în sensul susţinut al inexistenţei unei corespondenţe între starea de fapt şi modelul abstract impus de norma de incriminare.

Totodată, s-a constatat că motivele de recurs în casaţie susţinute de inculpatul A. referitoare la limitele pedepselor aplicate, în raport de incidenţa dispoziţiilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen. şi art. 19 din Legea nr. 682/2002, pot fi examinate în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. (s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege).

Deopotrivă, constituind un principiu legal care guvernează tratamentul sancţionator, s-a considerat că principiul non reformatio in pejus permite verificarea aplicării acestuia prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., în măsura în care ar influenţa asupra pedepselor concret aplicate.

În consecinţă, din perspectiva formalismului unei cereri de recurs în casaţie, s-a conchis că cererea formulată de recurentul inculpat A. îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 434 - art. 438 C. proc. pen., recursul în casaţie urmând a fi examinat prin prisma cazurilor de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi pct. 12 C. proc. pen.

Având în vedere toate motivele dezvoltate de recurentul inculpat, s-a mai precizat că nu se includ în sfera cazurilor de recurs în casaţie invocate expres de recurent şi nici a vreunui alt caz de casare dintre cele expres şi limitativ prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., criticile privind interpretarea probatoriului, verificarea existenţei ori a suficienţei probelor pe care s-a întemeiat soluţia de condamnare sau cele privind individualizarea judiciară.

Examinând recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 33 din 17 ianuarie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi pct. 12 C. proc. pen., în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, Înalta Curte constată următoarele:

Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege care vizează exclusiv legalitatea hotărârii.

Motivele de casare invocate de recurent trebuie să se raporteze la situaţia factuală şi la elementele care au circumstanţiat activitatea infracţională, astfel cum au fost stabilite în mod definitiv de instanţa de apel, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie neputând proceda la reevaluarea materialului probator sau la modificarea situaţiei de fapt.

În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut în dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., se notează că acesta este incident dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală. Astfel, acest caz de casare vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie pentru că fapta a fost dezincriminată.

Aşadar, în temeiul cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate analiza exclusiv dacă faptele, astfel cum au fost reţinute prin decizia recurată, corespund tiparului de incriminare a celor pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului, fără posibilitatea de a reaprecia probatoriul administrat sau de a statua asupra situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel.

Referitor la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., în conformitate cu care hotărârea este supusă casării dacă s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, se precizează că prin sintagma "pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege" legiuitorul a avut în vedere limitele de pedeapsă ce sunt prevăzute de textul de lege, în raport cu încadrarea juridică, cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei, circumstanţele atenuante ori agravante a căror incidenţă a fost stabilită de instanţa de apel.

Potrivit art. 326 C. pen. infracţiunea de fals în declaraţii constă în declararea necorespunzătoare a adevărului, făcută unei persoane dintre cele prevăzute în art. 175 C. pen. sau unei unităţi în care aceasta îşi desfăşoară activitatea în vederea producerii unei consecinţe juridice, pentru sine sau pentru altul, atunci când, potrivit legii ori împrejurărilor, declaraţia făcută serveşte la producerea acelei consecinţe.

La nivel doctrinar, sub aspectul elementului material al laturii obiective, s-a arătat că infracţiunea de fals în declaraţii constă în declararea necorespunzătoare adevărului ce poate fi făcută din proprie iniţiativă sau la solicitarea organului competent, în formă scrisă sau verbală, consemnată în scris de organul în faţa căruia a fost făcută. Declaraţia poate fi în parte sau în întregime necorespunzătoare adevărului, fiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii fie dacă persoana face afirmaţii contrare realităţii, fie dacă omite să facă cunoscute anumite fapte, date sau împrejurări.

Pentru a întruni elementele de tipicitate, declaraţia necorespunzătoare adevărului trebuie dată în faţa uneia dintre persoanele prevăzute la art. 175 C. pen., şi anume a unui funcţionar public, în sensul legii penale, astfel cum este definit la alin. (1) şi (2) ale articolului menţionat.

