Fraud and forgery convictions quashed after limitation expired; civil damages upheld, enforcement annulled.

Deliberând asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 150/F din 6 august 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală (pronunţată în al doilea ciclu procesual), s-au dispus următoarele:

În temeiul art. 17 alin. (2) din C. proc. pen., art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatei A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de înşelăciune, prev. de art. 244 alin. (1) şi (2) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen.

În temeiul art. 17 alin. (2) din C. proc. pen., art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. (prin raportare la procesul-verbal de primire-recepţie nr. x/04.03.2011) şi art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. (prin raportare la celelalte acte materiale), s-a dispus achitarea inculpatei A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată, prev. de art. 322 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 35 alin. (1) din C. pen. (9 acte materiale) şi art. 5 din C. pen.

În temeiul art. 17 alin. (2) din C. proc. pen., art. 16 alin. (1) lit. b) teza I (prin raportare la actul material din data de 15.03.2011) şi lit. b) teza a II-a din C. proc. pen. (prin raportare la actul material din data de 25.03.2011), s-a dispus achitarea inculpatei A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de fals în declaraţii, prev. de art. 326 din C. pen. raportat la art. 35 alin. (1) din C. pen. (2 acte materiale) şi art. 5 din C. pen.

În temeiul art. 17 alin. (2) din C. proc. pen., art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului B. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de înşelăciune, prev. de art. 244 alin. (1) şi (2) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen.

În temeiul art. 17 alin. (2) din C. proc. pen., art. 16 alin. (1) lit. b) teza I (prin raportare la procesul-verbal de primire-recepţie nr. x/04.03.2011) şi art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. (prin raportare la celelalte acte materiale), s-a dispus achitarea inculpatului B. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată, prev. de art. 322 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 35 alin. (1) din C. pen. (8 acte materiale) şi art. 5 din C. pen.

În temeiul art. 17 alin. (2) din C. proc. pen., art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. (prin raportare la actul material din data de 15.03.2011) şi lit. b) teza a II-a din C. proc. pen. (prin raportare la actul material din 25.03.2011) s-a dispus achitarea inculpatului B. sub aspectul instigării la infracţiunea de fals în declaraţii, prev. de art. 326 din C. pen. raportat la art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 47 din C. pen. (2 acte materiale), cu aplicarea art. 5 din C. pen.

În temeiul art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., a fost lăsată nesoluţionată acţiunea civilă.

În temeiul art. 25 alin. (3) din C. proc. pen., s-a dispus desfiinţarea totală a înscrisurilor falsificate: actul constitutiv al SC C. SRL nr. x/01.03.2011; decizia unicului asociat nr. x/01.03.2011; declaraţia atestată sub nr. x/1.03.2011 de Cabinetul individual de avocat A.; hotărârea Adunării Generale a Asociaţilor SC C. SRL nr. x/23.03.2011; actul constitutiv actualizat al SC C. SRL nr. x/23.03.2011; împuternicirea avocaţială nr. x/23.03.2011; contractul de cesiune din data de 23.03.2011; declaraţia atestată sub nr. x/23.03.2011 de Cabinetul individual de avocat A.

În baza art. 580 alin. (4) din C. proc. pen., s-a dispus comunicarea unei copii a hotărârii către Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi partea civilă D.

Prin motivele de apel, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a criticat hotărârea atacată sub aspectul greşitei achitări a inculpaţilor A. şi B. pentru faptele pentru care au fost trimişi în judecată.

Şi criticile formulate de apelanta parte civilă D. au vizat acelaşi aspect, respectiv greşita achitare a inculpaţilor A. şi B. pentru faptele pentru care au fost trimişi în judecată.

Examinând actele dosarului şi sentinţa penală apelată atât prin prisma criticilor formulate, cât şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, în conformitate cu dispoziţiile art. 417 alin. (2) din C. proc. pen., instanţa de apel a reţinut următoarele:

Cu privire la conţinutul faptelor ce fac obiectul judecăţii s-a reţinut că soluţia primei instanţe a avut la bază evaluarea eronată a obiectului judecăţii, în sensul în care împrejurările factuale real imputate celor doi inculpaţi au fost reţinute incomplet sau denaturat, cu consecinţa formulării unor concluzii care nu au suport în materialul probator administrat în cauză.

Prin urmare, pentru o justă soluţionare a cauzei de faţă, instanţa de apel a apreciat necesar să identifice, prealabil examinării propriu-zise a criticilor în apel, toate particularităţile temporale şi de conţinut ale faptelor deduse judecăţii.

Sub un prim aspect, s-a reţinut că infracţiunea de înşelăciune imputată inculpaţilor A. şi B. nu s-a rezumat, astfel cum neîntemeiat a reţinut prima instanţă, la inducerea în eroare a părţii civile cu ocazia semnării, de către aceasta din urmă, a specimenului de semnătură şi a procesului-verbal de primire-recepţie din data de 04.03.2011, prin prezentarea ca adevărată a împrejurării mincinoase a încheierii unui contract de muncă în cadrul SC C. SRL.

Ceea ce s-a imputat, în mod real, celor doi inculpaţi - prin actul de sesizare a cărui regularitate a fost constatată definitiv în procedura de cameră preliminară - a fost inducerea în eroare a părţii civile cu privire la întinderea şi scopul real al cooptării acesteia în cadrul societăţii menţionate, respectiv a condiţiilor de "angajare" inducerea în eroare a purtat, prin urmare, nu asupra aspectului formal al încheierii unui contract de muncă, ci asupra specificului funcţiei şi întinderii atribuţiilor ce urmau să fie pretins exercitate de către aceasta.

În acest sens, prin rechizitoriul din data de 09.08.2017 s-a reţinut că cei doi inculpaţi au comis acte de inducere în eroare a părţii civile D., materializate în prezentarea, în mod mincinos, a două aspecte esenţiale, respectiv: conţinutul procesului-verbal de primire-recepţie din 04.03.2011 (care atesta, contrar realităţii, predarea totalităţii bunurilor societăţii către partea civilă), precum şi motivul real pentru care persoanei vătămate i s-a solicitat să se prezinte la B.N.P E., la data de 04.03.2011 - şi anume, pentru legalizarea unui specimen de semnătură în calitate de asociat şi administrator, iar nu pentru semnarea unui contract de angajare, cum alegase, în mod mincinos, inculpata A.

S-a subliniat, prin acelaşi rechizitoriu, că cei doi inculpaţi au plănuit să transfere societatea persoanei vătămate şi, în acest scop, au profitat de situaţia sa financiară precară, precum şi de dizabilităţile psihice evidente, inducând-o în eroare, în luna martie 2011, atât cu privire la natura şi consecinţele juridice ale procesului-verbal anterior menţionat, cât şi la condiţiile în care s-a realizat cesionarea SC C. SRL, societatea fiind transferată persoanei vătămate prin falsificarea semnăturii sale pe actele de cesiune.

Astfel configurată factual, activitatea de punere în executare a rezoluţiei de inducere în eroare a părţii civile s-a plasat, temporal, la începutul lunii martie 2011, ea fiind urmată de realizarea, în perioada 15.03.2011 - 23.03.2011, a formalităţilor de cooptare a părţii civile, mai întâi ca asociat şi administrator al SC C. SRL, iar ulterior, în intervalul 25.03.2011 - 30.03.2011, de transferare frauduloasă a întregului capital social către aceeaşi parte civilă, care a devenit, astfel, asociat unic şi administrator al societăţii.

Rezultatul prejudiciabil al acestei activităţi infracţionale s-a produs însă, conform acuzării, abia la data de 04.04.2013, când, prin Sentinţa civilă nr. 383/04.04.2013 a Tribunalului Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în Dosarul nr. x/2012, a fost angajată răspunderea patrimonială a părţii civile D. în calitate de administrator al SC C. SRL şi a fost obligată la acoperirea pasivului social al debitoarei în sumă de 438.826,11 RON, cauzându-i-se, astfel, o pagubă materială.

Infracţiunea de înşelăciune consumată la data de 04.04.2013 a fost reţinută în concurs real cu cea de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată, a cărei latură obiectivă a inclus 9 acte materiale (în cazul inculpatei A.) şi, respectiv, 8 acte materiale (în cazul coinculpatului B.), acte al căror conţinut factual a fost, în ansamblu, corect evidenţiat în sentinţa apelată.

Sub aspectul momentului epuizării unităţii legale de infracţiune prevăzute de art. 322 din C. pen. (art. 290 din C. pen. din 1969), s-a reţinut că el corespunde nu datei de 23.03.2011 (data consemnată pe ultimul înscris falsificat, respectiv, declaraţia pe propria răspundere atestată cu nr. x/23.03.2011), ci datei la care s-a produs ultimul act de folosire a înscrisurilor falsificate prin cele nouă acte materiale componente ale unităţii legale de infracţiune.

Astfel, procesul-verbal de primire-recepţie nr. x/04.03.2011, al cărui caracter fals va fi demonstrat în continuare, a fost folosit, după cum s-a reţinut în rechizitoriu, în procedura insolvenţei SC C. SRL, fiind depus de inculpatul B., la instanţa civilă, la data de 17.01.2013, odată cu întâmpinarea formulată în Dosarul nr. x/2012.

Astfel individualizată, data de 17.01.2013 marchează momentul epuizării activităţii de contrafacere a înscrisurilor sub semnătură privată ce fac obiectul judecăţii, activitate a cărei latură obiectivă nu se rezumă la actul falsificării, cum a susţinut apărarea, ci include şi cerinţa cumulativă succesivă a folosirii respectivului înscris sau încredinţării sale spre folosire. Această dată corespunde, totodată, momentului epuizării infracţiunii continuate prevăzute de art. 322 din C. pen.

Instanţa de apel a reţinut că, deşi, în cuprinsul rechizitoriului, data folosirii procesului-verbal din 04.03.2011 nu a fost individualizată cu precizie, o atare omisiune a procurorului nu are relevanţă asupra conţinutului şi limitelor obiectului judecăţii, de vreme ce împrejurările în care sus-menţionatul proces-verbal a fost contrafăcut şi folosit în procedura insolvenţei au fost descrise detaliat în cuprinsul actului de sesizare, atât în prezentarea situaţiei de fapt (paginile 16 şi 21 ale rechizitoriului), cât şi în analiza sintetică a încadrării juridice (pag. 37 a actului de sesizare).

Or, în condiţiile în care, formulând acuzaţia de fals în înscrisuri sub semnătură privată, procurorul a avut în vedere ambele activităţi subsumate laturii obiective a falsului incriminat de art. 322 din C. pen. (respectiv, atât contrafacerea, cât şi folosirea înscrisurilor sub semnătură privată), menţionarea inadvertentă a intervalului 01.03.2011 - 23.03.2011 ca fiind cel în care s-ar fi falsificat înscrisurile în discuţie nu influenţează, în substanţă, nici conţinutul actelor materiale deduse judecăţii şi nici momentele de timp la care ele s-ar fi comis.

De altfel, este uşor sesizabil că, făcând trimitere la intervalul de timp anterior menţionat, procurorul s-a raportat exclusiv la data întocmirii actelor false, nu şi la data folosirii lor, deşi aceasta din urmă era, în fiecare caz, ulterioară momentului realizării contrafacerii. Astfel, înscrisurile datate 01.03.2011 (act constitutiv, decizie asociat unic, declaraţie atestată sub nr. x) au fost depuse la Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa la datele de 21.03.2011, respectiv, 15.03.2011, iar actele contrafăcute datate 23.03.2011 (împuternicire avocaţială, contract de cesiune, act constitutiv, decizie asociat unic şi declaraţie atestată sub nr. x) au fost depuse la acelaşi oficiu la datele de 25.03.2011 şi, respectiv, 30.03.2011.

În coordonatele temporale astfel stabilite, instanţa de apel a constatat că intervalul de timp indicat de procuror s-a raportat numai la o parte a activităţii infracţionale de falsificare, omisiune ce nu a fost remediată în etapa filtru a camerei preliminare, încheierea pronunţată în acea etapă având caracter definitiv. Raportat la ansamblul considerentelor rechizitoriului, s-a reţinut, însă, că omisiunea procurorului de a identifica temporal momentul exact al folosirii tuturor înscrisurilor falsificate nu este de natură a restrânge sau afecta determinant claritatea obiectului judecăţii, de vreme ce, în conţinutul factual al infracţiunii analizate, sunt descrise neechivoc elementele contextuale în care a intervenit folosirea şi care permit stabilirea precisă a acestui moment.

În fine, în privinţa conţinutului acuzaţiei de fals în declaraţii în formă continuată, s-a reţinut că nu se impun precizări prealabile, acestea fiind corect evidenţiate prin hotărârea instanţei de fond.

Cu privire la incidenţa prescripţiei răspunderii penale, Înalta Curte a reţinut că, pe parcursul judecării apelurilor, ambii intimaţi inculpaţi au solicitat să se constate intervenită prescripţia răspunderii penale pentru toate faptele ce fac obiectul acuzaţiilor, cu consecinţa dispunerii soluţiei de încetare a procesului penal.

Contrar poziţiei inculpaţilor, instanţa de apel a reţinut că, în cauză, nu a intervenit prescripţia răspunderii penale pentru niciuna dintre infracţiunile reţinute prin decizie.

Astfel, consumarea infracţiunii de înşelăciune prevăzute de art. 244 alin. (1), (2) din C. pen. a intervenit la data producerii rezultatului acţiunii ilicite - respectiv, 04.04.2013 - iar nu la data realizării inducerii în eroare a părţii civile, cum eronat au apreciat inculpaţii.

Înşelăciunea este o infracţiune de rezultat, care se consideră săvârşită la data realizării integrale a laturii sale obiective şi, implicit, la data producerii rezultatului păgubitor, de la această ultimă dată începând să curgă, potrivit art. 154 alin. (2) C. pen., şi termenul de prescripţie a răspunderii penale. În acest sens, prin Decizia nr. 5/11.02.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii (publicată în Monitorul Oficial nr. 334/02.05.2019) s-a statuat că prin data săvârşirii infracţiunii şi, implicit, data de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale în cazul infracţiunilor simple, a căror latură obiectivă implică producerea unei pagube pe o perioadă de timp, se înţelege momentul apariţiei primei pagube.

În considerentele acestei decizii s-a subliniat, cu valoare de principiu, că, atunci când infracţiunea comisă este una de rezultat, dacă în concret, urmarea tipică s-a produs la o oarecare distanţă în timp faţă de momentul desfăşurării elementului material, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie este momentul consumării - adică data producerii primei urmări relevante penal, care permite încadrarea faptei comise drept infracţiune.

