VAT deduction upheld for leasing contract but denied for pipelines as abusive; annulment limited to RON 60,204.

Şedinţa publică din data de 15 februarie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia a II a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Serviciul Soluţionare Contestaţii II şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa, anularea Deciziei nr. 326/29.04.2016 de soluţionare a contestaţiei fiscale emisă de DGRFP Galaţi, anularea Deciziei de impunere nr. x/05.11.2015 şi a Raportului de inspecţie fiscală x/05.11.2015 emise de A.J.F.P. Constanţa.

Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 130 din data de 11 iunie 2019, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II -a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte contestaţia, a anulat, în parte, Decizia nr. 326/29.04.2016 privind soluţionarea contestaţiei formulate de societatea A. S.R.L., în parte Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice nr. x/05.11.2015 şi în parte Raportul de Inspecţie Fiscală nr. F-CT nr. 970/05.11.2015, pentru suma de 60.204 RON reprezentând taxa pe valoare adăugată şi suma reprezentând accesoriile calculate asupra debitului principal anulat.

Totodată, a dispus recalcularea accesoriilor aferente sumelor datorate cu titlu de taxă pe valoare adăugată şi a menţinut celelalte dispoziţii ale actelor administrativ fiscale contestate.

A obligat pârâţii la plata cheltuielilor de judecată suportate de reclamantă în cuantum total de 5.000 RON, reprezentând onorariu avocat şi onorariu expertiză corespunzător pretenţiilor admise.

1. Cererile de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 130 din data de 11 iunie 2019 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II -a civilă, de contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs reclamanta A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. şi pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa.

Recurenta-reclamantă reclamanta A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate şi rejudecarea cauzei, în sensul anulării Deciziei nr. 326/29.04.2016 de soluţionare a contestaţiei fiscale şi a Deciziei de impunere nr. x/05.11.2015 emisă de AJFP Constanţa, şi cu privire la suma de 3.717.924 RON stabilită suplimentar de plată cu titlu de TVA şi obligaţiile fiscale accesorii aferente acesteia.

În drept a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1), punctul 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa a solicitat, prin cererea de recurs formulată, admiterea acestuia, cu consecinţa casării şi rejudecării. Critica acestei recurente a vizat soluţia primei instanţe cu privire la capătul de cerere privind deductibilitatea sumei de 60204 RON reprezentând TVA aferent contractului de leasing financiar.

2. Apărări formulate în cauză

Recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa a depus întâmpinare la recursul promovat de recurenta-reclamantă, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

Recurenta-reclamantă reclamanta A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. a depus, de asemenea, întâmpinare la recursul promovat de Recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa.

A fost invocată, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în niciunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) din C. proc. civ. excepţia nulităţii recursului Înalta Curte constată că nu este întemeiată, pentru următoarele considerentele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ.:

"Cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

Articolul 487 alin. (1) din C. proc. civ. prevede că:

"Recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs".

Conform art. 489 alin. (1) din C. proc. civ.:

"Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3)", iar potrivit art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.:

"Aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488."

În acest sens, Înalta Curte constată că potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.:

"Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", legiuitorul înţelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres şi limitativ de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Prevederile legale menţionate se interpretează în sensul formulării unei argumentări juridice a nelegalităţii invocate, prin indicarea dispoziţiilor legale pretins încălcate ori greşit aplicate de instanţă şi prin precizarea eventualelor greşeli săvârşite de instanţă în legătură cu aceste dispoziţii legale, în lipsa acestor menţiuni neputându-se exercita controlul judiciar.

Aceasta înseamnă că nelegalitatea hotărârii care se atacă trebuie să îmbrace obligatoriu una din formele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

În speţă, recursul declarat de recurenta-pârâtă a fost întemeiat, în drept, pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material."

Contrar celor invocate de către recurenta-reclamantă prin întâmpinarea depusă, criticile vizează greşita aplicare de către instanţă a dispoziţiilor art. 71 alin. (3) din H.G. nr. 44/2004.

În consecinţă, va fi respinsă ca nefondată, excepţia nulităţi recursului invocată prin întâmpinare de către recurenta-reclamantă.

