Scope of Cassation Review: Exclusion of Factual Re-evaluation in Challenging Typicity of Fraudulent Financial Operations and Illegal Computer Access Convictions

Deliberând asupra cauzei de faţă,

În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 2657 din data de 28.12.2020, pronunţată în Dosarul nr. x/2016, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală a hotărât următoarele:

1. În baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 360 alin. (1), alin. (2), alin. (3) C. pen. l-a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa închisorii în cuantum de 2 ani, pentru săvârşirea infracţiunii de acces ilegal la un sistem informatic.

În baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 250 alin. (1) C. pen. l-a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa închisorii în cuantum de 2 ani, pentru săvârşirea infracţiunii de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos.

În baza art. 38 alin. (2) şi art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., a contopit cele două pedepse principale privative de libertate arătate mai sus şi a aplicat inculpatului A. pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare, la care a adăugat un spor de o treime din totalul celeilalte pedepse, stabilind, astfel, o pedeapsă principală rezultantă de 2 ani şi 8 luni închisoare.

În baza art. 91 C. pen., a suspendat executarea pedepsei sub supraveghere pe durata unui termen de supraveghere de 3 ani, calculat potrivit art. 92 C. pen.

În baza art. 92 alin. (3) şi art. 93 alin. (1) C. pen., a dispus că, pe durata termenului de supraveghere, inculpatul va trebui să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 92 alin. (3) şi art. 93 alin. (2) lit. d) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, instanţa a impus inculpatului să nu părăsească teritoriul României, fără acordul instanţei.

În baza art. 92 alin. (3) şi art. 93 alin. (3) C. pen., a dispus că, pe durata termenului de supraveghere, inculpatul va presta timp de 70 de zile o muncă neremunerată în folosul comunităţii, potrivit posibilităţilor concrete de executare existente la nivelul serviciului de probaţiune.

În baza art. 404 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 93 alin. (3) C. pen., instanţa a indicat următoarele două entităţi din comunitate unde urmează a se executa obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii: Primăria comunei Jilava, respectiv Grădiniţa nr. 1 Jilava, ambele situate în comuna Jilava, judeţul Ilfov.

În baza art. 404 alin. (2) C. proc. pen., a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen., care privesc cazurile de revocare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

A luat act că inculpatul A. nu a fost supus măsurilor preventive în cauză.

2. A admis, în parte, acţiunea civilă formulată de către partea civilă SC B. SRL împotriva inculpaţilor C., D. şi A.

A obligat inculpaţii C., D. şi A. să plătească în solidar părţii civile SC B. SRL suma de 74.997,88 de RON.

A respins, ca nefondată, acţiunea civilă formulată de către partea civilă E. împotriva inculpaţilor C., D. şi A.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DIICOT, inculpatul A.

Prin Decizia penală nr. 231/A din 03.03.2021, pronunţată în Dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DIICOT şi alţii împotriva Sentinţei penale nr. 2657/28.12.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în Dosarul nr. x/2016.

A desfiinţat, în parte, sentinţa penală apelată şi în fond, rejudecând:

A înlăturat obligaţia impusă inculpatului A. pe durata termenului de supraveghere, de a nu părăsi teritoriul României, fără acordul instanţei.

În baza art. 92 alin. (3) şi art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., pe durata termenului de supraveghere a impus inculpatului A. să frecventeze un program de reintegrare socială, derulat de către serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

A respins acţiunea civilă formulată de către partea civilă SC B. SRL.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.

În baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins apelul declarat de apelantul inculpat A. împotriva Sentinţei penale nr. 2657/28.12.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în Dosarul nr. x/2016.

Împotriva hotărârii instanţei de apel, la data de 21.02.2022, a formulat cerere de recurs în casaţie inculpatul A., prin avocat F.

Prin cererea de recurs în casaţie formulată, inculpatul A., invocând cazul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., a solicitat instanţei a constata că întreaga acuzaţie formulată se bazează numai pe supoziţii nesusţinute cu probe temeinice şi pe ipoteze, deduse la rândul lor, pe baza contradicţiilor existente între declaraţiile persoanelor audiate în cauză, atât în cursul urmăririi penale, cât şi al cercetării judecătoreşti.

Pentru a se putea reţine în sarcina inculpatului A. infracţiunea de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos, prevăzută de art. 250 alin. (1) C. pen., respectiv infracţiunea de acces fără drept la un sistem informatic, prev. de art. 360 C. pen., s-a făcut trimitere la următoarele aspecte:

- în ceea ce priveşte prima infracţiune, trebuia să se stabilească, fără dubiu, că sumele de bani s-au ridicat în mod fraudulos, fără consimţământul titularului;

- în ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 360 C. pen., trebuia să se stabilească, fără dubiu, că inculpatul A. a efectuat sustragerile sumelor de bani fără consimţământul titularului, în cazul primei infracţiuni, şi că a accesat fraudulos un sistem informatic, fără drept, în cazul celei de-a doua infracţiuni;

În legătura cu modalitatea concretă în care s-au desfăşurat operaţiunile reţinute ca fiind frauduloase în sarcina inculpatului A., a solicitat a se constata că, în niciun moment, acesta nu a accesat în mod ilicit contul societăţii G. SRL, dovada neaccesării ilicite a contului societăţii mai sus menţionate fiind atestată şi prin declaraţia olografă din data de 23.04.2015, înregistrată sub nr. x/23.04.2015 la H., prin care inculpatul I., administratorul G. SRL, a solicitat unităţii bancare confirmarea plăţii către societatea J. SRL, operaţiune pe care şi-o asumă.