Deşi decizia anterior evocată a vizat ipoteza infracţiunilor simple, care prezintă particularitatea producerii unei pagube pe o perioadă de timp, instanţa de apel a reţinut că raţionamentul instanţei supreme este valabil, mutatis mutandis, şi în privinţa activităţii infracţionale deduse judecăţii în speţă, a cărei particularitate este aceea că, deşi unică, paguba s-a produs după trecerea unui oarecare interval de timp de la momentul încetării acţiunii ce constituie elementul material al infracţiunii. În pofida trecerii acestui interval de timp, între activitatea de inducere în eroare imputată inculpaţilor şi rezultatul produs există legătură de cauzalitate, astfel cum se va argumenta în cuprinsul deciziei.

Pe cale de consecinţă, rezultă că, potrivit C. pen. din 1969 (în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii), limitele speciale de pedeapsă pentru infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (5) erau închisoare de la 10 la 20 de ani, iar termenul de prescripţie specială a răspunderii penale era de 30 de ani, conform art. 122 alin. (1) lit. a) raportat la art. 124 din C. pen. din 1969.

În conformitate cu prevederile C. pen. actual, fapta de înşelăciune este incriminată de art. 244 alin. (1), (2) şi pedepsită cu închisoare de la unu la 5 ani, termenul de prescripţie specială a răspunderii penale fiind de 10 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) şi alin. (2) coroborat cu art. 155 alin. (4) din C. pen.

Prin urmare, raportat la data de 04.04.2013 ca dată a săvârşirii infracţiunii de înşelăciune, instanţa de apel a constatat că nu s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale nici prin raportare la legea veche şi nici la legea penală în vigoare, în ansamblu mai favorabilă.

În plus, Înalta Curte a notat că, pe durata soluţionării cauzei în primă instanţă, Preşedintele României a emis două decrete care au avut ca efect suspendarea termenului de prescripţie a răspunderii penale, respectiv, Decretul nr. 195/16.03.2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României (publicat în M.Of. nr. 212/16.03.2020) şi Decretul nr. 240/14.04.2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României (publicat în M.Of. nr. 311/14.04.2020).

Potrivit art. 43 alin. (2) şi (8) din Decretul nr. 195/2020, respectiv art. 64 alin. (5), (13) din Decretul nr. 240/2020, pe durata stării de urgenţă instituite pe teritoriul României în perioada 16.03.2020 - 14.05.2020, procesele penale aflate pe rolul instanţelor de judecată au fost suspendate de drept, pe aceeaşi durată fiind suspendată şi prescripţia răspunderii penale, suspendare care a operat în baza decretului, fără a fi necesară întocmirea unei încheieri.

Aşa cum rezultă din actele cauzei, Curtea de Apel Bucureşti a dat eficienţă acestor prevederi dispunând, prin rezoluţia din data de 16.03.2020, preschimbarea, la data de 29.05.2020, a termenului stabilit pentru 03.04.2020. Aceasta înseamnă că, pe durata stării de urgenţă, nu s-au efectuat acte de procedură în prezenta cauză, constatându-se că ea nu face parte din categoria situaţiilor de excepţie, în care, potrivit normelor anterior evocate, nu a operat suspendarea procesului penal.

Pe cale de consecinţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 156 alin. (1), (2) din C. pen., în intervalul 16.03.2020 - 14.05.2020, termenul de prescripţie a răspunderii penale a fost suspendat, el reluându-şi cursul începând cu data de 15.05.2020, ceea ce a avut ca efect prelungirea corespunzătoare în speţă, cu încă 2 luni, a duratei prescripţiei speciale a răspunderii penale.

În ceea ce priveşte infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, instanţa de apel a reţinut ca dată a epuizării unităţii legale de infracţiune data de 17.01.2013, la care s-a produs ultima activitate subsumată laturii sale obiective.

Potrivit C. pen. din 1969 (în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii), limitele speciale de pedeapsă pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290 alin. (1) erau închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amendă, iar, conform art. 122 alin. (1) lit. d) raportat la art. 124 din C. pen. din 1969, termenul de prescripţie specială a răspunderii penale era de 10 ani.

În conformitate cu prevederile C. pen. actual, fapta analizată este incriminată de prevederile art. 322 alin. (1) din C. pen. şi pedepsită cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau amendă, termenul de prescripţie specială a răspunderii penale fiind de 10 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) şi alin. (2) coroborat cu art. 155 alin. (4) din C. pen. şi curgând de la data ultimei acţiuni ce intră în componenţa unităţii legale de infracţiune.

Prin urmare, raportat la data de 17.01.2013 ca dată a săvârşirii infracţiunii continuate de fals în înscrisuri sub semnătură privată, instanţa de apel a constatat că nu s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale de 10 ani prin raportare la vreuna din cele două legi penale succesive intervenite până în prezent.

În fine, sub aspectul infracţiunii de fals în declaraţii prevăzută de art. 292 din C. pen. din 1969, respectiv de art. 326 din C. pen., având în vedere soluţia de achitare menţinută prin decizie, s-a reţinut că examinarea problematicii prescripţiei răspunderii penale este irelevantă pentru justa soluţionare a cauzei.

Cu privire la criticile formulate în apel, reevaluând ansamblul probator administrat în cauză şi, în mod determinant, elementele ce rezultă din înscrisurile existente la dosar, precum şi din constatarea şi expertizele criminalistice efectuate, instanţa de apel a reţinut că împrejurările şi modalitatea în care inculpaţii A. şi B. au cooptat-o pe partea civilă D., prin inducere în eroare, în societatea SC C. SRL, precum şi cele în care inculpaţii au contrafăcut înscrisurile care atestau pretinsul consimţământ al părţii civile de a deveni administrator, iar mai apoi, asociat unic şi administrator, se circumscriu conţinutului obiectiv al infracţiunilor concurente de înşelăciune şi fals în înscrisuri sub semnătură privată.

În acest sens, s-a constatat că, pentru evidenţierea rezoluţiei infracţionale adoptate şi a modului în care cei doi inculpaţi au pus în executare hotărârea ilicită, relevante, în mod particular, sunt elementele factuale ce rezultă din conţinutul şi succesiunea înscrisurilor întocmite. Aceste mijloace probatorii scrise prezintă un grad ridicat de fiabilitate, de vreme ce ele nu au fost contestate în conţinut de către inculpaţi, poziţia celor din urmă rezumându-se la a alega necunoaşterea autorului contrafacerii semnăturii părţii civile, fără a se nega, însă, şi pretinsele operaţiuni juridice consemnate în cuprinsul lor.

În acest context probator, instanţa de apel a reţinut că, iniţial, la începutul lunii martie 2011, pe fondul unor dificultăţi financiare şi urmărind să transfere debitele restante ale SC C. SRL asupra altei persoane, inculpata A. a abordat-o pe partea civilă D. (persoană cu dizabilităţi fizice şi psihice, aflată în incapacitate de muncă) şi i-a transmis oferta de a se "angaja" în cadrul societăţii anterior menţionate. Pe fondul credibilităţii aparente pe care i-o confereau inculpatei calitatea sa de avocat, dar şi relaţiile de vecinătate, părţii civile i s-a creat, astfel, reprezentarea, nereală, a posibilităţii de a presta o activitate remunerată în cadrul societăţii, pe o perioadă redusă şi corespunzător limitărilor sale fizice.

Probatoriul nu a relevat cu certitudine dacă, în aceste discuţii iniţiale, părţii civile i s-a comunicat in terminis că ea urma a dobândi calitatea de administrator şi nici dacă o atare calitate viza o societate ce urma a fi înfiinţată sau una preexistentă. Sub acest ultim aspect, s-a reţinut că susţinerile părţilor sunt divergente, inculpaţii arătând că înscrisurile întocmite concordă realităţii, iar partea civilă afirmând, dimpotrivă, că poziţia în care urma a fi angajată era una care nu implica efort şi nici capacitate decizională, de vreme ce ea nu avea capacitatea fizică de a exercita o atare funcţie.

Notând poziţiile antagonice pe care se situează părţile, instanţa de apel a constatat că mijloacele de probă administrate în cauză nu permit reconstituirea completă şi obiectivă a conţinutului exact al afirmaţiilor sau înţelegerii dintre părţi. Este cert, însă, că specificul activităţii ce urma a fi în concret prestată de partea civilă D., natura şi întinderea exactă a atribuţiilor sale ori cuantumul remuneraţiei nu au fost discutate în detaliu de către părţi, cei doi inculpaţi profitând de dizabilităţile fizice şi psihice ale părţii civile (diagnosticată, anterior momentului critic, cu sechele encefalopatie infantilă cu hemipareză dreaptă spastică, tulburări psihice cu depresie şi anxietate), de capacitatea sa limitată de a înţelege pe deplin consecinţele opţiunii exprimate, dar şi de dificultăţile materiale şi familiale cu care se confrunta, la acel moment, partea civilă. În plus, demersul fraudulos al inculpaţilor a fost favorizat şi de alţi doi factori susceptibili a uşura captarea încrederii victimei şi scăderea vigilenţei acesteia, respectiv, relaţiile de vecinătate cu partea civilă şi calitatea de avocat a inculpatei A.

În contextul discuţiilor descrise, pretinzând că, pentru formalizarea aşa-zisei oferte de angajare, este necesară prezenţa sa personală la notar, inculpata A. i-a solicitat părţii civile D. să se deplaseze împreună la sediul B.N.P E., inculpata fiind cea care a ales notarul şi a asigurat şi mijlocul de deplasare necesar.

La data de 04.03.2011, în contextul deplasării la biroul notarial sus-menţionat, profitând de garanţiile inerente mediului oficial în care se aflau, inculpata i-a prezentat părţii civile spre semnare cinci înscrisuri menite, aparent, a formaliza "angajarea" acesteia din urmă în cadrul societăţii. Înscrisurile în discuţie, datate 01.03.2011 şi 04.03.2011, reprezentau, în realitate, acte prin care partea civilă devenea coasociat şi administrator unic al SC C. SRL şi au fost semnate de către aceasta în contextul descris, aparent în anticamera notarului, fără a le citi şi fără a i se face cunoscute - în detaliu şi pe înţelesul său - conţinutul ori semnificaţia lor juridică.

Este vorba, în concret, de următoarele înscrisuri care poartă semnătura reală a părţii civile:

a) actul constitutiv al SC C. SRL, atestat de avocat A. sub nr. x/01.03.2011, în cuprinsul căruia se menţiona faptul că societatea are un capital social de 300 RON împărţit în 30 de părţi sociale, din care 10 părţi (respectiv 25%) reveneau părţii civile D., restul de 20 părţi (respectiv 75%) aparţinând inculpatului B., dar şi împrejurarea că partea civilă D. deţinea calitatea de administrator al societăţii, exprimându-şi acordul în acest sens.

Deşi înscrisul poartă menţiunea tehnoredactării sale în 4 exemplare originale, în cauză au fost identificate numai 2 (două) astfel de exemplare, unul dintre ele - varianta barată - fiind prezentat Oficiului Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa la data de 15.03.2011, iar cel de-al doilea - varianta nebarată - regăsindu-se în arhiva inculpatei A., cu modificări olografe aduse procentelor din capitalul social deţinute de pretinşii asociaţi.

b) decizia unicului asociat nr. 1 din 01.03.2011 al SC C. SRL, prin care, în urma majorării capitalului social de către B., partea civilă D. era cooptată în societate cu un număr de 10 părţi sociale din totalul de 30 de părţi, inculpatul se retrăgea din funcţia de administrator, în locul acestuia fiind numită, cu puteri depline, partea civilă.

c) specimenul de semnătură dat de partea civilă D., în calitate de asociat şi administrator, la B.N.P. E. şi legalizat sub nr. x/04.03.2011;

d) procesul-verbal de primire-recepţie nr. x/04.03.2011, în cuprinsul căruia se consemna predarea, de către reprezentantul SC C. SRL B. către noul administrator D. a "tuturor bunurilor mobile şi de alt gen" proprietatea societăţii, respectiv contracte de credit, contracte de leasing, facturiere, chitanţiere, aviziere, bilete la ordin şi cecuri bancare, situaţii financiare şi contabile ale societăţii în perioada 2002 - 2011, ordine de compensare, bilanţuri şi balanţe contabile, stocuri marfă şi toate actele acestei societăţi.

Cu excepţia celui din urmă proces-verbal şi a unui exemplar al actului constitutiv (varianta nebarată), care au rămas în posesia inculpaţilor, restul înscrisurilor anterior enumerate au fost depuse de inculpata A., la data de 15.03.2011, la Oficiul Registrul Comerţului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa odată cu cererea nr. x/15.03.2011, prin care solicita, în numele SC C. SRL, înregistrarea menţiunilor referitoare la capitalul social, asociaţi/acţionari, participarea la profit şi pierderi, administratori şi act constitutiv actualizat, precum şi publicarea în Monitorul Oficial a deciziei unicului asociat nr. x/01.03.2011.

Cu aceeaşi ocazie, inculpata A. a depus la registrul comerţului şi următoarele înscrisuri: copia cărţii de identitate a numitei D., actul adiţional nr. x/01.03.2011 la contractul de comodat din data de 28.03.2006 (prin care inculpata punea la dispoziţia societăţii o cameră la adresa din str. x, Târgovişte, jud. Dâmboviţa până la data de 01.06.2011), dovada majorării capitalului social, împuternicirea avocaţială nr. x/01.03.2011, precum şi declaraţia atestată sub nr. x/01.03.2011 de avocat A., prin care partea civilă D. preciza că îndeplineşte condiţiile legale pentru deţinerea şi exercitarea calităţii de asociat şi administrator al SC C. SRL.

Acest ultim înscris nu a fost menţionat în opisul actelor depuse odată cu cererea nr. x, însă el poartă numărul de înregistrare x/15.03.2011, regăsindu-se în evidenţele Oficiului Registrului Comerţului; potrivit raportului de constatare criminalistică nr. x/10.02.2016 şi a raportului de expertiză criminalistică nr. x/29.09.2016, acest document nu poartă semnătura părţii civile, subscrierea fiind contrafăcută prin imitarea liberă a unor semnături autentice aparţinând acesteia.