Analizând criticile aduse sentinţei recurate, prin recursul promovat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., societate aflată în faliment, Înalta Curte reţine, referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. ("hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material"), că acesta a fost invocat prin raportare la prevederile art. 145 alin. (2) lit. a) Codul fiscal 2003 şi art. 146 alin. (1) Codul fiscal 2003.

Înalta Curte reaminteşte, cu prioritate, că recursul este o cale extraordinară de atac, prin care se urmăreşte, aşa cum se precizează în art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., să se supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Împrejurarea că recursul este singura cale de atac reglementată în materia contenciosului administrativ nu-i schimbă natura juridică, respectiv într-o cale de atac ordinară şi devolutivă, întrucât dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 nu conţin norme derogatorii de la prevederile C. proc. civ.

Aşa fiind, prin exercitarea recursului se poate cere casarea hotărârii atacate numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., iar solicitarea reevaluării stării de fapt prin reaprecierea mijloacelor de probă de către instanţa de recurs nu se circumscrie motivului reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Cod şi nici altui motiv de casare prevăzut de respectivul articol.

În speţă, ansamblul criticilor subsumate de recurentă motivului de casare menţionat reprezintă o reluare aproape in integrum a celor invocate prin cererea de chemare în judecată, prin raportare directă la actele administrative contestate, fără a fi prezentate aspecte concludente care să susţină ipoteza interpretării sau aplicării greşite a dispoziţiilor legale incidente de către instanţa de fond, de natură să atragă nelegalitatea hotărârii pronunţate.

Reţine Înalta Curte că prin cererea adresată primei instanţe, recurenta-reclamantă a solicitat anularea deciziei de impunere nr. x/05.11.2015 şi a Raportului de inspecţie fiscală x/05.11.2015 emise de AJFP Constanţa.

Prin Decizia de impunere nr. x/05.11.2015 emisă în baza Raportului de inspecţie fiscală nr. x/05.11.2015, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa a stabilit în sarcina contribuabilului reclamant A. S.R.L. obligaţii fiscale totale în cuantum de 4.709.978 RON, astfel: impozit pe profit suplimentar în sumă de 5.260 RON, calculat la o bază impozabilă stabilită suplimentar de 32.877 RON, accesorii aferente impozitului pe profit (majorări de întârziere şi penalităţi) calculate până la data intrării societăţii în insolvenţă, în sumă totală de 4.093 RON, TVA în sumă totală de 3.785.317 RON, la o bază impozabilă stabilită suplimentar de 15.778.595 RON şi accesorii aferente TVA (majorări de întârziere şi penalităţi) calculate până la data intrării societăţii în insolvenţă, în sumă totală de 915.308 RON.

Actele administrativ fiscale menţionate au fost contestate în baza prevederilor art. 205 şi urm. din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, iar prin Decizia nr. 326/29.04.2016 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Serviciul Soluţionare Contestaţii II a fost admisă contestaţia contribuabilului numai pentru suma de 24 RON, reprezentând impozit pe profit şi accesorii aferente.

În mod corect prima instanţă a admis în parte cererea, doar cu privire la suma de 60204 RON aferentă contractului de leasing, respingând în rest acţiunea.

Aşadar, în ceea ce priveşte pretinsa încălcare a normelor de drept material, respectiv ale dispoziţiilor articolelor 145 alin. (2) lit. A) şi 146 alin. (1) din Codul fiscal 2003, pentru TVA aferentă achiziţiei a doua conducte de transport gaz, Înalta Curte constată că motivul este neîntemeiat.

Potrivit prevederilor art. 145 alin. (2) din Legea nr. 571/2003, "Orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achiziţiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul următoarelor operaţiuni: a) operaţiuni taxabile; (...)".

Art. 146, care reglementează condiţiile de exercitare a dreptului de deducere, prevede următoarele:

"(1) Pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei, persoana impozabilă trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: a) pentru taxa datorată sau achitată, aferentă bunurilor care i-au fost ori urmează să îi fie livrate sau serviciilor care i-au fost ori urmează să îi fie prestate în beneficiul său, să deţină o factură care să cuprindă informaţiile prevăzute la art. 155 alin. (5)".