A arătat că, la aceste aspecte se adăugă şi normele Băncii Naţionale a României, precum şi normele băncilor ce operează pe teritoriul României şi ale H., cu privire la mijloacele electronice de plată, dispozitivul, în forma fizică, fiind proprietatea băncii şi putând fi blocat/reactivat sau retras oricând, în mod unilateral, de către bancă, în cazurile şi condiţiile prevăzute de legislaţia în vigoare.

Pe cale de consecinţă, a arătat că inculpatul A. putea folosi în mod legal acest instrument de plată, atât timp cât acest drept nu i-a fost retras de către bancă sau de către numitul I., care şi-a asumat operaţiunea reţinută în sarcina numitului A.

Prin încheierea din data de 23 iunie 2022, Înalta Curte a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 231/A din 3 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală în Dosarul nr. x/2016.

Analizând cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că aceasta este nefondată, urmând a o respinge, pentru următoarele considerente:

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalităţii şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres şi limitativ prevăzute de lege.

Dispoziţiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În speţă, inculpatul A. a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării dacă "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Cazul de casare invocat vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv).

Critica formulată de recurent, în sensul că fapta reţinută în sarcina sa nu întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunilor prevăzute de art. 250 alin. (1) C. pen., respectiv de art. 360 C. pen., este analizată, exclusiv, prin raportare la situaţia de fapt stabilită cu titlu definitiv prin hotărârea recurată, conform scopului recursului în casaţie, reglementat ca o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept, nu şi faptic.

În considerarea aspectelor teoretice relevate, se constată că, în cauză, recurentul inculpat a formulat critici subsumate, în esenţă, neîndeplinirii elementelor constitutive ale infracţiunii de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos, prevăzută de art. 250 alin. (1) C. pen., respectiv de acces fără drept la un sistem informatic, prev. de art. 360 C. pen., din perspectiva elementului material, a laturilor obiectivă şi subiectivă, în sensul că, în raport de ansamblul probatoriu administrat în cauză nu rezultă, în ceea ce priveşte prima infracţiune, că sumele de bani s-au ridicat în mod fraudulos, fără consimţământul titularului, iar în ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 360 C. pen., că inculpatul A. a efectuat sustragerile sumelor de bani fără consimţământul titularului.

Sub un prim aspect, Înalta Curte notează că, prin criticile aduse deciziei atacate prezentate în motivele de recurs în casaţie formulate de inculpat, în realitate, nu se invocă nelegalitatea hotărârii, ci se solicită reanalizarea situaţiei de fapt şi reevaluarea materialului probator cu consecinţa stabilirii unei alte situaţii de fapt decât cea avută în vedere de instanţa de apel cu titlu definitiv pe baza materialului probator administrat şi care să conducă la o soluţie favorabilă inculpatului, motive ce nu pot fi circumscrise cazurilor de casare expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile legale în materie, respectiv art. 438 alin. (1) C. proc. pen. Analiza motivelor de recurs în casaţie nu vizează practic raportarea situaţiei de fapt reţinută la condiţiile de tipicitate subsumate normei de incriminare ce sancţionează penal fapta de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos, prevăzută de art. 250 alin. (1) C. pen., respectiv de acces fără drept la un sistem informatic, prev. de art. 360 C. pen., ci reprezintă o veritabilă solicitare de reinterpretare şi valorificare a probatoriului administrat în sensul celor invocate.

În acest context, contrar susţinerilor apărării, Înalta Curte apreciază că situaţia de fapt reţinută în cauză şi probele dosarului dovedesc că faptele inculpatului, astfel cum au fost descrise de către instanţa de apel, se circumscriu elementelor ce caracterizează sub aspect obiectiv infracţiunile reţinute în sarcina sa şi, de asemenea, constată că, în cauză, condamnarea nu se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, astfel că, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii, iar din această perspectivă criticile recurentului inculpat sunt neîntemeiate.

Sub un al doilea aspect, Înalta Curte reaminteşte că motivele referitoare la aprecierea probatoriului de către instanţa de apel, cele privind încadrarea juridică şi incidenţa principiului in dubio pro reo, nu se încadrează în cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., întrucât scopul recursului în casaţie este de a supune examinării, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile şi în niciun caz de a verifica temeinicia hotărârii.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 231/A din 3 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală în Dosarul nr. x/2016.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru recurentul inculpat A., precum şi pentru intimaţii inculpaţi C. şi D., în cuantum de câte 680 RON, vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 231/A din 3 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală în Dosarul nr. x/2016.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru recurentul inculpat A., precum şi pentru intimaţii inculpaţi C. şi D., în cuantum de câte 680 RON, rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 octombrie 2022.

GGC - ED