Prin rezoluţia din 17.03.2011, Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa a constatat existenţa unor neconcordanţe în decizia asociatului unic nr. x/01.03.2011 sub aspectul procentelor de participare la capitalul social şi a dispus, în acest sens, amânarea soluţionării cererii la data de 04.04.2011.

La data de 21.03.2011, inculpata A., în calitate de reprezentant al SC C. SRL, a solicitat preschimbarea termenului fixat la 04.04.2011 şi stabilirea unui termen mai scurt, invocând necesitatea încheierii unor contracte comerciale şi depunând, în acest sens, alte 2 înscrisuri falsificate prin contrafacerea semnăturii părţii civile, respectiv actul constitutiv al SC C. SRL atestat sub nr. x/01.03.2011, refăcut (în cuprinsul căruia se arăta că cele 10 părţi sociale deţinute de partea civilă D. reprezentau 33,33% din capitalul social) şi decizia unicului asociat nr. x/01.03.2011, refăcută în acelaşi sens.

Potrivit raportului de constatare criminalistică nr. x05/10.02.2016 şi a raportului de expertiză criminalistică nr. x/29.09.2016, semnăturile aplicate în dreptul numelui persoanei vătămate D. în cele două documente refăcute nu au fost realizate de aceasta, reprezentând contrafaceri realizate prin imitarea liberă a unor semnături autentice aparţinând părţii civile.

Prin rezoluţia nr. x/23.03.2011, Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa a dispus înregistrarea menţiunilor cu privire la asociaţii fizici, capitalul social şi persoanele împuternicite, depunerea actului constitutiv actualizat, precum şi publicarea actelor modificatoare în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a.

Printr-o nouă cerere, formulată la doar două zile după dispunerea înregistrării modificării actului constitutiv, respectiv cererea nr. x/25.03.2011 inculpata A., în calitate de pretins împuternicit al părţii civile D., a solicitat Oficiului Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa înregistrarea menţiunilor privind asociaţii, transmiterea părţilor sociale, participarea la profit şi pierderi şi actul constitutiv actualizat.

În susţinerea cererii, inculpata a prezentat 4 (patru) înscrisuri, toate falsificate prin contracerea semnăturii părţii civile, menite a atesta, în mod nereal, calitatea acesteia din urmă de pretins asociat unic şi administrator al SC C. SRL, respectiv:

- hotărârea Adunării Generale a Asociaţilor nr. 1/23.03.2011, în care se preciza că B. cesionează părţii civile D. cele 20 de părţi sociale deţinute în SC C. SRL, aceasta din urmă devenind unic asociat cu 30 de părţi sociale;

- actul constitutiv actualizat al SC C. SRL atestat de avocat A. sub nr. x/23.03.2011, în care partea civilă D. este indicată ca având calitatea de unic asociat al firmei, deţinând 100% din capitalul social, precum şi calitatea de administrator;

- împuternicirea avocaţială nr. x/23.03.2011, prin care partea civilă D. o împuternicea pe inculpata A. să o reprezinte în faţa Registrului Comerţului Dâmboviţa pentru "cesiune părţi sociale"

- contractul de cesiune datat 23.03.2011, prin care inculpatul B. cesiona părţii civile D. cele 20 de părţi sociale deţinute în SC C. SRL, iar cea din urmă devenea unic asociat.

Toate aceste înscrisuri false au fost datate 23.03.2011, moment identic datei la care Oficiul Registrului Comerţului dispusese înregistrarea modificărilor iniţiale ale actului constitutiv şi la doar două zile după ce, invocând urgenţa unor pretinse contracte comerciale, inculpata solicitase acestui oficiu urgentarea înregistrării.

Prin rezoluţia din data de 29.03.2011, constatând lipsa declaraţiei asociatului unic al societăţii pentru deţinerea şi exercitarea acestei calităţi, Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa a amânat soluţionarea noii cereri la data de 14.04.2011.

Prin cererea nr. x/30.03.2011, inculpata A., în calitate de pretins reprezentant al părţii civile D., a depus la Oficiul Registrului Comerţului declaraţia pe proprie răspundere atestată sub nr. x/23.03.2011, din care rezulta că D. îndeplineşte condiţiile prevăzute de legislaţia română pentru exercitarea calităţii de asociat unic şi administrator al SC C. SRL Cu această ocazie, inculpata a solicitat, din nou, preschimbarea termenului din 14.04.2011 la 31.03.2011, invocând, şi de această dată, necesitatea semnării unor contracte comerciale urgente.

Prin rezoluţia emisă la aceeaşi dată, sub nr. x/30.03.2011, Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa a admis cererea şi a dispus înregistrarea menţiunilor cu privire la asociaţi şi la depunerea actului constitutiv actualizat, precum şi publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, a actelor modificatoare.

Potrivit raportului de constatare criminalistică nr. x/10.02.2016 şi raportului de expertiză criminalistică nr. x/29.09.2016, semnăturile aplicate, în dreptul numelui persoanei vătămate D., pe toate cele cinci înscrisuri anterior menţionate nu au fost realizate de aceasta, reprezentând contrafaceri realizate prin imitarea liberă a unor semnături autentice aparţinând părţii civile.

Subsecvent finalizării acestor demersuri, SC C. SRL nu a mai încheiat contracte comerciale (astfel cum se invocase în cele două cereri de preschimbare termen formulate de inculpată), nu a efectuat alte operaţiuni comerciale, nu a întocmit evidenţe contabile şi nu depus declaraţii fiscale, societatea rămânând complet inactivă până la data dizolvării ei.

Astfel, prin Sentinţa civilă nr. 460/17.05.2012 a Tribunalului Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă cererea creditorului SC F. SRL pentru deschiderea procedurii simplificate de insolvenţă împotriva debitoarei SC C. SRL, s-a dispus deschiderea procedurii simplificate de insolvenţă, dizolvarea societăţii debitoare şi ridicarea dreptului de administrare, fiind desemnat lichidator judiciar provizoriu G.

Prin Sentinţa civilă nr. 1115/22.11.2012 a Tribunalului Dâmboviţa s-a dispus închiderea procedurii insolvenţei şi radierea societăţii din registrul comerţului, reţinându-se că debitoarea nu dispune de bunuri din care să acopere cheltuielile administrative.

În fine, prin Sentinţa civilă nr. 383/04.04.2013 a Tribunalului Dâmboviţa s-a admis cererea lichidatorului debitoarei şi a fost obligată partea civilă la acoperirea pasivului social al SC C. SRL în sumă de 438.826,11 RON. În considerentele acestei sentinţe, s-a reţinut că inculpatul B. a dovedit, prin procesul-verbal de primire recepţie din 04.03.2011, că a predat patrimoniul şi actele societăţii noului asociat unic şi administrator D. Procesul-verbal în discuţie a fost depus la dosarul civil de către inculpatul B., la data de 17.01.2013, odată cu întâmpinarea la cererea introdusă de administratorul judiciar, care solicitase atragerea răspunderii ambilor administratori statutari ai societăţii debitoare.

Angajarea răspunderii patrimoniale a părţii civile prin această hotărâre judecătorească a marcat momentul producerii unei pagube în patrimoniul acesteia şi, totodată, momentul consumării laturii obiective a infracţiunii de înşelăciune.

Pentru clarificarea deplină a contextului în care au intervenit demersurile inculpaţilor şi decelarea scopului astfel urmărit, instanţa de apel a reţinut că sunt relevante şi celelalte înscrisuri aflate la dosar, din care rezultă că acţiunile de cooptare în societate a părţii civile şi, la scurt timp, de transferare fictivă către aceasta din urmă a părţilor sociale, au intervenit pe fondul unor dificultăţi financiare majore cu care se confrunta, la acel moment, SC C. SRL, dificultăţi determinate de acumularea unor debite importante în raporturile cu partenerii contractuali.

Astfel, rezultă că anterior cooptării părţii civile, în intervalul martie - august 2010, societatea achiziţionase importante cantităţi de materiale de construcţie de la trei societăţi comerciale - SC F. SRL (debit în valoare de 103.254,66 RON), SC H. SRL (debit în valoare de 68.416,97 RON) şi SC I. SRL (debit în valoare de 7843,62 RON), materiale a căror contravaloare nu era achitată la începutul lunii martie 2011. La debitele astfel acumulate se adăugau penalităţile de întârziere datorate de societate conform clauzelor contractuale, contravaloarea unui credit bancar, precum şi contravaloarea ratelor de leasing aferente achiziţionării, în acest sistem, a autoturismelor cu numerele de înmatriculare x şi, respectiv, x.

În contextul efectelor notorii ale crizei economice ivite în acea perioadă, valoarea totală a datoriilor acumulate de societate şi dificultatea, dacă nu imposibilitatea, inculpaţilor de a le achita au generat o presiune financiară inevitabilă asupra acestora.

Instanţa de apel a reţinut că este relevantă, în acest sens, cererea adresată creditorului SC F. SRL de însuşi inculpatul B. şi datată 22.03.2011, din care rezultă că inculpatul era conştient de sumele datorate, în cuantum de 103.254,66 RON şi solicita creditorului eşalonarea debitului pe o perioadă de 5 luni, invocând economia încetinită şi încasări anevoioase. Potrivit situaţiei facturilor emise de SC F. SRL la data de 06.04.2011, întreaga datorie a SC C. SRL la acea dată era aferentă achiziţiilor de materiale de construcţie efectuate în perioada iunie 2010 - iulie 2010, anterior, aşadar, pretinsei cesiuni.

Înalta Curte a remarcat faptul că, la data la care s-a purtat această corespondenţă, inculpatul B. nu mai exercita, scriptic, funcţia de administrator al societăţii şi, raportat la pretinsa remitere a bunurilor şi actelor societăţii către noul administrator aparent, D., el nu mai deţinea, formal, nici mijloacele necesare îndeplinirii obligaţiilor contractate de societate în perioada mandatului său. Cu toate acestea, inculpatul nu a adus la cunoştinţa creditorului modificările survenite în structura acţionariatului societăţii şi nici iminenta schimbare a administratorului (înregistrarea în registrul comerţului fiind admisă a doua zi), dimpotrivă, corespondenţa transmisă perpetuând aparenţa nereală a menţinerii funcţiei sale în cadrul societăţii.

Totodată, Înalta Curte a reţinut intervalul de timp extrem de scurt în care cei doi inculpaţi au efectuat demersurile succesive de cooptare în societate a părţii civile, de determinare a acesteia, prin inducere în eroare, să semneze înscrisuri prin care prelua scriptic atât funcţia de administrator, cât şi activul societăţii, iar ulterior de cesionare fictivă, prin înscrisuri falsificate, a tuturor părţilor sociale şi, mai ales, graba inculpaţilor în a formaliza toate aceste pretinse operaţiuni la Oficiul Registrului Comerţului.

Cumulat elementelor factuale descrise, s-a avut în vedere şi suprapunerea temporală între activităţile frauduloase realizate de inculpaţi în luna martie 2011, pe de o parte, şi acţiunile creditorului SC F. SRL, orientate spre recuperarea debitului datorat de SC C. SRL, pe de altă parte; pe fondul acestei suprapuneri, s-a concluzionat că diligenţele creditorului de a recupera debitul au constituit cauza principală a precipitării inculpaţilor în a cesiona scriptic societatea (şi, implicit, debitele acumulate) unei alte persoane.

Caracterul nereal al operaţiunii de cesiune a părţilor sociale către partea civilă D. este demonstrat atât de succesiunea activităţilor frauduloase descrise supra, cât şi şi de împrejurarea că, ulterior datei de 30.03.2011, cei doi inculpaţi au păstrat controlul asupra conturilor societăţii, soţii R. - iar nu partea civilă - având drept de semnătură în bancă pe conturile deschise la J. şi ulterior pretinsei cesiuni.

O concluzie similară se desprinde şi din conduita inculpatei A. la data de 29.03.2011, dată la care, deşi se pretinde că noul administrator - şi deţinător al tuturor activelor - era partea civilă, inculpata a fost cea care a depus în contul societăţii deschis la J. suma de 3.900 RON cu explicaţia "încasări vânzări".

Instanţa de apel a reţinut că ansamblul acestor elemente factuale coroborate relevă, fără echivoc, caracterul fraudulos al operaţiunilor de cooptare, în calitate de administrator al SC C. SRL, a părţii civile şi, ulterior, de cesionare către aceasta din urmă a părţilor sociale, dar mai ales scopul astfel urmărit de cei doi inculpaţi, şi anume renunţarea la orice calitate care ar fi putut atrage răspunderea lor patrimonială pentru debitele societăţii, cumulat transferării obligaţiilor scadente către o altă persoană.

În acest context factual, Înalta Curte a constatat că statuările primei instanţe, privind caracterul neverosimil al susţinerilor părţii civile, sunt lipsite de un fundament obiectiv, grefându-se pe valorificarea probatorie a unei singure declaraţii date de aceasta în Dosarul nr. x/2012, ignorându-se, însă, restul elementelor probatorii certe şi concordante, care confirmă în totalitate alegaţiile părţii civile.

Faptul că D. a pretins, în declaraţia supusă analizei, că ar fi preluat societatea la solicitarea inculpatei nu exclude mijloacele dolosive utilizate de inculpaţi în determinarea victimei să semneze înscrisurile prin care devenea administrator şi, cu atât mai puţin, nu echivalează cu recunoaşterea operaţiunilor consemnate ulterior în documentele contrafăcute. Afirmaţiile părţii civile sub acest aspect sunt extrem de generice şi succinte, fiind necesar ca trimiterile sale repetate la o pretinsă preluare a societăţii să fie apreciate în contextul procesual concret în care au intervenit, respectiv cu ocazia cercetărilor penale îndreptate împotriva sa, în calitate de pretins administrator.

În orice caz, eficienţa probatorie exclusivă recunoscută acestei declaraţii este nejustificată, de vreme ce nu există, în speţă, vreun alt element probatoriu obiectiv care să confirme că D. ar fi acceptat, în deplină cunoştinţă de cauză, să preia funcţia de asociat unic şi administrator într-o societate confruntată cu dificultăţi financiare, în stare de iminentă insolvenţă şi să justifice plauzibil motivul pentru care partea civilă - persoană cu o situaţie materială modestă - şi-a asumat toate debitele contractuale preexistente, deşi societatea nu avea disponibil bănesc.

Nu se decelează, de asemenea, o justificare probatorie a pretinsului acord al părţii civile de a administra o societate cu sediul social situat într-o localitate îndepărtată - Târgovişte, judeţul Dâmboviţa, într-un imobil proprietatea inculpatei, de vreme ce partea civilă nu avea, în mod evident, posibilitatea fizică de a se deplasa.