Totodată, pentru realizarea laturii obiective a infracţiunii de fals în declaraţii, este necesar ca declaraţia, potrivit unor acte normative sau împrejurări excepţionale, să conducă la producerea unei consecinţe juridice, adică să aibă valoare probatorie şi eficienţă juridică, să fie aptă a servi la producerea consecinţei juridice avută în vedere de făptuitor.

Obiectul material al infracţiunii prevăzute de art. 326 C. pen. este reprezentat de declaraţia scrisă sau înscrisul în care s-a consemnat declaraţia făcută oral.

În cauză, sub aspectul situaţiei de fapt, cu privire la infracţiunea de fals în declaraţii, instanţa de apel a reţinut că inculpatul, la data de 15.04.2020, în condiţiile stării de urgenţă instituite prin Decretul Preşedintelui României nr. 195/16.03.2020 şi prelungite prin Decretul nr. 240/14.04.2020, a prezentat lucrătorilor de poliţie din cadrul BCCOB o declaraţie pe propria răspundere, datată 15.04.2020, conform căreia motivele deplasării la "vama Chitila" erau reprezentate de interes profesional, inclusiv între locuinţă şi locul de desfăşurare a activităţii profesionale şi înapoi, respectiv motive justificate precum îngrijirea/însoţirea unui copil minor, asistenţa persoanelor vârstnice, bolnave sau cu dizabilităţi ori deces al unui membru de familie, aspecte ce nu corespundeau adevărului, pentru a evita sancţionarea sa contravenţională, în condiţiile restricţiilor impuse circulaţiei persoanelor.

Din această situaţie de fapt, reţinută cu caracter definitiv prin decizia instanţei de apel, rezultă că există o corespondenţă deplină între baza factuală şi elementele de tipicitate ale infracţiunii de fals în declaraţii, prevăzute de art. 326 C. pen., sub aspectul laturii obiective a infracţiunii, respectiv a elementului material al infracţiunii, inclusiv a aptitudinii declaraţiei de a produce consecinţele juridice urmărite de recurentul inculpat şi a condiţiei ca declararea necorespunzătoare adevărului să fie făcută unei persoane dintre cele prevăzute în art. 175 C. pen. (în condiţiile instituirii stării de urgenţă, a prezentat o declaraţie pe propria răspundere, cu aspecte ce nu corespundeau realităţii, lucrătorilor din cadrul BCCOB, ce au calitatea de funcţionari publici în accepţiunea art. 175 C. pen., pentru a evita sancţionarea sa contravenţională).

Dincolo de imposibilitatea legală ca în recurs în casaţie să poată fi schimbată situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, ceea ce recurentul a urmărit, în realitate, prin unele dintre motivele de recurs prezentate în argumentarea cazului prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., se subliniază că recurentul inculpat A. a optat a fi judecat în procedura recunoaşterii vinovăţiei, cerere care i-a fost admisă, ceea ce înseamnă că a recunoscut săvârşirea faptei astfel cum a fost descrisă prin rechizitoriu, aceasta fiind reţinută de instanţele de fond şi apel.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că, prin criticile aduse hotărârii definitive, recurentul inculpat nu a evidenţiat elemente de nelegalitate care să conducă la concluzia că fapta pentru care a fost condamnat nu este prevăzută de legea penală.

Cu privire la cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., invocat de recurentul A., Înalta Curte observă că acesta a susţinut că pedepsele ce i-au fost aplicate pentru infracţiunile cu privire la care s-a dispus condamnarea sa, sunt în alte limite decât cele legale, în raport de incidenţa dispoziţiilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen. şi a art. 19 din Legea nr. 682/2002 reţinute de instanţa de apel, precum şi că prin decizia pronunţată în apel s-a încălcat principiul non reformatio in pejus din perspectiva tratamentului sancţionator aplicat, reliefat prin pedepsele principale.

În cauză, inculpatul A. a fost condamnat prin decizia pronunţată în apel, la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de mare risc prev. de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 19 din Legea nr. 682/2002 şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen., la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la trafic internaţional de droguri de mare risc, prev. de art. 47 C. pen. raportat art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 19 din Legea nr. 682/2002 şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen. şi la pedeapsa de 3 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiuni de fals în declaraţii prev. de art. 326 C. pen., cu aplicarea art. 19 din Legea nr. 682/2002 şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen.

