Non reformatio in pejus limiting VAT refund interest award in res judicata following cassation

Şedinţa publică din data de 13 ianuarie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 22.06.2015, sub nr. x/2015, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, în nume propriu şi în reprezentarea Administraţiei sector 1 a Finanţelor Publice şi a Administraţiei sector 2 a Finanţelor Publice, anularea actului administrativ-fiscal comunicat la data de 16.06.2015, prin care D.G.R.F.P. Bucureşti a răspuns contestaţiei administrativ-fiscale, cu consecinţa recunoaşterii dreptului la dobânzi în sumă de 10.626.235 RON, aferente rambursării cu întârziere a TVA, obligarea pârâtelor la emiterea actelor administrativ-fiscale ce atestă dreptul său la plata sumei de 10.626.235 RON cu titlu de dobândă fiscală, obligarea acestora la efectuarea plăţii dobânzilor fiscale în sumă de 10.626.235 RON, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 3169 din data de 26 noiembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2015, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a D.G.R.F.P.B., în reprezentarea A.S.F. Sector 2, şi s-a respins cererea formulată în contradictoriu cu această pârâtă pentru lipsa calităţii procesuale pasive; s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a D.G.R.F.P.B., în reprezentarea A.S.F. Sector 1; s-a admis cererea formulată de reclamanta S.C. CAS REGENERABILE S.R.L. formulată în contradictoriu cu pârâta D.G.R.F.P.B.-Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii; s-a anulat Decizia nr. 941603A/23.03.2015 şi actul comunicat reclamantei la data de 16.06.2015; s-a recunoscut dreptul reclamantei la dobânzi în sumă de 10.262.235 RON; au fost obligate pârâtele la emiterea actelor-administrativ fiscale ce atestă dreptul reclamantei la plata sumei de 10.626.235 RON şi au fost obligate pârâtele D.G.R.F.P.B., în reprezentarea A.S.F. Sector 1 şi D.G.R.F.P.B. - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 400 RON reprezentând taxă judiciară de timbru.

3. Primul recurs exercitat în cauză

Împotriva sentinţei nr. 3169/26.11.2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au promovat recurs pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, în reprezentarea Administraţiei Sector 1 a Finanţelor Publice, fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 13.01.2016, sub nr. x/2015.

4. Hotărârea de casare a instanţei de recurs

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 3969 din 12 decembrie 2017, a admis recursurile declarate de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti şi Administraţia Sector 1 a Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti; a casat sentinţa recurată, nr. 3169 din 26 noiembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Instanţa de recurs a reţinut, în esenţă, că instanţa de fond nu a efectuat o analiză în contradictoriu cu ambele părţi în chestiunea privind modalitatea şi elementele de calcul ale sumei reprezentând dobânzi corespunzătoare fiecărei perioade în raport de prevederile legale aplicabile fiecărui decont, fiind necesară efectuarea unei expertize contabile care să determine certitudinea obligaţiei fiscale ce urmează să fie efectuată de organele fiscale.

În rejudecare cauza a fost înregistrată la 08.09.2020 sub nr. x/2015*.

5. Hotărârea instanţei de fond, pronunţată în rejudecare

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 2226 din 29 iulie 2019, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Administraţiei Sector 2 a Finanţelor Publice, prin reprezentant D.G.R.F.P. Bucureşti, şi a respins cererea formulată în contradictoriu cu această pârâtă pentru lipsa calităţii procesuale pasive.

A respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Administraţiei Sector 1 a Finanţelor Publice, prin reprezentant D.G.R.F.P. Bucureşti.

A admis în parte cererea precizată, formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, în nume propriu şi în reprezentarea Administraţiei sector 1 a Finanţelor Publice şi a Administraţiei sector 2 a Finanţelor Publice.

A anulat Decizia nr. 941603A/23.03.2015 şi actul comunicat reclamantei la data de 16.06.2015.

A recunoscut dreptul reclamantei la dobânzi în sumă de 10.626.235 RON şi a obligat pârâtele la emiterea actelor-administrativ fiscale ce atestă dreptul reclamantei la plata sumei de 10.626.235 RON.

A respins în rest cererea precizată.

A obligat pârâtele Administraţia Sector 1 a Finanţelor Publice, prin reprezentant D.G.R.F.P. Bucureşti, şi D.G.R.F.P. Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 3500 RON, din care 2000 RON reprezintă onorariul de expert, 400 RON reprezintă taxa judiciară de timbru, iar 1100 RON reprezintă onorariul de avocat aferent părţii din acţiunea precizată admisă şi redus în mod corespunzător, conform art. 451-453 C. proc. civ.