În mod corect instanţa de fond a subliniat că, atât legislaţia internă cât şi cea comunitară condiţionează dreptul de deducere a taxei de utilizarea bunului sau serviciului în scopul operaţiunilor taxabile ale persoanei impozabile, fiind necesar a se dovedi că societatea s-a folosit de acele bunuri şi/sau servicii pentru derularea propriilor activităţi economice.

Astfel cum rezultă din Contractul de vânzare cumpărare nr. x/02.11.2012 şi factura fiscală nr. x/07.12.2012, reclamanta A. S.R.L. a dobândit în proprietate de la societatea C. S.R.L. un segment de conductă transport gaz metan în lungime de 8.344 m liniari, la preţul de 1.457.000 RON, exercitându-şi dreptul de deducere TVA în sumă de 282.000 RON aferent acestei tranzacţii.

Prin acelaşi contract de vânzare-cumpărare şi conform facturii fiscale nr. x/01.07.2013, reclamanta a dobândit de la aceeaşi societate un segment de conductă transport gaz metan în lungime de 7.286 m liniari, la preţul de 1.012.274 RON, fiind dedus TVA aferent în sumă de 195.924 RON.

Scopul declarat al tranzacţiei a fost acela al realizării unei înţelegeri de vânzare/închiriere a segmentelor de conductă transport gaz metan cu D., înţelegere care nu s-a materializat, societatea care ar fi trebuit să cumpere sau să închirieze conductele precizând, în urma corespondenţei purtate cu reclamanta, că în calitate de concesionar şi operator al Sistemului Naţional de Transport al Gazelor Naturale are dreptul să folosească prin efectul legii conducta de transport gaz metan, fiind în realizarea unui serviciu public (adresa nr. x/09.09.2014 - f.181, vol. I).

Autoritatea fiscală a apreciat că societatea reclamantă nu are drept de deducere TVA aferent celor două facturi fiscale întrucât nu a realizat niciun venit cu aceste bunuri, iar modul de dobândire creează suspiciuni rezonabile în legătură cu intenţia realizării unei activităţi economice şi realitatea tranzacţiilor.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene susţine că "dreptul de deducere rămâne dobândit chiar dacă activitatea economică planificată nu a generat operaţiuni care să dea drept de deducere" (cauza C-110/94, Inzo v. Belgia), însă statuează în mod constant că "lupta împotriva fraudei, a evaziunii fiscale şi a eventualelor abuzuri este un obiectiv recunoscut şi încurajat de Directiva 2006/112" (Hotărârea din 21 februarie 2006, Halifax şi alţii, C-255/02; Hotărârea Kittel şi Recolta Recycling, C-439/04 şi C-440/04), iar "justiţiabilii nu se pot prevala în mod fraudulos sau abuziv de normele dreptului Uniunii".

Potrivit CJUE, "autorităţile şi instanţele naţionale sunt în măsură să refuze acordarea dreptului de deducere dacă se stabileşte, în raport cu elemente obiective, că acest drept este invocat în mod fraudulos sau abuziv".

În cauza de faţă, instanţa de fond a concluzionat în sensul că autoritatea fiscală a avut în vedere mai multe elemente obiective care i-au format convingerea că tranzacţia cu cele două segmente de conductă de transport gaz metan nu a fost realizată în folosul operaţiunilor taxabile ale societăţii, astfel: bunurile au aparţinut iniţial societăţii E. S.A. Timişoara, care le-a înstrăinat în anul 2007 către F. S.R.L., societate ce le-a transmis în anul 2008 către G. S.R.L., care la rândul său le-a vândut în acelaşi an către H. S.R.L. (fostă I. SRL).

În anul 2009 această din urmă societate a înstrăinat cele două conducte către societatea J. S.R.L., care le-a vândut în 2012 către C. S.R.L., care a încheiat tranzacţia în discuţie cu A. S.R.L. tot în anul 2012.

S-a avut în vedere faptul că societăţile din amonte J. S.R.L. şi C. S.R.L. au acelaşi administrator statutar cu societatea A. S.R.L. şi acelaşi sediu social, dar şi împrejurarea, relevată şi în cele două rapoarte de expertiză, că între ultimele trei societăţi plata s-a făcut prin compensare, prin emiterea unor ordine de compensare în baza unor prestări de servicii reciproce, cu privire la care organele fiscale invocă nelegalitatea operaţiunii.