Având în vedere motivele recursului în casaţie enunţate de recurentul A., se impune precizarea că verificarea legalităţii pedepselor principale ce i-au fost aplicate se raportează strict la încadrarea juridică stabilită de instanţa de apel şi exclusiv la cauzele de reducere a pedepsei reţinute în apel, prevăzute de art. 396 alin. (10) C. proc. pen. şi de art. 19 din Legea nr. 682/2002.

În raport de data comiterii infracţiunilor de către recurentul inculpat A., se notează că limitele de pedeapsă prevăzute pentru infracţiunea de trafic de droguri de mare risc, prev. de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 sunt de la 5 ani la 12 ani închisoare, cele prevăzute pentru infracţiunea de trafic internaţional de droguri de mare risc prev. de art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 sunt de la 7 ani la 15 ani închisoare, iar pentru infracţiunea de fals în declaraţii prev. de art. 326 C. pen. limitele speciale de pedeapsă sunt de la 6 luni la 2 ani închisoare.

Instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen. - corespunzătoare judecăţii în procedura recunoaşterii vinovăţiei, în conformitate cu care limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii se reduc cu o treime, precum şi a cauzei legale de reducere a pedepsei reglementate de art. 19 din Legea nr. 682/2002, care prevede că în ipoteza reţinerii acesteia, limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită se reduc la jumătate.

În aceste condiţii, diminuând limitele speciale de pedeapsă mai sus enunţate, prevăzute de lege pentru infracţiunile comise de recurentul inculpat, se constată că pedepsele aplicate acestuia sunt în limite legale, contrar celor susţinute de acesta prin motivele de recurs în casaţie, fiindcă, dând eficienţă dispoziţiilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen. şi art. 19 din Legea nr. 682/2002, raportat la limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru fiecare dintre cele trei infracţiuni săvârşite de recurent, se constată că pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată de instanţa de apel pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de mare risc prev. de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 se încadrează în limitele astfel stabilite, cuprinse între 1 an şi 8 luni închisoare şi 4 ani închisoare, pedeapsa de 4 ani închisoare aplicată de instanţa de apel pentru infracţiunea de instigare la trafic internaţional de droguri de mare risc, prev. de art. 47 C. pen. raportat art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 se încadrează în limitele calculate cuprinse între 2 ani şi 4 luni închisoare şi 5 ani închisoare, iar pedeapsa de 3 luni închisoare aplicată de instanţa de apel pentru infracţiunea de fals în declaraţii prev. de art. 326 C. pen., se încadrează în limitele fixate prin calcul matematic, conform celor anterior expuse, cuprinse între 2 luni şi 8 luni închisoare.

În legătură cu principiul non reformatio in pejus din perspectiva tratamentului sancţionator, se observă că acesta nu a fost nesocotit de instanţa de apel în condiţiile în care, în cauză, a formulat apel nu doar inculpatul A., ci şi parchetul, în defavoarea recurentului inculpat, criticând greşita individualizare a pedepselor principale aplicate în cauză, sens în care a arătat că "scopul preventiv şi educativ al pedepselor aplicate de prima instanţă de judecată nu poate fi atins prin stabilirea unor pedepse prea blânde, aşa cum sunt cele aplicate inculpaţilor A., C. şi F." - fila x decizie apel). Or, cum calea de atac a apelului promovat de procuror a fost în defavoarea recurentului inculpat A. sub aspectul tratamentului sancţionator, instanţa de apel avea posibilitatea de a agrava răspunderea penală a acestuia, independent de faptul că şi inculpatul a formulat apel, cu condiţia respectării limitelor legale de pedeapsă, cerinţă îndeplinită.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 33 din 17 ianuarie 2022 pronunţata de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Văzând şi dispoziţiile art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 33 din 17 ianuarie 2022 pronunţata de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 octombrie 2022.

GGC - ED