S-a reţinut că este, de asemenea, neplauzibilă susţinerea că, asumându-şi funcţia de administrator, astfel cum a reţinut prima instanţă, partea civilă ar fi optat, totuşi, pentru a rămâne, ulterior, într-o inactivitate absolută, concretizată în neîncheierea vreunui act în numele societăţii, absenţa oricărui interes pentru activitatea acesteia ori pentru a-şi asigura, cel puţin formal, controlul asupra resurselor societăţii, prin dobândirea dreptului de semnătură în bancă.

Din perspectiva acestor elemente obiective, instanţa de apel a reţinut că devin edificatoare pentru clarificarea contextului real în care a intervenit cooptarea părţii civile în societate particularităţile sale fizice, psihice şi familiale, astfel cum se configurau ele în luna martie 2011. La acea dată, partea civilă figura ca diagnosticată cu sechele encefalopatie infantilă cu hemipareză dreaptă spastică, tulburări psihice cu depresie şi anxietate, având capacitatea de muncă pierdută în totalitate, astfel cum rezultă din Decizia nr. 2506/26.08.2008 a CNPDAS - Casa Judeţeană de Pensii Argeş. Soţul părţii civile K. - decedat la momentul soluţionării apelului - era, la rândul său, o persoană cu handicap grav, diagnosticat cu tetrapareză spastică şi necesitând însoţitor permanent, fiind lipsită de orice fundament probator supoziţia primei instanţe că, în starea în care se afla la data critică, acesta din urmă ar fi consiliat-o pe partea civilă în privinţa efectelor cooptării sale în societate.

Dificultăţile familiale şi financiare inerente situaţiei personale a părţii civile, corelat capacităţii sale limitate de apreciere critică a semnificaţiei şi consecinţelor semnării unor înscrisuri legalizate, caracterizează, în schimb, în mod determinant, contextul în care a intervenit activitatea infracţională şi au fost avute în vedere la evaluarea acestuia.

Aceste elemente particulare au fost cele care au favorizat demersul inculpaţilor de a capta încrederea părţii civile într-un moment de vulnerabilitate şi de a o determina să accepte "oferta" de cooptare în societate, speculându-se, în acest scop, atât credibilitatea aparentă pe care i-o conferea inculpatei A. calitatea sa de avocat, cât şi relaţiile de vecinătate dintre părţi, alături de interpunerea ca mijlocitor, în comunicarea dintre ele, a unei persoane în care partea civilă avea încredere, respectiv martorul L.

Instanţa de apel a reţinut că împrejurarea că, formal, părţii civile i s-a comunicat sau nu că va deţine funcţia de administrator nu este determinantă pentru reţinerea caracterului ilicit al faptei, esenţial fiind, în schimb, a se identifica în ce măsură partea civilă a cunoscut şi înţeles atribuţiile şi responsabilităţile pe care urma a le exercita în mod efectiv şi, mai ales, a decelat sensul şi semnificaţia noţiunii de administrator al unei societăţi comerciale. Aceasta deoarece aptitudinea unui mijloc de a induce în eroare depinde nu numai de configuraţia sa ori de contextul în care a fost folosit, ci, mai ales, de particularităţile victimei, de gradul ei de cultură ori de starea psihică în care se afla.

Susţinerile părţii civile D. (care a negat că ar fi semnat în cunoştinţă de cauză înscrisurile în discuţie) au fost constante sub aspectul circumstanţelor în care a fost contactată de către inculpata A. şi a celor în care, ulterior, a semnat înscrisurile datate 01.03.2011, respectiv 04.03.2011. În acest sens, afirmaţiile părţii civile privind contactarea sa, de către inculpată, prin intermediul martorului L. şi comunicarea, pe aceeaşi cale, a pretinsei disponibilităţi a inculpatei de a o angaja într-o firmă pe care cea din urmă susţinea că intenţionează să o deschidă, sunt coroborate, în aspectele esenţiale, de declaraţiile martorului anterior menţionat. Ascultat în ambele grade de jurisdicţie, L. a admis că inculpata A. a fost cea care, având cunoştinţă de problemele financiare ale părţii civile, a dorit să afle informaţii suplimentare despre soţul acesteia din urmă, manifestându-şi disponibilitatea de a-i consilia pe cei doi soţi în deschiderea unei firme sau în alte chestiuni care necesitau opinia unui avocat. Chiar dacă a încercat, în mod involuntar, să minimalizeze ponderea rolului său de intermediar în comunicarea dintre părţi, martorul a precizat constant că iniţiativa contactului dintre părţi i-a aparţinut inculpatei, infirmând astfel susţinerile contrare ale acesteia din urmă.

În mod asemănător, afirmaţiile părţii civile D. privind contextul în care a intervenit semnarea unor înscrisuri la sediul biroului notarial sunt confirmate, circumstanţial, de împrejurările relevate de declaraţia martorei E. în faza de urmărire penală. Fiindu-i prezentată partea civilă la data audierii sale din 23.02.2016, martora a precizat că nu o cunoaşte pe aceasta din urmă, afirmând că o persoană cu astfel de dizabilităţi fizice vizibile nu putea "fi acceptată să semneze un act" notarial. Cu aceeaşi ocazie, martora a afirmat că, în contextul volumului mare de acte notariale, nu îşi aminteşte toate persoanele care apelează la serviciile biroului său şi, implicit, nici contextul în care partea civilă ar fi semnat înscrisurile în discuţie.

Din perspectiva acestor susţineri plauzibile, mai apropiate în timp de momentul critic, declaraţiile ulterioare ale martorei date în cursul judecăţii, inclusiv în apel - în care a pretins a-şi reaminti contextul prezentării părţii civile la biroul notarial şi a afirmat că a dialogat cu aceasta, documentele fiind semnate în prezenţa sa - se relevă ca subiective, grefate pe dorinţa martorei de înlăturare a oricărei posibile responsabilităţi în incidentul produs.

Dată fiind poziţia oficială din care a acţionat martora şi responsabilitatea inerentă ce îi revenea în întocmirea actelor notariale, Înalta Curte a apreciat că reactivarea unor astfel de detalii în memoria martorei nu este justificată în mod obiectiv după trecerea unui interval lung de timp, iar posibilele consecinţe disciplinare pe care martora le-ar fi putut suferi impun rezervă în valorificarea declaraţiilor sale în cursul judecăţii.

Luând în considerare şi relaţiile de colaborare profesională, preexistente ori ulterioare lunii martie 2011, stabilite între inculpată şi martora E. - Înalta Curte a apreciat verosimile susţinerile părţii civile D. referitoare la prezentarea spre semnare, în contextul descris, a mai multor documente care nu făceau obiectul procedurii notariale, pe fondul speculării prezenţei sale într-un birou notarial, a posibilei lipse de diligenţă manifestate de notar, dar şi a capacităţii limitate a părţii civile de a înţelege esenţa noţiunilor sau actelor juridice prezentate de inculpată.

Ansamblul acestor împrejurări factuale au conferit demersului inculpatei o aparenţă de veridicitate, constituindu-se în mijloace frauduloase, care au facilitat inducerea în eroare a părţii civile cu privire la conţinutul real al înscrisurilor semnate şi scopul astfel urmărit.

Faptul că toate documentele care poartă semnătura reală a părţii civile D. au fost semnate la sediul biroului notarial, cu ocazia deplasării din data de 04.03.2011, rezultă, de altfel, din chiar succesiunea actelor întreprinse ulterior de către inculpaţi.

În condiţiile în care se pretinde că părţile au contractat în deplină cunoştinţă de cauză - existând aşadar, teoretic, o comunicare inevitabil onestă între ele - Înalta Curte nu a identificat o minimă explicaţie plauzibilă pentru contrafacerea ulterioară a tuturor documentelor întocmite în numele părţii civile ori pentru rămânerea acestora exclusiv în posesia inculpaţilor (cum este şi cazul procesului-verbal de primire-recepţie din 04.03.2011).

În măsura în care ar fi existat o comunicare reală între părţi pe tema formalităţilor de înregistrare la O.R.C a cooptării părţii civile în societate şi, ulterior, a cesiunii părţilor sociale, nu exista vreun impediment rezonabil pentru ca D. să semneze ea însăşi, personal (şi, eventual, să păstreze) cel puţin un exemplar al înscrisurilor noi - refăcute sau, după caz, întocmite ulterior.

Or, s-a demonstrat probator că toate celelalte înscrisuri depuse de inculpata A. la Oficiul Registrului Comerţului începând cu data de 15.03.2011 au fost falsificate prin contrafacerea subscrierii părţii civile, ceea ce susţine temeinic concluzia că obţinerea, la data de 04.03.2011, a semnăturii părţii civile s-a realizat în condiţii frauduloase, pe care ulterior, inculpaţii nu le-au mai putut reproduce.

Spre aceeaşi concluzie converge şi demersul inculpatei A. de a solicita, în ambele cereri adresate O.R.C., ca transmiterea documentelor care atestă efectuarea înregistrărilor să se realizeze personal, la biroul eliberări la sediul O.R.C. de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, iar nu prin poşta fizică sau electronică, urmărindu-se astfel, în mod evident, înlăturarea oricărui risc ca partea civilă să fie informată, tangenţial, despre demersurile frauduloase care o vizau.

În fine, instanţa de apel a subliniat inexistenţa oricărei explicaţii plauzibile pentru falsificarea împuternicirii avocaţiale nr. 33/23.03.2011, în baza căreia A. a acţionat ca pretins împuternicit al părţii civile în demersurile de formalizare a aşa-zisei cesiuni a părţilor sociale. Fiind evident că între părţi nu s-a încheiat un contract de asistenţă juridică (numărul de contract x din 23.03.2011, menţionat pe actul fals, fiind aferent unui contract din 01.03.2011, necompletat cu datele părţilor sau obiectul său), arogarea de către inculpată a acestei calităţi a urmărit atingerea aceleiaşi finalităţi, respectiv evitarea riscului ca partea civilă să cunoască natura reală a demersurilor întreprinse de inculpaţi.

În contextul factual anterior descris, instanţa de apel a constatat că apărările inculpaţilor B. şi A., care nu au recunoscut comiterea faptelor, sunt neveridice şi infirmate de probatoriul administrat.

Susţinerile inculpatului B., referitoare la bonitatea societăţii la momentul cooptării părţii civile ori la perfectarea cesiunii ca efect al dorinţei sale de a activa în alt domeniu, sunt infirmate de probatoriul administrat, din care rezultă, aşa cum s-a detaliat în precedent, dificultăţile financiare majore cu care se confrunta SC C. SRL în luna martie 2011 şi imposibilitatea societăţii de a achita debitele acumulate la acel moment.

Afirmaţiile referitoare la pretinsa remitere, către partea civilă, a tuturor bunurilor societăţii la data de 04.03.2011 - astfel cum se menţionează în procesul-verbal de primire-recepţie - sunt contrazise, de asemenea, de elementele factuale care atestă că M. erau, ambii, persoane cu dizabilităţi importante, aflaţi, aşadar, în imposibilitate obiectivă de a utiliza cele două autoturisme pretins remise acestora ori de a valorifica, în condiţii neprecizate, bunurile pretins aflate (şi predate) într-unul din aceste vehicule. De altfel, procesul-verbal din 04.03.2011 cuprinde, sub acest aspect, informaţii extrem de generice, nefiind detaliate natura ori caracteristicile bunurilor pretins remise părţii civile, într-o manieră care să permită individualizarea ulterioară a acestora.

Instanţa de apel a notat, totodată, inexistenţa oricăror evidenţe scriptice din care să rezulte natura şi valoarea bunurilor pretins remise părţii civile ori situaţia patrimonială exactă a societăţii, după cum a observat omisiunea de a se detalia, în cuprinsul procesului-verbal în discuţie, situaţia financiară a societăţii, activele predate ori datoriile preluate de noul asociat şi administrator.

S-a reţinut că aceste constatări obiective infirmă apărările inculpatei A. privind pretinsa remitere a bunurilor societăţii către partea civilă şi relevă caracterul nereal al afirmaţiilor privind volumul ori valoarea ridicată a bunurilor astfel remise "... maşinile erau pline cu marfă" (declaraţia din 25.02.2016), "... mărfurile erau suficiente pentru achitarea datoriilor (...) Mărfurile comercializate de firmă erau din segmentul scump" (declaraţia din 08.07.2020).

În condiţiile în care, la data de 22.03.2011, inculpatul B. solicitase creditorului SC F. eşalonarea debitului invocând încasări anevoioase, rezultă, pe cale de consecinţă, că în ipoteza în care respectivele bunuri ar fi existat în materialitatea lor, ele ar fi permis inculpaţilor înşişi să achite debitul restant şi să evite, astfel, intrarea societăţii în insolvenţă.

Afirmaţiile inculpatei A. privind pretinsul acord al părţii civile de preluare a societăţii sunt, de asemenea, contrazise de probatoriul administrat, analizat în cauză. În mod asemănător, alegaţiile inculpatei referitoare la presupusa dorinţă a părţii civile şi a defunctului său soţ de a înfiinţa sau prelua societăţi comerciale în vederea accesării de fonduri europene, precum şi cele privind purtarea discuţiilor pe această temă la iniţiativa lui K. nu sunt susţinute de minime elemente probatorii.

Declaraţia martorului L. a confirmat susţinerile contrare ale părţii civile, în sensul că inculpata a fost persoana care a iniţiat contactul cu victima; în plus, dată fiind starea degradată de sănătate a numitului K. (persoană cu handicap grav, aflată în imposibilitate de deplasare şi necesitând însoţitor permanent) şi propriile dizabilităţi fizice şi psihice ale părţii civile nu se poate reţine, în mod plauzibil, că aceştia aveau posibilitatea de a iniţia ori susţine demersurile impuse de accesarea fondurilor la care a făcut trimitere inculpata.

În ceea ce priveşte apărările inculpatei privind remiterea înscrisurilor contrafăcute fiului părţii civile, spre a fi semnate de acesta din urmă - sugerându-se astfel, implicit, că martorul Din N. ar fi contrafăcut documentele în discuţie - instanţa de apel le-a apreciat integral neveridice.