Alegaţiile recurentei-reclamante atestă strict aspecte ipotetice, aceasta urmărind reaprecierea probelor de către instanţa de recurs, aspect care, aşa cum s-a menţionat mai sus, nu este posibil în cadrul căii extraordinare de atac de faţă, astfel că nu există o încălcare a normelor de drept material conform art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte TVA aferentă achiziţiei a două conducte de transport produse petroliere, de asemenea, Înalta Curte apreciază că nu există o încălcare a normelor de drept material, fiind valabil acelaşi raţionament juridic.

Prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. x/01.02.2013 şi factura fiscală nr. x/01.07.2013, reclamanta A. S.R.L. a dobândit de la societatea C. S.R.L., două conducte magistrale îngropate (DN 100 şi DN 200) pentru transportul de produse petroliere pe distanţa E. - graniţa cu Serbia, în lungime de 50.956 km fiecare, achiziţia fiind făcută, potrivit susţinerilor reclamantei, în vederea vânzării către/exploatării în comun cu societatea K..

Activitatea economică urmărită nu s-a finalizat.

Asemănător situaţiei fiscale identificate în cazul achiziţiei celor două segmente de conductă de transport gaz metan şi în cazul acestei achiziţii a fost refuzat dreptul de deducere a TVA aferent în sumă de 3.240.000 RON, pentru faptul că societatea nu a înregistrat venituri cu aceste bunuri şi astfel nu este îndeplinită cerinţa prevăzută de art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003.

Autoritatea fiscală a identificat acelaşi lanţ de livrări, pornind de la E. S.A. Timişoara şi acelaşi mod de plată a vânzărilor succesive între ultimele trei societăţi, respectiv prin compensarea unor obligaţii de plată rezultate din prestări de servicii reciproce în perioada 2010 - 2011, între societăţi cu acelaşi administrator şi acelaşi sediu social.

Înalta Curte apreciază că reprezintă elemente obiective care trebuie şi au fost avute în vedere, atât de către organul fiscal, cât şi de către prima instanţa de judecată, faptul că S.C. C. S.R.L., S.C. J. S.R.L., H. S.R.L., furnizorii recurentei-reclamante, au acelaşi sediu în municipiul Constanţa, respectiv strada x nr. 79, cu sediul acesteia, au acţionari/administratori/directori economici comuni, iar ca obiect de activitate au consultanţă şi management, aşa cum rezultă din întâmpinarea depusă la dosar, aspecte necontestate de către recurenta-reclamantă.

De asemenea, tot în rândul realităţilor obiective se înscrie şi aceea că recurenta nu a realizat nici un venit până la data intrării în insolvenţă, din achiziţia acestor bunuri şi că S.C. J. S.R.L., H. S.R.L. şi recurenta au intrat în procedura insolvenţei.

Există, aşadar, suficiente elemente obiective care să contureze suspiciunea rezonabilă că livrările nu au avut drept scop efectuarea de operaţiuni taxabile în folosul persoanei impozabile reclamante, astfel că sentinţa atacată este legală şi temeinică, recursul promovat urmând a fi respins.

În ceea ce priveşte recursul promovat de recurenta-pârâtă DGRFP Galaţi-AJPF Constanţa, acesta vizează suma de 60204 RON reprezentând TVA aferentă contractului de leasing financiar, motivat de împrejurarea că durata acestuia a fost mai mică de 12 luni, autoritatea fiscală susţinând că în cauză sunt incidente prevederile art. 1451 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal şi dispoziţiile pct. 71 alin. (3) din H.G. nr. 44/2004 privind Normele de aplicare a Codul fiscal şi întrucât contractul de leasing a avut o perioadă de derulare mai mică de 12 luni consecutive, în cauză este vorba despre o livrare de bunuri, nu o prestare de servicii.

Reţine Înalta Curte că prin contractul de leasing financiar nr. x/31.03.2010, societatea A. S.R.L. a preluat, în calitate de utilizator, dreptul de folosinţă asupra unui autoturism, durata contractului, menţionată în art. 4, fiind "perioada cuprinsă între data semnării contractului... şi data la care se produce ultimul efect al contractului", utilizatorul dobândind dreptul de folosinţă "pentru o perioadă de leasing de 12 luni".