6. Recursurile exercitate în rejudecare

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanta A. S.R.L. (fostă S.C. CAS Regenerabile S.R.L.) întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., precum şi pârâtele Administraţia Sector 1 a Finanţelor Publice Bucureşti, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti şi Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, acestea din urmă criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

6.1. În dezvoltarea recursului său, recurenta reclamantă a susţinut că, sentinţa a fost pronunţată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Instanţa de fond nu a soluţionat litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, încălcând astfel principiul legalităţii.

Prin hotărârea pronunţată instanţa de fond a nesocotit un principiu fundamental al procesului civil, cel care se referă la respectarea legalităţii în desfăşurarea procesului civil şi care este reglementat de art. 7 din C. proc. civ.. Textul stabileşte în primul alineat că procesul civil se desfăşoară în conformitate cu dispoziţiile legii.

Instanţa de fond avea obligaţia de a admite cererea de modificare întemeiată pe dispoziţiilor art. 204 alin, (2) C. proc. civ. de către instanţa de fond la soluţionarea cauzei.

Prin Sentinţa recurată, instanţa de fond a argumentat că, "art. 204 alin. (2) C. proc. civ. nu prevede o limită temporală pentru exercitarea dreptului reclamantului de a-şi mări sau micşora cuantumul obiectului cererii, însă incidenţa principiului non reformation in pejus împiedică în cauză, în rejudecare după admiterea recursului pârâtelor, ca acestea să fie obligate la plata unei sumei mari decât cea stabilită prin sentinţa pronunţată în primul ciclu procesual". Or, rugăm instanţa de recurs să aibă că, obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de recunoaşterea dreptul A. la dobânzi fiscale aferente rambursării cu întârziere a TVA identificat în deconturile aferente perioadei septembrie 2011 - aprilie 2014; cererea precizatoare poate fi formulată oricând până la momentul închiderii dezbaterilor; cererea precizatoarea a vizat modificarea calcului dreptului solicitat, ca urmare a efectuării raportului de expertiză, însă nu cele două momente faţă de care se determină acest drept şi care sunt probate prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

Sentinţa este pronunţată cu încălcarea art. 501 alin. (3) C. proc. civ.

Potrivit art. 501 alin. (3) C. proc. civ., "după casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată".

Prin neacordarea în întregime a cuantumului dobânzilor fiscale recunoscute de către instanţa de trimitere şi confirmat prin raportul de expertiză, instanţa de rejudecare încalcă întocmai limitele casării prevăzute de art. 501 alin. (3) C. proc. civ.

Instanţa de fond nu a stăruit, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii situaţiei de fapt fiscale şi aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.

Sentinţa recurată este nelegală întrucât nu cuprinde motivele pe care se întemeiază reducererea onorariului avocaţial - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Potrivit prevederilor art. 425 din C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie sa conţină "motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele de fapt şi de drept care s-au admis precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilors". Necesitatea arătării motivelor şi a probatoriului pe care se întemeiază rezidă şi din faptul că, în lipsa lor, în mod evident, nu se poate exercita nici controlul judiciar de către instanţele superioare.

Raportându-ne la datele concrete ale prezentei cauze, instanţa de recurs urmează a observa faptul că hotărârea primei instanţe nu răspunde exigenţelor legale privind motivarea, de vreme ce instanţa de fond nu indică în mod transparent argumentele pe care s-a întemeiat decizia acesteia atunci când a luat decizia de a micşora onorariul avocaţial.

Aceasta s-a limitat doar la a constata că în speţă nu se impune acordarea integrală a cheltuielilor de judecată, rezumându-se Ia a afirma superficial că doar "suma de 1.100 RON reprezintă onorariul de avocat aferent părţii din acţiunea precizată admisă şi redus în mod corespunzător, luând în considerare complexitatea concretă a cauzei, activitatea desfăşurată de avocat şi circumstanţele cauzei" (pag, ş para. 4 din Sentinţa recurată).

Sentinţa recurată este nelegală întrucât a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În speţă este incident motivul de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât, în ceea ce priveşte Deconturile de TVA aferente lunilor septembrie 2011, decembrie 2011, martie 2012, iunie 2012, septembrie 2012, prin pronunţarea Sentinţei recurate, Curtea de Apel Bucureşti a interpretat şi a aplicat greşit dispoziţiile:

- art. 70 din vechiul Codul de procedură fiscală;

- art. 104 din vechiul Codul de procedură fiscală;

- art. 124 din vechiul Codul de procedură fiscală;

- pct. 5 Cap. II din Procedura de soluţionare a deconturilor cu sume negative de TVA cu opţiune de rambursare, aprobată prin OMFP nr. 263/2010;

Prima instanţă a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor legale incidente cu ocazia analizării dreptului A. la a pretinde dobânzi fiscale pentru soluţionarea cu întârziere a Deconturile de TVA aferente lunilor septembrie 2011, decembrie 2011, martie 2012, iunie 2012, septembrie 2012,

Subliniază că art. 70 alin. (1) Codul de procedură fiscală stabileşte că "Cererile depuse de către contribuabil potrivit prezentului cod se soluţionează de către organul fiscal în termen de 45 de zile de la înregistrare".