Distinct de faptul că inculpata A. a pretins inadvertent a fi remis fiului părţii civile un set de documente - omiţând că, în realitate, au fost contrafăcute seturi distincte de înscrisuri, purtând trei date diferite - nu se decelează, în mod plauzibil, necesitatea de a dialoga prin intermediar cu partea civilă la data de 01.03.2011, dată la care aceasta semnase, totuşi, o serie de înscrisuri. Având în vedere că declaraţia atestată de inculpată sub nr. x din 01.03.2011 a fost falsificată prin contrafacerea semnăturii părţii civile, rezultă că acest înscris a fost întocmit ulterior deplasării părţii civile la notar, folosindu-se tocmai semnătura autentică a celei din urmă, obţinută în condiţiile frauduloase specifice cauzei.

Nu rezultă, de asemenea, nici impedimentul la contactarea nemijlocită a părţii civile în intervalul 15.03.2011 - 23.03.2011 (interval în care au fost falsificate restul înscrisurilor), în condiţiile în care inculpata invocase, în cererile de preschimbare termen adresate Oficiului Registrului Comerţului, necesitatea încheierii unor contracte urgente. Or, dacă pretinsele contracte ar fi fost reale, încheierea lor ar fi necesitat, în mod logic, un dialog direct între inculpată şi partea civilă (scriptic, viitor administrator), dialog care, în realitate, nu a existat, de vreme ce a fost nevoie, aşa cum se afirmă, de mijlocirea fiului victimei.

S-a reţinut că încercarea de a transfera suspiciunea realizării contrafacerii semnăturii părţii civile asupra fiului acesteia, prin invocarea concluziilor formulate într-o altă cauză cu privire la persoana care a semnat actul constitutiv al SC O. SRL din 08.03.2011, are un vădit caracter pro causa.

Simpla vizualizare a documentului în discuţie de către un observator rezonabil permite constatarea că, în respectivul document, semnătura părţii civile nu a fost imitată, regăsindu-se consemnat cu majuscule, olograf, doar numele său complet, neînsoţit de subscriere. Or, în cauza de faţă, toate semnăturile incriminate au fost contrafăcute prin imitarea semnăturii autentice a părţii civile, încercându-se, aşadar, crearea aparenţei mincinoase a executării acestora de către posesorul lor real.

În drept, s-a reţinut că fapta inculpatei A. care, la începutul lunii martie 2011, urmărind să transfere datoriile preeexistente ale SC C. SRL asupra altei persoane şi profitând de dizabilităţile fizice şi psihice, dar şi de situaţia familială dificilă a părţii civile D., a indus-o în eroare pe aceasta din urmă cu privire la natura, întinderea şi specificul funcţiei pe care urma a o exercita în cadrul societăţii menţionate, dar şi la motivul real al deplasării la sediul B.N.P E. iar, prin folosirea unor mijloace frauduloase (respectiv, prezenţa în sediul biroului notarial, remiterea spre semnare a unor documente legalizate, cu aparenţă de veridicitate), la data de 04.03.2011, a determinat-o pe partea civilă să semneze înscrisuri prin care consimţea, contrar realităţii, să dobândească calitatea de coasociat şi administrator al societăţii menţionate, ceea ce a avut ca urmare angajarea, la data de 04.04.2013, a răspunderii sale patrimoniale pentru datoriile preexistente cesiunii, în sumă de 438.826,11 RON şi producerea unei pagube, realizează cerinţele de conţinut constitutiv al infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 244 alin. (1), (2) din C. pen.

Apreciind că o analiză detaliată a elementului material al infracţiunii, a celorlalte cerinţe specifice formei agravate a infracţiunii ori a rezultatului produs nu este necesară (aceste elemente rezultând cu evidenţă din considerentele deciziei), instanţa de apel a considerat necesar să examineze, însă, condiţia de tipicitate a legăturii de cauzalitate, dar şi elementul subiectiv al inducerii în eroare.

În acest sens, s-a reţinut că între activitatea infracţională desfăşurată de inculpata A. şi paguba produsă părţii civile există legătură de cauzalitate, chiar dacă momentul consumării infracţiunii se plasează la un oarecare interval de timp, în interiorul căruia au intervenit şi acţiunile conjugate ale altor persoane (cum ar fi creditorul SC F. SRL, lichidatorul judiciar ori instanţa civilă).

Din perspectiva teoriei echivalenţei condiţiilor, astfel cum este dezvoltată de doctrina juridică în analiza legăturii de cauzalitate, contribuţia obiectivă a intimatei inculpate a reprezentat o condiţie sine qua non pentru atribuirea frauduloasă a calităţii de administrator victimei infracţiunii şi, ulterior, pentru transferarea asupra acesteia din urmă a tuturor debitelor preexistente ale societăţii. Asumarea scriptică, ca efect al inducerii în eroare, a administrării unice şi necondiţionate a SC C. SRL ori a presupuselor active ale societăţii de către D. a creat astfel, în mod necesar şi inevitabil, premisele angajării ulterioare a răspunderii sale patrimoniale, de vreme ce încă de la data realizării inducerii în eroare se relevau ca iminente demersurile creditorilor societăţii, orientate spre recuperarea debitelor restante.

Chiar dacă, în procesul de atragere a răspunderii juridice a părţii civile, au fost, în mod inevitabil, implicaţi şi profesionişti ai dreptului ori instanţe de judecată, inducerea sa în eroare prin mijloace frauduloase şi asumarea subsecventă, scriptic, dar nereal, a calităţii de administrator, precum şi a tuturor responsabilităţilor corelative inerente, au constituit condiţii necesare ale atragerii răspunderii sale civile, în absenţa cărora rezultatul prejudiciabil nu s-ar fi produs.

Din această perspectivă, activitatea infracţională a inculpatei A. se relevă ca fiind esenţială pentru producerea rezultatului păgubitor, plasarea acţiunilor lichidatorului ori instanţei civile în aceeaşi antecedenţă cauzală nefiind de natură să elimine implicarea inculpatei în lanţul ce a premers apariţiei pagubei ori să lipsească de valoare cauzală o atare implicare.

Sub aspect subiectiv, atitudinea psihică a inculpatei A. s-a caracterizat prin intenţie directă, calificată prin scop, având în vedere contextul în care a intervenit abordarea victimei - marcat de situaţia sa financiară şi personală dificilă - alături de demersurile întreprinse de inculpată imediat ulterior datei de 04.03.2011, constând în transferarea frauduloasă a integralităţii părţilor sociale asupra părţii civile, prin contrafacerea semnăturii obţinute prin mijloacele dolosive descrise. Inculpata a prevăzut rezultatul prejudiciabil ce urma a se produce în patrimoniul părţii civile prin preluarea debitelor societăţii şi a urmărit tocmai producerea acestuia, în scopul evitării răspunderii patrimoniale a soţului său şi al obţinerii, în această modalitate, a unui folos material injust atât pentru acesta din urmă, cât şi pentru sine.

Cu privire la inculpatul B. s-a reţinut că, în drept, fapta acestuia, constând în aceea că, la începutul lunii martie 2011, urmărind să transfere datoriile preeexistente ale SC C. SRL asupra altei persoane şi cunoscând dizabilităţile fizice şi psihice ale părţii civile, dar şi situaţia sa familială dificilă, a ajutat-o pe coinculpata A., soţia sa, să o inducă în eroare pe partea civilă în condiţiile anterior descrise, realizează toate cerinţele de conţinut tipic, obiectiv şi subiectiv, al infracţiunii de înşelăciune în forma de participaţie a complicităţii, prevăzută de art. 48 alin. (1) raportat la art. 244 alin. (1), (2) din C. pen.

Sprijinul acordat de inculpat a fost atât de natură morală, prin susţinerea coinculpatei în demersurile sale ilicite, cât şi materială, prin participarea acestuia la confecţionarea unora dintre mijloacele frauduloase utilizate, respectiv documentele prezentate spre semnare părţii civile în biroul notarial.

Declaraţiile părţii civile, coroborate cu probele testimoniale analizate în cauză, demonstrează, însă, că inculpata A. a fost cea care a interacţionat nemijlocit cu victima inducerii în eroare, abordând-o cu propunerea de cooptare în firmă, captând încrederea acesteia şi însoţind-o la sediul biroului notarial, în vederea obţinerii frauduloase a semnăturii autentice şi a pretinsului său consimţământ.

Ansamblul probatoriului administrat în cauză, inclusiv suplimentul de declaraţie luat părţii civile în apel, relevă că inculpatul B. nu s-a implicat nemijlocit în discuţiile ori demersurile orientate spre captarea încrederii părţii civile şi subsumate, astfel, elementului material al înşelăciunii, participaţia inculpatului la comiterea faptei îmbrăcând numai forma unor acte de ajutor, specifice formei secundare de participaţie a complicităţii.

Pentru aceste considerente, prealabil începerii dezbaterilor în apel, instanţa de apel a admis cererea Ministerului Public şi a dispus, în şedinţa publică din data de 23.04.2021, schimbarea încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina inculpatului B. din infracţiunea prevăzută de art. 244 alin. (1), (2) din C. pen. în aceea prevăzută de art. 48 alin. (1) raportat la art. 244 alin. (1), (2) din C. pen.

În continuare, instanţa de apel a reţinut că, în drept, faptele inculpaţilor A. şi B. care, în perioada 01.03.2011 - 23.03.2011, în baza unei rezoluţii infracţionale unice, prin acte repetate, au întocmit în fals, fie separat, fie împreună, un număr de 9 înscrisuri (în cazul inculpatei) - din care un număr de 8 înscrisuri (cu excepţia împuternicirii avocaţiale), au fost imputate şi coinculpatului - toate purtând semnătura contrafăcută a părţii civile, înscrisuri care au fost depuse la Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa în perioada 15.03.2011 - 30.03.2011, dar şi la Tribunalul Dâmboviţa, la data de 17.01.2013, în vederea producerii consecinţei juridice a transferării nereale, asupra părţii civile, a calităţii de administrator şi, ulterior, de asociat unic al SC C. SRL, realizează toate elementele de conţinut constitutiv al infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată, prevăzută de art. 322 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 35 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen.

Dintre înscrisurile falsificate, un număr de şase poartă, alături de semnătura contrafăcută a părţii civile, şi semnătura inculpatului B., respectiv: a) actul constitutiv al SC C. SRL atestat sub nr. x din 01.03.2011, refăcut; b) decizia unicului asociat nr. x/01.03.2011, refăcută; c) hotărârea Adunării Generale a Asociaţilor nr. x/23.03.2011; d) actul constitutiv actualizat al SC C. SRL atestat de avocat A. sub nr. x/23.03.2011; e) contractul de cesiune datat 23.03.2011; f) procesul-verbal de primire recepţie nr. x/04.03.2011.

În mod asemănător, un număr de cinci înscrisuri contrafăcute poartă, alături de semnătura falsificată a părţii civile, şi semnătura inculpatei A. prin care atesta identitatea părţilor, respectiv: a) declaraţia pe propria răspundere a părţii civile atestată sub nr. x/01.03.2011 de avocat A.; b) actul constitutiv al SC C. SRL atestat de inculpată sub nr. x/01.03.2011, refăcut; c) declaraţia pe proprie răspundere a părţii civile atestată de avocat A. sub nr. x/23.03.2011; d) actul constitutiv actualizat al SC C. SRL atestat de avocat A. sub nr. x/23.03.2011; e) împuternicirea avocaţială nr. x/23.03.2011.

Având în vedere natura actelor şi operaţiunilor juridice nereale consemnate în cuprinsul înscrisurilor falsificate anterior menţionate, contribuţia nemijlocită a celor doi inculpaţi la întocmirea lor se relevă ca fiind absolut necesară pentru atingerea scopului ilicit urmărit; o atare contribuţie, concretizată în plăsmuirea înscrisurilor şi semnarea lor, era obligatorie pentru ca respectivele documente să dobândească aparenţă de validitate şi să devină, prin urmare, apte a produce, în mod efectiv, consecinţele juridice urmărite prin falsificarea lor.

Fiind vorba, în cazul inculpatului B., de contribuţia sa directă la întocmirea în fals a unor acte bilaterale, iar în cazul coinculpatei, de atestarea în fals a identităţii părţii civile şi a conţinutului actelor pretins semnate de aceasta, participaţia celor doi inculpaţi la întocmirea înscrisurilor false se integrează în activitatea obiectivă subsumată elementului material al falsului, devenind indispensabilă consumării acestuia.

Prin urmare, contrar aprecierii primei instanţe, faptul că inculpaţii nu au executat nemijlocit subscrierea atribuită în fals părţii civile nu lipseşte de relevanţă penală executarea propriilor semnături, de vreme ce, prin aplicarea acestora pe înscrisuri în care erau consemnate împrejurări nereale, ei le-au conferit aparenţă de veridicitate şi valoare juridică. Caracterul fals al unui înscris sub semnătură privată se apreciază în raport de ansamblul elementelor de conţinut pentru probarea cărora a fost întocmit, nicidecum prin raportare la elementul singular al modalităţii utilizate în activitatea de contrafacere, cum a fost cazul semnăturii contrafăcute în speţă.

În fine, instanţa de apel a reţinut că limitarea contribuţiei directe a celor doi inculpaţi la falsificarea înscrisurilor sus-menţionate nu înlătură implicarea lor în activitatea de contrafacere a restului înscrisurilor incriminate, pe care nu le-au semnat personal, respectiv, cele două declaraţii pe propria răspundere ale părţii civile (reţinute în conţinutul acuzaţiei aduse inculpatului B.) şi decizia unicului asociat nr. x/01.03.2011, refăcută, contractul de cesiune datat 23.03.2011, hotărârea Adunării Generale a Asociaţilor nr. x/23.03.2011 şi procesul-verbal de primire-recepţie nr. x/04.03.2011 (imputate coinculpatei).

În condiţiile în care aceste ultime înscrisuri au fost integrate în succesiunea documentară ce a precedat cesiunea societăţii şi au fost necesare pentru atingerea scopului infracţional urmărit de inculpaţi, rezultă că falsificarea lor s-a grefat pe sprijinul cel puţin moral al ambilor inculpaţi care, deşi nu le-au semnat nemijlocit, au susţinut întocmirea şi folosirea lor.

Aceste ultime acte de participaţie secundară sub forma complicităţii sunt înglobate în unitatea legală a infracţiunii continuate, a cărei încadrare juridică este corespunzătoare, însă, formei principale de participaţie reţinute în speţă, respectiv a autoratului.

În ceea ce priveşte activitatea de falsificare a procesului-verbal de primire-recepţie nr. x/04.03.2011, Înalta Curte a constatat, contrar celor reţinute de prima instanţă, că fapta era prevăzută de legea penală la data comiterii ei, soluţia de achitare dispusă sub acest aspect fiind netemeinică.