Cu privire la condiţiile de plată a ratelor de leasing, părţile au stabilit contractual că "utilizatorul datorează 12 rate de leasing lunare, fiecare rată de leasing fiind scadentă în avans în data de întâi a lunii pentru care este datorată".

Astfel cum rezultă din lucrările dosarului, inclusiv din raportul de expertiză fiscală întocmit de expertul L., contractul de leasing a fost semnat la data de 31.03.2010, la această dată fiind emisă factura de avans leasing şi s-a derulat până la data de 16.05.2011, când au fost emise şi înregistrate ultimele facturi (filele x, vol. I).

La data de 25.06.2010, invocată de organele fiscale ca fiind data începerii derulării contractului, a fost emisă şi înregistrată factura privind prima rată de leasing, acest moment nefiind şi momentul începerii exercitării, de către utilizator, a folosinţei autoturismului şi implicit momentul debutării relaţiilor născute din contractul de leasing.

Potrivit prevederilor art. 129 din Legea nr. 571/2003 (în forma în vigoare la momentul derulării raporturilor contractuale); "(1) Se consideră prestare de servicii orice operaţiune care nu constituie livrare de bunuri, aşa cum este definită la art. 128 (...).

(3) Prestările de servicii cuprind operaţiuni cum sunt: a) închirierea de bunuri sau transmiterea folosinţei bunurilor în cadrul unui contract de leasing".

Conform art. 128 alin. (1), "Este considerată livrare de bunuri transferul dreptului de a dispune de bunuri ca şi un proprietar", iar potrivit dispoziţiilor art. 1451 alin. (2), "Prin achiziţie de vehicule, în sensul alin. (1), se înţelege cumpărarea unui vehicul din România, importul sau achiziţia intracomunitară a vehiculului".

Pct. 71 alin. (3) din H.G. nr. 44/2004 prevede următoarele:

"Transmiterea folosinţei bunurilor în cadrul unui contract de leasing este considerată prestare de servicii conform art. 129 alin. (3) lit. a).) din Codul fiscal(...). Se consideră a fi sfârşitul perioadei de leasing şi data la care locatarul/utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului înainte de sfârşitul perioadei de leasing, dar nu mai devreme de 12 luni(...). Dacă opţiunea de cumpărare a bunului către locatar/utilizator se exercită înainte de derularea a 12 luni consecutive de la data începerii contractului de leasing, respectiv data de la care bunul este pus la dispoziţia locatarului/utilizatorului, se consideră că nu a mai avut loc o operaţiune de leasing, ci o livrare de bunuri la data la care bunul a fost pus la dispoziţia locatarului/utilizatorului".

Rezultă din dispoziţiile legale menţionate că transmiterea folosinţei într-un contract de leasing este prestare de servicii, fiind considerată livrare de bunuri numai în cazul în care se dovedeşte că opţiunea de cumpărare s-a manifestat înainte de derularea a 12 luni consecutive de la data începerii contractului de leasing, respectiv data de la care bunul a fost predat utilizatorului.

În speţă rezultă că perioada de derulare a contractului de leasing depăşeşte 12 luni consecutive, începând de la momentul dobândirii dreptului de folosinţă al utilizatorului: 31.03.2010, nu de la data plăţii primei rate de leasing şi încheindu-se la data plăţii ultimei rate, a valorii reziduale şi a costurilor aferente: 16.05.2011.

În consecinţă, TVA în cuantum de 60.204 RON este deductibilă fiscal, astfel că în ceea ce priveşte această obligaţie fiscală stabilită suplimentar, actele administrativ fiscale sunt nelegale şi în mod corect au fost anulate, cu consecinţa înlăturării şi a sumelor care reprezintă accesoriile - majorări de întârziere şi penalităţi, calculate pentru acest debit.

În consecinţă, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (8) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile declarate, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta - pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa, invocată de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin lichidator judiciar B..

Respinge recursurile declarate de reclamanta A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. şi de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa împotriva sentinţei civile nr. 130/2019 din 11 iunie 2019 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 februarie 2022.