În acest sens, în mod corect a stabilit instanţa de fond că "potrivit jursprudenţei CJUE nu are importanţa motivul pentru care TVA a fost rambursat cu întărizere, dreptul contribuabilului începând să curgă la expirarea termenului de 45 de zile".

Instanţa a interpretat în mod greşit prevederile art. 451 C. proc. civ.

Sentinţa recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, mai exact a prevederilor ce reglementează dreptul părţii ce a câştigat procesul de a obţine cheltuielile de judecată, fiind astfel incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, potrivit art. 453 din C. proc. civ. prevede că:

"Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Cheltuielile de judecată reprezintă, aşadar, ansamblul sumelor de bani pe care trebuie să le suporte părţile în legătură cu activitatea lor procesuală. Potrivit legii, cheltuielile de judecată vor fi suportate, în final, de către partea din vina căreia s-a promovat acţiunea, adică tocmai de partea care a pierdut procesul, neputând fi ignorat, totodată, nici rolul acestora de a acţiona ca veritabile sancţiuni procedurale

Reducerea onorariului avocaţial este rezultatul aplicării unor măsuri discriminatorii.

Argumentata instanţei potrivit căreia reducerera onorariului s-ar impune ţinând cont de calitatea de autoritate publică a intimatelor este nu doar eronată, ci şi profund discriminatorie.

Calitatea de autoritate publică nu justifică sub nicio formă reducerea onorariului avocaţial în detrimentul intimatei reclamante care, a suportat cheltuielile de judecată în scopul combaterii actelor administrativ - fiscale emise în mod nelegal de intimate.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ coroborat cu art. 483 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., precum şi pe orice alte dispoziţii legale la care face referire în cuprinsul recursului.

6.2. Pârâta Administraţia sector 1 a Finanţelor Publice Bucureşti, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti şi-a întemeiat recursul pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac astfel cum a fost formulată, casarea sentinţei de fond şi rejudecarea cauzei în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive invocate şi respingerea acţiunii reclamantei în consecinţă.

În dezvoltarea recursului a susţinut, recurenta a arătat, în esenţă că, este nelegală soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, întrucât Administraţia Sector 1 a Finanţelor Publice nu a emis niciun act contestat, toate actele fiind emise de DGRFP B- Adminsitraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii.

Pe fondul cauzei, consideră că în mod greşit instanţa a dispus recunoaşterea dreptului reclamantei la dobânzi de întârzirere.

Având în vedere ca cererea depusă de contribuabil, în speţa deconturile de TVA cu suma negativă si opţiune de rambursare au fost transmise către activitatea de inspecţie fiscală, sunt aplicabile prevederile art. 70 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv: "in situaţiile în care, pentru soluţionarea cererii, sunt necesare informaţii suplimentare relevante pentru luarea deciziei, acest termen se prelungeşte cu perioada cuprinsa între data solicitării, şi data primirii informaţiilor solicitate", în această situaţie, în conformitate cu prevederile legale în vigoare, fiind necesară efectuarea inspecţiei fiscale parţiale în vederea luării deciziei de rambursare.

În ceea ce priveşte termenul de soluţionare a cererilor depuse de către contribuabili, prevăzut de ari 70 alin (1) din O.G, nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicata cu modificările si completările ulterioare, face următoarele precizări:

Conform art. 70 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscală, republicată cu modificările si completările ulterioare, termenul de 45 de zile prevăzut la alin. (1) al aceluiaşi articol, se poate prelungi, în articol fiind stipulat în mod expres ca "În situaţiile în care, pentru soluţionarea cererii, sunt necesare informaţii suplimentare relevante pentru luarea deciziei, acest termen se prelungeşte cu perioada cuprinsa intre dată solicitării si data primirii informaţiilor solicitate."

Deconturile cu sume negative de taxa pe valoarea adăugată cu opţiune de rambursare, care au fost incadrate în categoria de risc fiscal mare, se transmit compartimentului cu atribuţii de inspeptie fiscala în vederea efectuării verificării.

Soluţionarea deconturilor de TVA s-a efectuat în termenul legal, cu respectarea prevederilor legale incidente, motiv pentru care solicită admiterea recursului şi respingerea cererii A. S.R.L..