Falsul în înscrisuri sub semnătură privată era incriminat, la data săvârşirii faptei deduse judecăţii, de dispoziţiile art. 290 din C. pen. din 1969 şi consta în "Falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul din modurile arătat în art. 288 (n.r. contrafacerea scrierii, a subscrierii sau alterarea în orice mod), dacă făptuitorul foloseşte înscrisul falsificat ori îl încredinţează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecinţe juridice."

Jurisprudenţa a reţinut că, prin contrafacerea scrierii, în înţelesul art. 290 din C. pen. din 1969, se înţelege reproducerea frauduloasă, plăsmuirea, ticluirea unui înscris, atribuindu-i-se aparenţa unui înscris adevărat; totodată, a dezvoltat conceptul de "contrafacere a scrierii" în cazul înscrisurilor sub semnătură privată, statuând că acesta are înţelesul de alcătuire, plăsmuire a înscrisului, şi nu doar de imitare a scrierii manuscrise din conţinutul său (Decizia nr. 177/A din 12.06.2014, Decizia nr. 123/A din 08.04.2015, ambele ale Înaltei Curţi, secţia penală, dar şi Decizia nr. 1776/2013 din 24 mai 2013; Decizia nr. 2124/2013 din 18 iunie 2013; Decizia nr. 96/A/2016 din 16 martie 2016 ale instanţei supreme, toate disponibile pe www.x.ro).

Jurisprudenţa anterior menţionată reflectă, de altfel, o soluţie de principiu adoptată de Plenul fostului Tribunal Suprem prin Decizia nr. 1/1970, prin care s-a statuat că există contrafacere şi atunci când făptuitorul plăsmuieşte în întregime un înscris sau completează fără drept un formular care, astfel, devine original.

Drept urmare, contrar aprecierii instanţei de fond, falsul comis prin contrafacerea scrierii se poate concretiza, în cazul înscrisurilor sub semnătură privată, şi în plăsmuirea integrală a conţinutului acestora, o atare modalitate de comitere fiind incriminată şi anterior C. pen. actual.

Prin menţionarea explicită a modului de falsificare prevăzut de art. 321 din C. pen. ca variantă de comitere a falsului în înscrisuri sub semnătură privată, actuala reglementare penală, regăsită în cuprinsul art. 322 din C. pen., nu a marcat o eventuală extindere a sferei de cuprindere a normei de incriminare, ci doar preluarea de către legiuitor a unei soluţii regăsite constant în jurisprudenţa anterioară, aducându-se, astfel, un plus de claritate textului.

Prin urmare, s-a constatat că este fondată critica Ministerului Public, iar faptele comise de cei doi inculpaţi întrunesc şi sub acest aspect elementele constitutive ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, act component al unităţii legale de infracţiune continuată.

Sub aspectul infracţiunii de fals în declaraţii, instanţa de apel a constatat că sunt nefondate criticile formulate în apelul Ministerului Public.

Ceea ce se impută, în concret, inculpatei A., în calitate de autor şi coinculpatului B., în calitate de instigator, este depunerea, la datele de 15.03.2011 şi 25.03.2011, la Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa a cererilor tipizate prin care inculpata solicita înscrierea în registrului comerţului a modificărilor survenite cu privire la asociaţii şi administratorul SC C. SRL şi publicarea în Monitorul Oficial a actelor modificatoare. Ambele tipizate cuprindeau, în partea finală, menţiunea întocmirii lor pe propria răspundere, cunoscând că declaraţiile inexacte sunt pedepsite conform legii, menţiune asimilată de acuzare unei declaraţii producătoare de consecinţe juridice, al cărei caracter nereal s-ar circumscrie infracţiunii prevăzute de art. 326 din C. pen.

Sub aspectul actului material din 15.03.2011, Înalta Curte a reţinut că este justă observaţia primei instanţe privind caracterul real al semnăturilor aplicate de partea civilă pe înscrisurile depuse cu acea ocazie, însă determinantă în conţinutul acuzaţiei este, în principal, contrarietatea dintre menţiunea arătată în precedent şi starea faptică reală, contrarietate reţinută prin decizia din apel şi care evidenţiază, astfel, existenţa unei modificări în sfera realităţii obiective.

În coordonatele factuale astfel stabilite, instanţa de apel a constatat că menţiunile incriminate, inserate în cuprinsul celor două cereri depuse la Oficiul Registrului Comerţului, nu constituie "declaraţii" necorespunzătoare adevărului, în sensul art. 326 din C. pen., apte să producă, potrivit legii sau împrejurărilor, consecinţele juridice urmărite prin depunerea lor, nefiind îndeplinită o cerinţă esenţială a laturii obiective a infracţiunii de fals în declaraţii.

Potrivit art. 326 din C. pen., infracţiunea de fals în declaraţii constă în "declararea necorespunzătoare a adevărului, făcută unei persoane dintre cele prevăzute în art. 175 sau unei unităţi în care aceasta îşi desfăşoară activitatea în vederea producerii unei consecinţe juridice, pentru sine sau pentru altul, atunci când, potrivit legii ori împrejurărilor, declaraţia făcută serveşte la producerea acelei consecinţe".

Elementul material al falsului în declaraţii implică acţiunea de a face o afirmaţie necorespunzătoare adevărului în faţa unui funcţionar public (de drept sau asimilat) sau unei unităţi în care acesta îşi desfăşoară activitatea, declaraţie care, potrivit legii sau împrejurărilor, este aptă a produce, prin ea însăşi, consecinţele juridice urmărite prin formularea ei.

Declaraţiile care servesc, potrivit legii, la producerea unor consecinţe juridice sunt cele arătate ca având această aptitudine în diferite acte normative (de exemplu, declaraţii de stare civilă, declaraţii fiscale), iar declaraţiile care servesc, potrivit împrejurărilor, la producerea unor consecinţe juridice sunt acele declaraţii care se fac în genere, în situaţii excepţionale, atunci când producerea respectivelor consecinţe nu poate suferi amânare.

Prin urmare, declararea necorespunzătoare adevărului făcută în faţa unui funcţionar public sau unei unităţi în care acesta îşi desfăşoară activitatea se circumscrie elementului material al falsului în declaraţii numai atunci când este aptă eo ipso, potrivit legii sau împrejurărilor, să servească la producerea unei consecinţe juridice şi este făcută în acest scop. În caz contrar, declaraţia necorespunzătoare adevărului constituie o simplă manifestare verbală sau scriptică, lipsită de eficienţă juridică prin raportare la norma de incriminare analizată.

În speţă, instanţa de apel a constatat că cele două cereri adresate de inculpată Oficiului Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa nu constituie declaraţii, în sensul normei de incriminare prev. de art. 326 din C. pen., ci au natura unor simple cereri adresate oficiului competent să gestioneze înregistrările referitoare la structura şi activitatea persoanelor juridice. Cele două cereri - privite atât în ansamblu, cât şi raportat la menţiunile individuale din cuprinsul lor - nu sunt susceptibile să producă, prin ele însele, efectele juridice urmărite (şi anume efectuarea înregistrărilor în registrul comerţului), ci numai în condiţiile în care solicitantul prezintă documente care dovedesc operaţiunile a căror înregistrare o solicită.

Cererile de înregistrare sau de efectuare menţiuni sunt, prin urmare, supuse cenzurii judecătorului-delegat, înregistrările efectuându-se numai în baza încheierii acestuia din urmă sau, după caz, în ipoteza exercitării recursului prevăzut de lege, în baza hotărârii judecătoreşti definitive a instanţei competente să soluţioneze respectiva cale de atac, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 26/1990.

Prin urmare, simpla cerere de înregistrare, chiar însoţită de declaraţia solicitantului privind depunerea unor documente reale, nu generează consecinţe juridice prin ea însăşi, ci numai în urma efectuării unor verificări ulterioare depunerii ei şi constatării, de către judecătorul-delegat, a îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege.

Pentru aceste considerente, instanţa de apel a constatat că cele două acte materiale din datele de 15.03.2011 şi 25.03.2011 imputate inculpaţilor nu întrunesc elementele de tipicitate obiectivă proprii infracţiunii de fals în declaraţii, constatare care, în planul dreptului substanţial, are ca efect neîntrunirea unei cerinţe esenţiale de conţinut tipic obiectiv proprii infracţiunii prevăzute de art. 326 din C. pen., iar în plan procesual determină lipsa de temei a acţiunii penale şi reţinerea impedimentului prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., cu consecinţa reformării hotărârii numai sub acest aspect.

Sub aspectul laturii civile, instanţa de apel a reţinut că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1381 şi următoarele din C. civ. pentru angajarea răspunderii civile delictuale solidare a celor doi inculpaţi.

Infracţiunea de înşelăciune are caracter ilicit, a avut ca rezultat direct producerea unei pagube echivalente valorii debitelor SC C. SRL, la acoperirea cărora a fost obligată partea civilă D. prin Sentinţa nr. 383 din 04.04.2013 a Tribunalului Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, între acest rezultat şi activitatea ilicită existând legătură de cauzalitate, astfel cum s-a demonstrat în cauză.

Obligaţia de plată astfel stabilită în sarcina părţii civile printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă are caracter cert şi, la momentul soluţionării apelului, făcea obiectul unei proceduri de executare silită, în baza titlului executoriu emis în dosarul de executare nr. x/2014 al Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Bucureşti - A.J.F.P Ilfov.

Instanţa de apel a reţinut că împrejurarea că această obligaţie de plată nu a fost executată integral până la momentul soluţionării apelului nu are relevanţă asupra existenţei sau caracterului său cert (şi, implicit, nici asupra existenţei prejudiciului), de vreme ce, fiind iniţiată procedura de executare silită, o atare obligaţie stabilită printr-o hotărâre judecătorească se plasează în sfera pasivului patrimonial al părţii civile.

Susţinerile inculpatei A., privind pretinsa acoperire a prejudiciului infracţional, sunt lipsite de temei, din înscrisurile administrate în cauză rezultând că, la momentul soluţionării apelului, în pofida iniţierii unor demersuri de executare silită de către unii creditori ai societăţii, cum ar fi SC J. SA., debitul reţinut în sarcina părţii civile nu a fost recuperat.

Înalta Curte a avut în vedere, însă, particularităţile cauzei şi a reţinut că, în principiu, instrumentul juridic care ar fi permis, în cazul concret, înlăturarea vătămării patrimoniale produse părţii civile ar fi fost cel prevăzut de 256 din C. proc. pen., referitor la restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, prin măsuri care să conducă la înlăturarea obligaţiei părţii civile de a suporta pasivul social al SC C. SRL În condiţiile în care o atare obligaţie a fost stabilită, însă, printr-o hotărâre judecătorească civilă irevocabilă, care încă îşi produce efectele juridice, recursul la un atare instrument nu este posibil, deoarece ar antrena, în mod inevitabil, o atingere adusă autorităţii de lucru judecat a respectivei hotărâri.

Prin urmare, luând în considerare aceste particularităţi şi înscrisurile depuse la dosar în actuala procedură, instanţa de apel a considerat că obligarea celor doi inculpaţi la plata unor despăgubiri echivalente sumei la plata căreia a fost obligată partea civilă reprezintă, la momentul soluţionării apelului, unica modalitate de reparare a prejudiciului infracţional cauzat.

Cu toate acestea, Înalta Curte a subliniat că eventualele modificări ulterioare ce ar putea fi aduse obligaţiei de plată reţinute în sarcina părţii civile, fie ca efect al reconsiderării dispoziţiilor Sentinţei nr. 383 din 04.04.2013 a Tribunalului Dâmboviţa în baza hotărârii pronunţată în prezenta cauză, în apel, fie în urma recuperării - totale sau parţiale - prin executare silită, a debitului datorat de D., se vor repercuta pozitiv şi asupra activului patrimonial al celei din urmă.

În măsura în care vor interveni, aceste modificări vor trebui valorificate în beneficiul inculpaţilor, prin mijloacele permise de legislaţia civilă, în sensul în care despăgubirile civile efectiv achitate de către aceştia în baza deciziei pronunţată în prezenta cauză în apel să nu depăşească valoarea pierderii patrimoniale efectiv suferite de partea civilă.

Pentru aceste considerente, având în vedere exigenţele art. 1382, art. 1385 alin. (1) şi art. 1386 alin. (1), (2) din C. civ. şi necesitatea reparării integrale a prejudiciului cauzat, instanţa de apel a obligat pe cei doi inculpaţi, în solidar, la plata unor despăgubiri materiale de 438.826,11 RON.

Instanţa de apel a constatat că este lipsită de temei solicitarea apelantei parte civilă, în faţa instanţei de control judiciar, referitoare la obligarea inculpaţilor şi la plata despăgubirilor materiale echivalente cheltuielilor medicale efectuate de aceasta pe durata procedurii. O atare solicitare excedează limitelor în care D. a exercitat acţiunea civilă în prezentul proces, conform art. 20 alin. (1) - (3) C. proc. pen. şi nu se încadrează nici în situaţiile limitativ prevăzute de art. 20 alin. (5) din C. proc. pen.

În privinţa solicitării de acordare a daunelor morale, Înalta Curte a reţinut, prioritar, că infracţiunile contra patrimoniului nu exclud de plano posibilitatea acordării de daune morale victimei infracţiunii, atunci când rezultă că săvârşirea faptei a avut, în anumite situaţii, şi consecinţe de ordin nepatrimonial. În cauza de faţă, activitatea infracţională, particularităţile modalităţii în care s-a realizat inducerea în eroare a părţii civile şi datele referitoare la persoana acesteia din urmă conduc la concluzia că infracţiunea de înşelăciune a produs şi consecinţe nepatrimoniale. Acestea din urmă se concretizează în incertitudinea situaţiei locative a părţii civile, dat fiind riscul executării sale silite, risc persistent o perioadă îndelungată şi care a favorizat o agravare a stării sale de sănătate. Consecinţa inevitabilă a acestei stări de lucruri a constituit-o restrângerea şi mai accentuată a posibilităţilor - oricum reduse - de viaţa familială şi socială ale părţii civile.