Cu privire la obligarea la plata cheltuielilor de judecată, consideră că instanţa de fond a admis în mod netemeinic obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3.500 RON, având în vedere că, nu s-a reţinut că ar exista vreo culpa procesuală care să justifice acordarea acestor cheltuieli de judecată.

Instituţia recurentă nu a dat dovada nici de rea credinţă şi nici de un comportament neglijent, care să determine instanţa să oblige instituţia la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, recurenta şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 483 şi următoarele din C. proc. civ.

6.3. Prin recursul declarat de pârâta Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, a fost invocat motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând partea admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea sentinţei recurate şi rejudecarea cauzei în sensul respingerii acţiunii reclamantei ca neîntemeiată.

În susţinerea motivului de casare invocat a arătat că instanţa de fond consideră că în mod greşit instanţa a dispus recunoaşterea dreptului reclamantei la dobânzi de întârzirere.

Având în vedere ca cererea depusă de contribuabil, în speţa deconturile de TVA cu suma negativă si opţiune de rambursare au fost transmise către activitatea de inspecţie fiscală, sunt aplicabile prevederile art. 70 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv: "in situaţiile în care, pentru soluţionarea cererii, sunt necesare informaţii suplimentare relevante pentru luarea deciziei, acest termen se prelungeşte cu perioada cuprinsa între data solicitării, şi data primirii informaţiilor solicitate", în această situaţie, în conformitate cu prevederile legale în vigoare, fiind necesară efectuarea inspecţiei fiscale parţiale în vederea luării deciziei de rambursare.

În ceea ce priveşte termenul de soluţionare a cererilor depuse de către contribuabili, prevăzut de ari 70 alin (1) din O.G, nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicata cu modificările si completările ulterioare, face următoarele precizări:

Conform art. 70 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscală, republicată cu modificările si completările ulterioare, termenul de 45 de zile prevăzut la alin. (1) al aceluiaşi articol, se poate prelungi, în articol fiind stipulat în mod expres ca "În situaţiile în care, pentru soluţionarea cererii, sunt necesare informaţii suplimentare relevante pentru luarea deciziei, acest termen se prelungeşte cu perioada cuprinsa intre dată solicitării si data primirii informaţiilor solicitate."

Deconturile cu sume negative de taxa pe valoarea adăugată cu opţiune de rambursare, care au fost incadrate în categoria de risc fiscal mare, se transmit compartimentului cu atribuţii de inspeptie fiscala în vederea efectuării verificării.

Soluţionarea deconturilor de TVA s-a efectuat în termenul legal, cu respectarea prevederilor legale incidente, motiv pentru care solicită admiterea recursului şi respingerea cererii A. S.R.L..

Cu privire la obligarea la plata cheltuielilor de judecată, consideră că instanţa de fond a admis în mod netemeinic obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3.500 RON, având în vedere că, nu s-a reţinut că ar exista vreo culpa procesuală care să justifice acordarea acestor cheltuieli de judecată.

Instituţia recurentă nu a dat dovada nici de rea credinţă şi nici de un comportament neglijent, care să determine instanţa să oblige instituţia la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, recurenta şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 483 şi următoarele din C. proc. civ.

7. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată de recurenta-reclamantă A. S.R.L. (fostă S.C. CAS Regenerabile S.R.L.) s-a invocat excepţia nulităţii recursului pârâtei Administraţia Sector 1 a Finanţelor Publice Bucureşti, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Cât priveşte recursul pârâtei Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, recurenta-reclamantă a solicitat respingerea acestuia ca neîntemeiat.

Recurenta-pârâtă Administraţia Sector 1 a Finanţelor Publice Bucureşti, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, a formulat răspuns la întâmpinarea recurentei-reclamante, solicitând respingerea excepţiei nulităţii recursului ca neîntemeiată.

La termenul de dezbateri din data de 13 ianuarie 2022, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de recurenta-reclamantă prin întâmpinare, apreciind că recurenta-pârâtă Administraţia Sector 1 a Finanţelor Publice Bucureşti, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti a dezvoltat critici subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

8. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererile de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinări şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată următoarele:

Cu privire la recursul formulat de recurenta reclamantă A. S.R.L. (fostă S.C."CAS Regenerabile" S.R.L.), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că este nefondat, urmând a-l respinge, având în vedere următoarele considerente:

Recurenta reclamantă şi-a întemeiat cererea de recurs pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.- când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii; art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.- când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.- când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Sunt neîntemeiate criticile întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. . Astfel, instanţa de control judiciar reţine că, recurenta a susţinut în esenţă că, "instanţa de fond nu a soluţionat litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, încălcând astfel principiul legalităţii", întrucât, "în prezenta cauză, judecătorul nu a ţinut cont de dispoziţiile exprese ale art. 204 alin. (2) C. proc. civ., care normează în termeni foarte clari că, modificarea cererii de chemare în judecată în condiţiile stabilite de acest text de lege poate fi făcută oricând în cursul judecăţii în primă instanţă, până la închiderea debaterilor".