Fără a face abstracţie de caracterul congenital al afecţiunilor medicale de care suferă D., instanţa de apel a observat, în acest sens, că inducerea în eroare şi prejudiciul cauzat părţii civile prin angajarea răspunderii sale juridice pentru o sumă de bani care depăşea cu mult propriile posibilităţi materiale, au generat o stare de tensiune psihică îndelungată, ce a contribuit la degradarea stării sale de sănătate. Sub acest ultim aspect, Înalta Curte a avut în vedere înscrisurile medicale depuse la dosar din care rezultă că handicapul accentuat preexistent al părţii civile s-a agravat, în anul 2017 aceasta fiind încadrată în gradul de handicap grav, cu asistent personal, iar în anul 2016 a fost diagnosticată cu tulburare depresivă recurentă, episod depresiv major.

Această evoluţie negativă a stării sale de sănătate şi prejudiciul nepatrimonial cauzat părţii civile reprezintă consecinţe ale activităţii infracţionale ce se impun a fi înlăturate prin acordarea de despăgubiri, conform art. 1385 alin. (1) şi art. 1391 alin. (1) din C. civ. În acest sens, instanţa de apel a apreciat că suma de 10.000 de euro, în echivalent în RON la cursul BNR de la data plăţii, reprezintă o compensare proporţională şi echitabilă a prejudiciului moral suferit de partea civilă, obligând inculpaţii, în solidar, la repararea acestuia.

În fine, Înalta Curte a constatat lipsa de temei a solicitării apelantei-părţi civile de desfiinţare şi a înscrisurilor care poartă semnătura sa reală, în scopul restabilirii situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunilor. Pe de o parte, au fost avute în vedere, în acest sens, dispoziţiile art. 25 alin. (3) şi art. 580 din C. proc. pen., în raport de care desfiinţarea înscrisurilor constituie, în principiu, o măsură subsecventă stabilirii caracterului lor fals. Pe de altă parte, instanţa de apel a reiterat imposibilitatea restabilirii situaţiei anterioare în această procedură ca urmare a impedimentelor subliniate în considerentele deciziei, cu precădere caracterul irevocabil al hotărârii prin care s-a antrenat răspunderea părţii civile pentru pasivul SC C. SRL.

Pentru considerentele expuse, prin Decizia penală nr. 126/A din 23 aprilie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2017, au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de partea civilă D. împotriva Sentinţei penale nr. 150/F din data de 6 august 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a fost desfiinţată, în parte, sentinţa penală apelată şi în rejudecare, în fond:

În baza art. 244 alin. (1) şi (2) din C. pen. cu aplicarea art. 5 din C. pen., a fost condamnată inculpata A. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune. În baza art. 67 alin. (2) din C. pen., s-a aplicat inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a exercita profesia de avocat, pe o perioadă de 3 ani. În baza art. 65 alin. (1) din C. pen. s-a aplicat inculpatei pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen., cu acelaşi conţinut.

În baza art. 322 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 35 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 5 din C. pen. a fost condamnată aceeaşi inculpată la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată (9 acte materiale).

În baza art. 38 alin. (1) - art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., au fost contopite pedepsele astfel stabilite şi s-a aplicat pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de o treime din cealaltă pedeapsă, respectiv 4 luni închisoare, urmând ca inculpata A. să execute, în final, pedeapsa rezultantă de 2 ani şi 4 luni închisoare. În baza art. 45 alin. (1) şi (5) din C. pen. s-a aplicat inculpatei, alături de pedeapsa principală, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a exercita profesia de avocat pe o perioadă de 3 ani, precum şi pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării aceloraşi drepturi.

În temeiul art. 91 din C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei închisorii aplicată inculpatei A., pe durata unui termen de supraveghere de 4 ani, stabilit în condiţiile prevăzute de art. 92 din C. pen. În baza art. 93 alin. (1) din C. pen., pe durata termenului de supraveghere, s-a dispus ca inculpata să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Ilfov, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen., s-a impus inculpatei să frecventeze unul dintre programele de reintegrare socială derulate de serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate. În baza art. 93 alin. (3) din C. pen., pe durata termenului de supraveghere, s-a dispus ca inculpata să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 80 de zile, în cadrul Primăriei Măgurele sau al SC P. SRL Măgurele.

S-a atras atenţia inculpatei asupra dispoziţiilor art. 96 din C. pen. privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, în cazul nerespectării măsurilor de supraveghere şi obligaţiilor impuse prin hotărâre, al săvârşirii unei noi infracţiuni în cursul termenului de supraveghere sau al neîndeplinirii obligaţiilor civile stabilite prin prezenta hotărâre.

În baza art. 68 alin. (1) lit. b) din C. pen., executarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen., pe o perioadă de 3 ani, începe de la data rămânerii definitive a hotărârii, iar pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen. se va executa numai în caz de executare a pedepsei rezultante principale, pe durata prevăzută de art. 65 alin. (3) din C. pen.

În baza art. 48 alin. (1) raportat la art. 244 alin. (1) şi (2) din C. pen. cu aplicarea art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul B. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în forma de participaţie a complicităţii. În baza art. 67 alin. (2) din C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a ocupa funcţia de administrator al unei societăţi comerciale, pe o perioadă de 3 ani. În baza art. 65 alin. (1) din C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen., cu acelaşi conţinut.

În baza art. 322 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 35 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 5 din C. pen. a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată (8 acte materiale).

În baza art. 38 alin. (1) - art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., au fost contopite pedepsele astfel stabilite şi s-a aplicat pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de o treime din cealaltă pedeapsă, respectiv 4 luni închisoare, urmând ca inculpatul B. să execute, în final, pedeapsa rezultantă de 2 ani şi 4 luni închisoare. În baza art. 45 alin. (1) şi (5) din C. pen. s-a aplicat inculpatului, alături de pedeapsa principală, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de ocupa funcţia de administrator al unei societăţi comerciale, pe o perioadă de 3 ani, precum şi pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării aceloraşi drepturi.

În baza art. 91 din C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei închisorii aplicată inculpatului B., pe durata unui termen de supraveghere de 4 ani, stabilit în condiţiile prevăzute de art. 92 din C. pen. În baza art. 93 alin. (1) din C. pen., pe durata termenului de supraveghere, s-a dispus ca inculpatul să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Ilfov, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen. s-a impus inculpatului să frecventeze unul dintre programele de reintegrare socială derulate de serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate. În baza art. 93 alin. (3) din C. pen., pe durata termenului de supraveghere, s-a dispus ca inculpatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 80 de zile, în cadrul Primăriei Măgurele sau al SC P. SRL Măgurele.

S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 din C. pen. privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, în cazul nerespectării măsurilor de supraveghere şi obligaţiilor impuse prin prezenta hotărâre, al săvârşirii unei noi infracţiuni în cursul termenului de supraveghere sau al neîndeplinirii obligaţiilor civile stabilite prin prezenta hotărâre.

În baza art. 68 alin. (1) lit. b) din C. pen. executarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen., pe o perioadă de 3 ani, începe de la data rămânerii definitive a hotărârii, iar pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen. se va executa numai în caz de executare a pedepsei rezultante principale, pe durata prevăzută de art. 65 alin. (3) din C. pen.

A fost modificat temeiul achitării pentru infracţiunea prevăzută de art. 326 din C. pen. raportat la art. 35 alin. (1) din C. pen. (inculpata A.), respectiv art. 47 raportat la art. 326 din C. pen. raportat la art. 35 alin. (1) din C. pen. (inculpatul B.), reţinându-se incidenţa art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.

În baza art. 397 alin. (1) raportat la art. 25 alin. (1) din C. proc. pen., a fost admisă în parte acţiunea civilă exercitată de partea civilă D. şi au fost obligaţi inculpaţii A. şi B., în solidar, la plata sumelor de 438.826,11 RON cu titlu de despăgubiri materiale şi 10.000 de euro, în echivalent în RON la cursul BNR de la data plăţii, cu titlu de daune morale, către partea civilă.

În baza art. 25 alin. (3) din C. proc. pen., a fost desfiinţat şi înscrisul falsificat denumit "proces-verbal primire recepţie nr. x/04.03.2011" încheiat între SC C. SRL prin reprezentant legal B. şi D.

Au fost menţinute dispoziţiile sentinţei penale care nu contravin deciziei.

Împotriva Deciziei penale nr. 126/A din 23 aprilie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2017 au formulat contestaţii în anulare condamnaţii A. şi B.

Prin contestaţiile în anulare (formulate prin memorii separate), contestatorii condamnaţii A. şi B. au susţinut că au promovat aceste căi extraordinare de atac urmare a pronunţării Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen.

Făcând referire la prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţia României, la dispoziţiile art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992, contestatorii au susţinut că, întrucât decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 (prin care s-a constatat că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituţională) a fost publicată la data de 25.07.2018, în lipsa unei intervenţii a legiuitorului, efectele juridice ale normei constatate parţial neconstituţionale au încetat de drept la data de 10 septembrie 2018.

Aşadar, în intervalul 10.09.2018 - 30.05.2022 (data la care C. pen. a fost modificat prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 71/2022) textul art. 155 alin. (1) din C. pen. a avut următorul conţinut "Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea...".

În opinia contestatorilor, în perioada indicată anterior a subzistat un vid legislativ, în care nu erau reglementate actele prin care poate fi întrerupt cursul termenului prescripţiei şi, pe cale de consecinţă, prescripţia răspunderii penale nu a putut fi întreruptă prin niciun act procedural efectuat în cauză.

Prin Decizia nr. 358/2022, Curtea Constituţională a declarat neconstituţionalitatea textului rămas în vigoare al art. 155 alin. (1) din C. pen., respectiv, "Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea...", considerând că, fiind incomplet, acesta nu poate fi aplicat şi existenţa unui astfel de text este neconstituţională, întrucât este lipsit de claritate.

Aşadar, faptul că în perioada 10.09.2018 - 30.05.2022 cursul prescripţiei nu a putut fi întrerupt conform art. 155 alin. (1) din C. pen. (deoarece nu au fost reglementate actele procedurale ce întrerup acest termen) se răsfrânge şi asupra art. 155 alin. (4) din C. pen. care prevede că "Termenele prevăzute la art. 154, dacă au fost depăşite cu încă o dată, vor fi socotite îndeplinite oricâte întreruperi ar interveni".

În concret, neexistând posibilitatea întreruperii termenului de prescripţie în modalitatea în care art. 155 alin. (1) din C. pen. se coroborează cu dispoziţiile art. 155 alin. (4) din C. pen., singurele termene de prescripţie ce au operat anterior datei de 30.05.2022 sunt cele de prescripţie generală prevăzute de art. 154 din C. pen.

Având în vedere aceste aspecte, contestatorii au apreciat că se impune aplicarea legii penale mai favorabile şi, faţă de lipsa unui text de lege lămuritor pentru clarificarea intervenţiei prescripţiei, se impune să se constate intervenţia prescripţiei generale a răspunderii penale ca urmare a trecerii unei perioade mai mari de 5 ani de la momentul săvârşirii faptei (atât pentru infracţiunea de înşelăciune, prevăzută de art. 244 alin. (1), (2) din C. pen., cât şi pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătura privată, prevăzută de art. 322 alin. (1) din C. pen.), cu luarea în considerare a datei săvârşirii faptelor ca fiind 04.03.2011 şi, respectiv, 25.03.2011.

Astfel cum s-a menţionat deja, în aceasta perioadă a subzistat un vid legislativ în care nu erau reglementate acte prin care putea fi întrerupt cursul termenului prescripţiei răspunderii penale şi, pe cale de consecinţă, prescripţia nu a putut fi întreruptă prin niciun act procedural efectuat în cauză.

Pentru aceste motive, s-a solicitat admiterea căilor extraordinare de atac şi, în temeiul art. 426 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., desfiinţarea deciziei contestate şi, în rejudecarea apelului, să se constate că a intervenit prescripţia răspunderii penale şi să se dispună încetarea procesului penal.

Totodată, în baza dispoziţiilor art. 430 din C. proc. pen., s-a solicitat că până la soluţionarea definitivă a contestaţiilor în anulare, să se dispună suspendarea executării deciziei penale contestate.

Verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a contestaţiilor în anulare, în conformitate cu dispoziţiile art. 431 din C. proc. pen., Înalta Curte a constatat că, în cauză, sunt îndeplinite aceste condiţii, căile extraordinare de atac fiind promovate împotriva unei hotărâri definitive (Decizia penală nr. 126/A din 23 aprilie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2017), de către condamnaţii A. şi B., care au avut calitatea de inculpaţi în cauză, fiind invocat cazul prevăzut de art. 426 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. În motivarea căilor de atac s-a susţinut că a fost împlinit termenul privind prescripţia generală a răspunderii penale cu referire la infracţiunile pentru care contestatorii au fost condamnaţi, cu argumentul că, în perioada 10 septembrie 2018 - 30 mai 2022 a subzistat un vid legislativ, în care nu erau reglementate actele prin care putea fi întreruptă prescripţia răspunderii penale şi, pe cale de consecinţă, aceasta nu a putut fi întreruptă prin niciun act procedural efectuat în cauză. Faţă de lipsa unui text de lege lămuritor pentru clarificarea intervenţiei prescripţiei, contestatorii au apreciat că se impune să se constate intervenţia prescripţiei generale a răspunderii penale ca urmare a trecerii unei perioade mai mari de 5 ani de la momentul săvârşirii faptelor (atât pentru infracţiunea de înşelăciune, prevăzută de art. 244 alin. (1), (2) din C. pen., cât şi pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătura privată, prevăzută de art. 322 alin. (1) din C. pen.), cu luarea în considerare a datei săvârşirii faptelor 04.03.2011 şi, respectiv, 25.03.2011. Totodată, s-a reţinut că a fost respectat termenul de introducere a contestaţiei în anulare, prevăzut de art. 428 alin. (2) din C. proc. pen.

Referitor la Decizia nr. 10/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin care s-a statuat că, în interpretarea dispoziţiilor art. 426 lit. b) din C. proc. pen., instanţa care soluţionează contestaţia în anulare nu poate reanaliza o cauză de încetare a procesului penal, în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi a analizat incidenţa cauzei de încetare a procesului penal, instanţa a constatat că aceasta nu este incidentă în cauză. Sub acest aspect s-a reţinut că, prin Decizia penală nr. 126/A din 23 aprilie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2017, s-a analizat incidenţa prescripţiei speciale a răspunderii penale, iar prin contestaţiile în anulare formulate, condamnaţii A. şi B. au invocat incidenţa prescripţiei generale a răspunderii penale.