Nu pot fi primite susţinerile recurentei reclamante, în sensul că, instanţa de fond ar fi făcut o aplicare nelegală a dispoziţiilor art. 204 alin. (2) C. proc. civ. .

Potrivit art. 204 C. proc. civ. - Modificarea cererii de chemare în judecată

"(1) Reclamantul poate să îşi modifice cererea şi să propună noi dovezi, sub sancţiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat. În acest caz, instanţa dispune amânarea pricinii şi comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea formulării întâmpinării, care, sub sancţiunea decăderii, va fi depusă cu cel puţin 10 zile înaintea termenului fixat, urmând a fi cercetată de reclamant la dosarul cauzei.

(2) Cu toate acestea, nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de şedinţă declaraţiile verbale făcute în instanţă când:

1. se îndreaptă greşelile materiale din cuprinsul cererii;

2. reclamantul măreşte sau micşorează cuantumul obiectului cererii;

3. se solicită contravaloarea obiectului cererii, pierdut sau pierit în cursul procesului;

4. se înlocuieşte o cerere în constatare printr-o cerere în realizarea dreptului sau invers, atunci când cererea în constatare este admisibilă.

(3) Modificarea cererii de chemare în judecată peste termenul prevăzut la alin. (1) poate avea loc numai cu acordul expres al tuturor părţilor".

Potrivit art. 502 C. proc. civ. - Neînrăutăţirea situaţiei în propria cale de atac

"La judecarea recursului, precum şi la rejudecarea procesului după casarea hotărârii de către instanţa de recurs, dispoziţiile art. 481 sunt aplicabile în mod corespunzător".

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, recurenta reclamantă a depus la dosar o cerere precizatoare, prin care s-a majorat câtimea cererii, solicitându-se să se dispună recunoaşterea dreptului reclamantei la dobânzi în sumă de 10.851.992 RON, în raport de suma identificată în concluziile raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză, însă se reţine că, expertiza contabilă a fost efectuată în stadiul rejudecării cauzei după casare cu trimitere, şi în urma admiterii recursurilor formulate de către recurentele pârâte, astfel că, acestora nu li se poate agrava situaţia în propria cale de atac.

Aşadar, din coroborarea textelor de lege anterior enunţate, raportat la situaţia de fapt stabilită în speţă, reiese că, în mod corect judecătorul fondului a reţinut că, deşi art. 204 alin. (2) C. proc. civ., nu prevede o limită temporală pentru exercitarea dreptului reclamantului de a-şi mări sau micşora cuantumul obiectului cererii, incidenţa principiului non reformatio in pejus, împiedică în cauză, în rejudecare după admiterea recursului recurentelor pârâte, ca acestea să fie obligate la plata unei sume mai mari decât cea stabilită prin sentinţa pronunţată în primul ciclu procesual.

Totodată, nu pot fi reţinute susţinerile recurentei reclamante, în sensul că, sentinţa este pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ. şi cele ale art. 501 alin. (3) C. proc. civ., "întrucât, pe de-o parte, A. este îndreptăţită la dobânzi fiscale pentru rambursarea cu întârziere a TVA-ului, solictat prin deconturile aferente perioadei septembrie 2011- aprilie 2014, iar pe de altă parte, pentru determinarea exactă a acestui drept este necesară efectuarea unei expertiză contabilă".

Instanţa de fond nu a încălcat dispoziţiile art. 501 alin. (3) C. proc. civ., întrucât, conform dispoziţiilor din cuprinsul deciziei de casare cu trimitere spre rejudecare nr. 3969 din 12 decembrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2015 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de fond a administrat proba cu expertiza contabilă, care să determine certitudinea obligaţiei fiscale, însă în considerarea dispoziţiilor art. 502 C. proc. civ., care în economia C. proc. civ. sunt poziţionate după prevederile referitoare la judecata în fond după casare, se impunea ca instanţa de fond să nu înrăutăţească situaţia recurentelor pârâte în propria cale de atac, chiar dacă suma cu titlu de dobânzi calculată prin raportul de expertiză contabilă efectuat în rejudecare, şi menţionată în cererea precizatoare a recurentei reclamante a fost în cuantum de 10.851.992 RON.

Referitor la critica din recursul recurentei reclamante, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, Înalta Curte reţine că este neîntemeiată, astfel că o va respinge, având în vedere următoarele aspecte:

Contrar susţinerilor recurentei, în speţă au fost respectate prevederile art. 425 lit. b) din C. proc. civ., conform cărora hotărârea judecătorească trebuie să conţină "expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Totodată, Înalta Curte constată că, art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. vizează, astfel cum rezultă din lectura sa, nemotivarea unei hotărâri judecătoreşti. În concepţia legiuitorului, nemotivarea constituie motiv de casare atunci când, nu se arată motivele pe care se sprijină hotărârea judecătorului, ori când cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura pricinii.

Judecătorul fondului a analizat, în mod efectiv, atât argumentele recurentei reclamante, cât şi pe cele ale intimatelor, şi a prezentat, în concret, în raport de natura cauzei, motivele de fapt şi de drept, care au format convingerea sa.

Nu în ultimul rând, Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa constantă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a precizat că, motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă, concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar. Ca principiu, instanţa de judecată nu este obligată să răspundă tuturor argumentelor de fapt şi de drept care susţin cererea de chemare în judecată, ci poate să le analizeze global, printr-un raţionament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esenţial.

Sub acest aspect, din analiza considerentelor de fapt şi de drept cuprinse de sentinţa recurată, se reţine că, prima instanţă a respectat întrutotul exigenţele motivării acesteia, conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., recurenta reclamantă având posibilitatea de a evalua conţinutul concret al sentinţei atacate şi a-şi formula şi structura criticile de nelegalitate împotriva acestor considerente.

Cu privire la criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, Înalta Curte reţine că, sunt neîntemeiate, pentru următoarele motive:

Contrar criticilor recurentei, instanţa de fond a făcut o corectă interpretare şi aplicare a textelor de lege incidente în cauză.

Recurenta reclamantă a susţinut în esenţă că, "prima instanţă a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor legale incidente cu ocazia analizării dreptului A. la a pretinde dobânzi fiscale pentru soluţionarea cu întârziere a Deconturilor de TVA aferente lunilor septembrie 2011, decembrie 2011, martie 2012, iunie 2012, septembrie 2012, şi că, instanţa de control judiciar va constata că din Anexa ataşată Completării raportului de expertiză că, în ceea ce priveşte

- Decontul din septembrie 2011 - termenul de soluţionare a decontului de TVA este 09.12.20u, iar cel al stingerii creanţei este 12.03.2013;

- Decontul din decembrie 2011 - termenul de soluţionare a decontului de TVA este 05.03.2012, iar cel al stingerii creanţei este 12.03.2013;

- Decontul din martie 2012 - termenul de soluţionare a decontului de TVA este 08.06.2012, iar cel al stingerii creanţei este 12.03.2013;

- Decontul din iunie 2012 - termenul de soluţionare a decontului de TVA este 03.09.2012, iar cel al stingerii creanţei este 12.03.2013;

- Decontul din septembrie 2012 - termenul de soluţionare a decontului de TVA este 08.12.2012, iar cel al stingerii creanţei este 02.04.2013; astfel, prin raportare la cele două momente faţă de care se calculează cuantumul dobânzilor în vedere valorificării şi recunoaşterii dreptului A., Societatea este îndreptăţită la dobânzi fiscale în cuantum totale de 10.710.894 RON".

Deşi la nivel formal, recurenta reclamantă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cererea de exercitare a căii de atac nu cuprinde o dezvoltare concretă a ipotezelor avute în vedere de legiuitor pentru reglementarea acestui motiv de casare.

Astfel, Înalta Curte reţine că, legiuitorul, reglementând calea de atac a recursului, a prevăzut, fără echivoc, că scopul acestei căi extraordinare de atac este acela de a supune instanţei de control judiciar competente, examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Prin urmare, recursul nu reprezintă o cale de atac devolutivă, nefiind menit a corecta eventualele greşeli de apreciere a situaţiei de fapt deduse judecăţii ori de valorificare a probatoriului administrat în cauză, instanţa de recurs fiind competentă a verifica exclusiv încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material sau procesual, într-una sau mai multe din ipotezele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Motivele de recurs sunt instituite, aşadar, prin dispoziţii procedurale speciale, de strictă interpretare, ce nu pot fi extinse prin analogie la situaţii ce nu au fost avute în vedere la legiferare, şi trebuie să vizeze numai nelegalitatea hotărârii atacate, spre deosebire de C. proc. civ. anterior în care motivele vizau şi netemeinicia acesteia.