În ceea ce priveşte cererile de suspendare a hotărârii atacate faţă de condamnaţii A. şi B., Înalta Curte a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 430 din C. proc. pen.: "Până la soluţionarea contestaţiei în anulare, instanţa sesizată, luând concluziile procurorului, poate suspenda executarea hotărârii a cărei anulare se cere."

Din interpretarea dispoziţiilor menţionate anterior, rezultă că suspendarea executării hotărârii atacate este o măsură de excepţie, care poate fi dispusă de instanţă, până la soluţionarea contestaţiei în anulare, prin care se suspendă temporar punerea în executare a hotărârii împotriva căreia s-a exercitat această cale extraordinară de atac. La momentul analizării oportunităţii suspendării executării hotărârii atacate, instanţa, în raport de cadrul procesual al contestaţiei în anulare şi caracterul excepţional al unei astfel de măsuri, evaluează dacă argumentele prezentate în susţinerea cererii de suspendare relevă necesitatea unei astfel de măsuri pentru preîntâmpinarea potenţialelor efecte negative, uneori ireparabile, cauzate de continuarea executării unei hotărâri criticate ca fiind nelegală.

Referitor la susţinerea contestatorilor în sensul că nu îşi pot câştiga mijloacele de subzistenţă întrucât li s-a interzis dreptul de a exercita profesia de avocat (A.) şi dreptul de a ocupa funcţia de administrator al unei societăţi comerciale (B.), instanţa a reţinut că aceştia au posibilitatea de a desfăşura orice altă activitate în domeniul muncii, cu excepţia exercitării profesiei sau funcţiei interzise prin hotărârea definitivă de condamnare.

Deopotrivă, cu privire la ambii contestatori, s-a observat că aceştia nu au de executat o pedeapsă prin privare de libertate, prin decizia atacată dispunându-se suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei închisorii, pe durata unui termen de supraveghere de 4 ani.

În raport de cele menţionate, având în vedere stadiul procesual al cauzei şi motivele formulate de contestatorii condamnaţi A. şi B. în susţinerea cererii de suspendare a executării hotărârii, Înalta Curte a apreciat că nu este oportună suspendarea executării hotărârii atacate.

În privinţa susţinerilor contestatorilor, în sensul că este foarte mare cuantumul obligaţiilor civile stabilite în sarcina lor, instanţa a avut în vedere că motivul de contestaţie invocat (art. 426 lit. b) din C. proc. pen.) poate produce consecinţe doar asupra acţiunii penale (art. 25 alin. (5) din C. proc. pen. prevăzând că, în caz de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I, lit. e), f) - cu excepţia prescripţiei, i şi j, în caz de încetare a procesului penal ca urmare a retragerii plângerii prealabile, precum şi în cazul prevăzut de art. 486 alin. (2), instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă), în ipoteza admiterii contestaţiei în anulare neputând fi modificate obligaţiile civile.

Faţă de cele ce preced, prin încheierea din data de 13 septembrie 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2022, au fost admise în principiu contestaţiile în anulare declarate de contestatorii A. şi B. împotriva Deciziei penale nr. 126/A din 23 aprilie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2017 şi s-a acordat termen la 08.11.2022.

Prin aceeaşi încheiere, au fost respinse cererile privind suspendarea executării hotărârii atacate faţă de condamnaţii A. şi B.

Examinând cauza, prin prisma criticilor invocate în ceea ce priveşte cazul de contestaţie în anulare prev. de art. 426 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererile de contestaţie în anulare, contestatorii A. şi B. au susţinut că s-a împlinit termenul privind prescripţia generală a răspunderii penale cu referire la infracţiunile pentru care au fost condamnaţi, arătând că, în perioada 10 septembrie 2018 - 30 mai 2022, a subzistat un vid legislativ, în care nu erau reglementate actele prin care putea fi întreruptă prescripţia răspunderii penale şi, pe cale de consecinţă, aceasta nu a putut fi întreruptă prin niciun act procedural efectuat în cauză. Faţă de lipsa unui text de lege lămuritor pentru clarificarea intervenţiei prescripţiei, contestatorii au apreciat că se impune să se constate intervenţia prescripţiei generale a răspunderii penale ca urmare a trecerii unei perioade mai mari de 5 ani de la momentul săvârşirii faptelor (atât pentru infracţiunea de înşelăciune, prevăzută de art. 244 alin. (1), (2) din C. pen., cât şi pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătura privată, prevăzută de art. 322 alin. (1) din C. pen.), cu luarea în considerare a datei săvârşirii faptelor 04.03.2011 şi, respectiv, 25.03.2011.

Înalta Curte reţine că omisiunea de a analiza o cauză de încetare a procesului penal care nu a fost pusă în discuţia contradictorie a participanţilor procesuali nici din oficiu, nici la cerere, se subsumează noţiunii de eroare de procedură, remediabilă pe calea contestaţiei în anulare, în baza temeiului prev. de art. 426 lit. b) din C. proc. pen.

Prealabil analizării cauzei de încetare a procesului penal invocată de contestatori, instanţa reţine că, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 (publicată în Monitorul Oficial nr. 518 din 25.06.2018) s-a constatat că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituţională.

Ulterior, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022 (publicată în Monitorul Oficial nr. 565 din 09.06.2022) s-a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt neconstituţionale, în considerentele aceste hotărâri reţinându-se că:

"... în condiţiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absenţa intervenţiei active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituţie, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale" (parag. 73).

Anterior publicării acestei din urmă decizii, prin articolul unic al O.U.G. nr. 71/2022 (publicată în Monitorul Oficial nr. 531 din 30 mai 2022), a fost modificat art. 155 din C. pen. după cum urmează:

"(1) Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului."

Deopotrivă, trebuie notat că prin Decizia nr. 67/25 octombrie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (publicată în Monitorul Oficial nr. 1141 din 28 noiembrie 2022), s-a stabilit că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 5 C. pen.

În considerentele acestei decizii s-a reţinut că "în egală măsură, în contextul examinării instituţiei prescripţiei răspunderii penale nu pot fi combinate prevederi cuprinse în două legi distincte, una aparţinând dreptului procesual aplicabilă cauzei (actului întreruptiv) şi una aparţinând dreptului material, aplicabilă efectului (întreruperea cursului prescripţiei), întrucât ar echivala cu crearea unei lex tertia.

Consecutiv, sub aceeaşi interdicţie intră şi combinarea în cauzele pendinte a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. în forma anterioară Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, prin considerarea că actul de procedură a produs un efect întreruptiv al cursului prescripţiei, cu dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. ulterioare publicării deciziei menţionate, care înlătură un asemenea efect după cum s-a arătat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022, întrucât ar însemna ca organele judiciare să aplice două acte normative referitoare la aceeaşi instituţie juridică, exercitând un atribut care nu le revine şi intrând în sfera de competenţă constituţională a legiuitorului.

Cu alte cuvinte, existenţa caracterului întreruptiv al cursului prescripţiei în cazul îndeplinirii unui act de procedură în cauză poate fi examinată prin raportare la o singură normă legală, apreciată ca fiind mai favorabilă persoanei acuzate, iar nu prin combinarea unor dispoziţii legale succesive.

Revine fiecărei instanţe de judecată învestită cu soluţionarea cauzelor pendinte să determine caracterul mai favorabil sau nu al dispoziţiilor legale incidente în raport cu particularităţile fiecărei situaţii în parte, respectând însă cerinţele ce decurg din interdicţia generării unei lex tertia."

Relativ la cele ce precedă, Înalta Curte constată că în perioada cuprinsă între data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 - 25.06.2018 - şi data publicării în Monitorul Oficial a O.U.G. nr. 71/2022 - 30.05.2022 - nu a existat o reglementare care să prevadă cazurile şi condiţiile întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale.

Tot cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că stabilirea legii penale mai favorabile este atributul exclusiv al instanţei învestite cu judecarea cauzei (de fond sau de apel, ambele competente să cenzureze integral fondul cauzei, în fapt şi în drept), iar nu al instanţei învestite cu soluţionarea unei căi extraordinare de atac, respectiv o contestaţie în anulare. În această cale extraordinară de atac, în situaţia indicată de apărare ca fiind cea în care inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal, instanţa nu poate schimba legea stabilită de instanţa de apel ca fiind incidentă raportului juridic, iar examinarea legalităţii hotărârii este analizată doar în raport de acea lege.

Aşadar, prin prisma cazului de contestaţie în anulare reglementat de art. 426 lit. b) din C. proc. pen., instanţa analizează dacă inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal, prin raportare la legea mai favorabilă reţinută prin hotărârea definitivă pronunţată de instanţa de apel.

În prezenta cauză, instanţa de apel a reţinut că legea incidentă este reprezentată de actualul C. pen.

Drept urmare, Înalta Curte va analiza dacă la data soluţionării apelurilor, respectiv la 23 aprilie 2021, în cauză existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal, respectiv incidenţa dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., astfel cum aceste prevederi au fost reconfigurate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 în interpretarea dată prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022.

În acest sens, instanţa reţine că infracţiunile pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată sunt sancţionate după cum urmează:

- infracţiunea de înşelăciune, prev. de art. 244 alin. (1) şi (2) din C. pen. (inculpata A.), respectiv înşelăciune în forma de participaţie a complicităţii, prev. de art. 48 alin. (1) raportat la art. 244 alin. (1) şi (2) din C. pen. (inculpatul B.) se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani;

- infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 322 alin. (1) din C. pen., se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

Conform prevederilor art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen., "(1) Termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt: (...) d) 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depăşeşte 5 ani; (...)". Alineatul 2 al aceluiaşi articol reglementează momentul de la care curg aceste termene. Astfel, "Termenele prevăzute în prezentul articol încep să curgă de la data săvârşirii infracţiunii. În cazul infracţiunilor continue termenul curge de la data încetării acţiunii sau inacţiunii, în cazul infracţiunilor continuate, de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni, iar în cazul infracţiunilor de obicei, de la data săvârşirii ultimului act."

În privinţa infracţiunii de înşelăciune, prev. de art. 244 alin. (1) şi (2) din C. pen., termenul de prescripţie generală a răspunderii penală curge de la data săvârşirii infracţiunii. Conform celor reţinute cu titlu definitiv de instanţa de apel, consumarea infracţiunii de înşelăciune prevăzute de art. 244 alin. (1), (2) din C. pen. a intervenit la data producerii rezultatului acţiunii ilicite - respectiv, 04.04.2013.

Drept urmare, în ceea ce priveşte infracţiunea de înşelăciune, prev. de art. 244 alin. (1) şi (2) din C. pen. (inculpata A.), respectiv înşelăciune în forma de participaţie a complicităţii, prev. de art. 48 alin. (1) raportat la art. 244 alin. (1) şi (2) din C. pen. (inculpatul B.) termenul de prescripţie generală a răspunderii penale curge de la data săvârşirii infracţiunii, respectiv 04.04.2013, împlinindu-se la data de 03.04.2018.

Referitor la infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 alin. (1) din C. pen., având în vedere că instanţa de apel a reţinut că a fost săvârşită în formă continuată, conform art. 154 alin. (2) din C. pen., termenul de prescripţie generală a răspunderii penală curge de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni în cazul acestei infracţiuni. Privitor la această infracţiune, instanţa de apel a reţinut ca dată a epuizării unităţii legale de infracţiune data de 17.01.2013, la care s-a produs ultima activitate subsumată laturii sale obiective.

Aşadar, în cazul infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., termenul curge de la data epuizării activităţii infracţionale, respectiv de la 17.01.2013, împlinindu-se la 16.01.2018.

Ca atare, având în vedere că la data soluţionării apelurilor, respectiv la 23 aprilie 2021, era împlinit termenul de prescripţie generală a răspunderii penale atât în ceea ce priveşte infracţiunea de înşelăciune, prevăzută de art. 244 alin. (1), (2) din C. pen., cât şi cu privire la infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătura privată, prevăzută de art. 322 alin. (1) din C. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite contestaţiile în anulare formulate de contestatorii A. şi B. împotriva Deciziei penale nr. 126/A din 23 aprilie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2017, va desfiinţa, în parte, hotărârea atacată, sub aspectul laturii penale, cu privire la cei doi condamnaţi şi rejudecând, în aceste limite:

În baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II a din C. proc. pen., va dispune încetarea procesului penal faţă de inculpata A. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de:

- înşelăciune, prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) din C. pen. cu aplicarea art. 5 din C. pen.

- fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată (9 acte materiale), prevăzută de art. 322 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 35 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 5 din C. pen.

În baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II a din C. proc. pen., va dispune încetarea procesului penal faţă de inculpatul B. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de:

- înşelăciune în forma de participaţie a complicităţii, prevăzută de art. 48 alin. (1) raportat la art. 244 alin. (1) şi (2) din C. pen. cu aplicarea art. 5 din C. pen.

- fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată (8 acte materiale), prevăzută de art. 322 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 35 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 5 din C. pen.

Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate care nu sunt contrare deciziei.

Vor fi anulate formele de executare emise în cauză.

Conform dispoziţiilor art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.

Potrivit dispoziţiilor art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru contestatorii condamnaţi, în cuantum de câte 680 RON, vor rămâne în sarcina statului şi se vor suporta din fondurile Ministerului de Justiţie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite contestaţiile în anulare formulate de contestatorii A. şi B. împotriva Deciziei penale nr. 126/A din 23 aprilie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2017.

Desfiinţează, în parte, hotărârea atacată, sub aspectul laturii penale, cu privire la condamnaţii A. şi B. şi rejudecând, în aceste limite:

În baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II a din C. proc. pen., dispune încetarea procesului penal faţă de inculpata A. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de:

- înşelăciune, prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) din C. pen. cu aplicarea art. 5 din C. pen.

- fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată (9 acte materiale), prevăzută de art. 322 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 35 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 5 din C. pen.

În baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II a din C. proc. pen., dispune încetarea procesului penal faţă de inculpatul B. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de:

- înşelăciune în forma de participaţie a complicităţii, prevăzută de art. 48 alin. (1) raportat la art. 244 alin. (1) şi (2) din C. pen. cu aplicarea art. 5 din C. pen.

- fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată (8 acte materiale), prevăzută de art. 322 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 35 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 5 din C. pen.

Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate care nu sunt contrare deciziei.

Anulează formele de executare emise în cauză.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Onorariul cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru contestatorii condamnaţi, în cuantum de câte 680 RON, rămâne în sarcina statului şi se suportă din fondurile Ministerului de Justiţie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 06 decembrie 2022.

GGC - ED