Totodată, Înalta Curte reţine că, expertul, prin răspunsul la obiecţiunile admise de instanţă, a determinat întârzierile în prezentarea de către reclamantă a documentelor solicitate de organul fiscal cu ocazia inspecţiei fiscale, fiind identificat un număr total de cinci zile de întârziere şi a efectuat calculul accesoriilor care ar exclude această perioadă, iar, pe de altă parte, că la data de 06.06.2019, la dosar s-a depus un punct de vedere de către recurenta reclamantă - dosar fond, care cuprinde, printre altele, solicitarea de a se lua act de micşorarea cuantumului obiectului cererii cu suma aferentă celor cinci zile de întârziere, identificate prin răspunsul expertului la obiecţiunile admise de instanţă, respectiv cu suma de 141.098 RON, astfel că, susţinerile recurentei sunt neîntemeiate.

Recurenta reclamantă a criticat sentinţa şi în sensul că, instanţa de fond a interpretat în mod greşit prevederile art. 451 C. proc. civ. .

Criticile recurentei sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse.

Practica în materie cu privire la caracterul rezonabil al cheltuielilor a stabilit că, în raport cu natura activităţii efectiv prestate, complexitatea, valoarea litigiului, ele să nu fie exagerate.

În jurisprudenţa CEDO, referitor la cuantumul cheltuielilor de judecată şi condiţiile necesare pentru a se obţine rambursarea acestor cheltuieli, s-a statuat că, partea care a câştigat procesul poate obţine rambursarea cheltuielilor, în măsură în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil.

Înalta Curte reţine netemeinicia criticilor recurentei şi legalitatea sentinţei recurate cu privire la aceste aspecte, având în vedere că, instanţa de fond a luat în considerare proporţionalitatea cuantumului onorariului avocaţial în funcţie de valoarea litigiului, amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse, şi a ţinut cont de prevederile art. 451 şi urm. C. proc. civ. .

În ceea ce priveşte recursul formulat de recurenta pârâtă Administraţia Sector 1 a Finanţelor Publice Bucureşti prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, Înalta Curte reţine că acesta este întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţinând că, este nelegală soluţia instanţei de fond de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Administraţiei Sector 1 a Finanţelor Publice, iar pe fondul cauzei a considerat că, în mod greşit instanţa a dispus recunoaşterea dreptului reclamantei la dobânzi de întârziere.

Critica referitoare la nelegalitatea soluţiei de respingere a excepţiei calităţii procesuale pasive a Administraţiei Sector 1 a Finanţelor Publice prin reprezentant DGRFP este neîntemeiată, urmând a fi respinsă.

Recurenta reclamantă a întreprins demersuri necesare în vederea rambursării unor sume de TVA aferente perioadei septembrie 2011- aprilie 2014, solicitând autorităţilor competente la acel moment, în speţă AFP Sector 1, să procedeze la restituirea valorilor cuprinse în deconturile de TVA, iar începând cu luna aprilie 2014, recurenta reclamantă a fost transferată în administrarea Administraţiei Fiscale pentru Contribuabili Mijlocii, însă se reţine că, deconturile depuse spre soluţionare de către recurenta A. au fot, până la acel moment, în administrarea AFP Sector 1.

De altfel, acest raţionament a fost însuşit şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în cadrul primului ciclu procesual, prin decizia nr. 3969/12.12.2017, pronunţată în dosarul nr. x/2015, care a consfinţit faptul că, până în aprilie 2014, cea mai mare parte a deconturilor a fost în adminstrarea şi soluţionarea AFP Sector 1, motiv pentru care excepţia lipsei calităţii procesuale pasive apare ca neîntemeiată.

Pe fondul cauzei, avându-se în vederea similitudinea criticilor recurentelor pârâte Administraţia Sector 1 a Finanţelor Publice Bucureşti prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti şi Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, cu privire la faptul că, în mod greşit instanţa de fond a dispus recunoaşterea dreptului reclamantei la dobânzi de întârziere, Înalta Curte urmează a le analiza împreună.

Cele două recurente şi-au întemeiat cererile de recurs pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.- când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Criticile recurentelor susbumate acestui motiv de casare sunt neîntemeiate.

Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, întreaga motivare a recurentelor priveşte aprecierea primei instanţe referitoare la recunoaşterea dreptului intimatei reclamate A. la dobânzi de întârziere în ansamblul său, chestiune care, a fost tranşată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia 3969, pronunţată la data de 12 decembrie 2017 în dosarul x/2015

Soluţia instanţei de fond, prin care s-a recunoscut dreptul intimatei reclamante la acordarea dobânzilor de întârziere este consecinţa efectelor obligatorii pe care decizia de casare le poartă asupra dezlegării date în rejudecare. Astfel, în acord cu dispoziţiile art. 501 din C. proc. civ., instanţa de fond a preluat raţionamentul instanţei de control judiciar şi a apreciat ca, potrivit jurisprudenţei CJUE, nu are importanţă motivul pentru care TVA a fost rambursat cu întârziere, iar calculul datei începând cu care ANAF datorează dobânzi nu presupune şi analiza unor normative interne, ori a unor eventuale evenimente ce ar putea surveni în activitatea propriu-zisă a organului fiscal.

Astfel că, în prezenta cauză, prin hotărârea pronunţată în recurs, au fost tranşate definitiv, toate chestiunile litigioase privind dreptul societăţii la acordarea de dobânzi, Curtea de Apel Bucureşti fiind ţinută doar la a determina modalitatea şi elementele de calcul necesare pentru stabilirea sumei reprezentând dobânzi aferente fiecărei perioade, în raport de prevederile legale aplicabile fiecărui decont, aspect lămurit prin expertiza întocmită în cauză.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, prima instanţă a apreciat, prin luarea în considerare a îndrumărilor jurisprudenţiale în materie, că, din punctul de vedere al persoanei impozabile, motivul pentru care rambursarea excedentului de TVA a intervenit cu întârziere este lipsit de importanţă, iar dreptul contribuabilului la dobânzi începe să curgă la expirarea termenului de 45 de zile prevăzut de lege. Astfel, prima instanţă a reţinut că la calculul datei începând cu care ANAF datorează dobânzi nu au relevanţă nici Circulara 802.520/03.07.2009, nici Circulara 804.882/2009, nici atribuţiile atribuţiile organului fiscal, nici volumul ridicat al deconturilor cu sume negative de TVA cu opţiuni de rambursare şi nici vreo alta dispoziţie internă a ANAF.

În acest context, Înalta Curte constată faptul că, jurisprudenţa naţională şi europeană confirmă dreptul intimatei reclamante la încasarea dobânzilor fiscale, chiar dacă organele fiscale au dispus efectuarea unei inspecţii fiscale, procedură suspendată succesiv în funcţie de interesele autorităţilor fiscale. Astfel, instanţele naţionale, dar şi cele europene sunt unanime în a recunoaşte dreptul contribuabilului de a încasa dobânzi fiscale pentru perioada calendaristică scursă de la data expirării termenului de 45 de zile şi până la data efectivă de soluţionare a deconturilor de TVA, indiferent dacă inspecţia fiscală a fost sau nu suspendată.

Actele cu caracter intern nu pot fi contrare jurisprudenţei europene, care statuează clar dreptul contribuabilului de a fi recompensat pentru prejudiciul încercat prin lipsa utilizării sumelor de TVA. În măsura în care acest termen nu este respectat, sancţiunea este neechivocă, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene stabilind, cu valoare de principiu, că, în atare condiţii, contribuabilului îi este recunoscut dreptul de a încasa dobânzi fiscale pentru perioada ce depăşeşte termenul legal de 45 de zile.

Principiul neutralităţii este recunoscut jurisprudenţial atât de instanţele comunitare, cât şi de cele naţionale, care au statuat faptul că, prin rambursarea cu întârziere a TVA achitat în amonte se creează un prejudiciu contribuabilului, urmând ca acest prejudiciu sa fie reparat prin acordarea de dobânzi fiscale cu titlu de reparaţie pentru lipsa de folosinţa a banilor.

În interpretarea articolului 183 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, CJUE a reţinut că sunt contrare dreptului Uniunii Europene şi prevederilor Directivei 2006/112/CE anumite practici fiscale ale statului român, atunci când nu recunosc unor naţionali dobânzi de întârziere aferente rambursării efectuate tardiv pentru o perioadă în care erau în vigoare acte administrative care excludeau rambursarea şi care au fost anulate ulterior printr-o decizie judecătorească. Cu acest prilej, s-a reliefat că pentru contribuabil este total nerelevant motivul pentru care rambursarea excedentului de TVA a intervenit cu întârziere.

Tot astfel, prin Decizia CJUE în cauza C-107/10 Enel Maritsa Iztok 3 AD, Curtea precizează faptul că autorităţile fiscale au, de principiu, dreptul să prelungească perioada de rambursare a TVA pentru a efectua o inspecţie fiscală, însă doar "în măsura în care această prelungire nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru îndeplinirea controlului". În acest sens, Curtea prevede în mod expres feptul că persoana impozabilă "suportă un dezavantaj economic care poate fi compensat prin plata dobânzilor, garantându-se astfel respectarea principiului neutralităţii fiscale".

Păstrând aceeaşi orientare, dezlegarea dată de CJUE în cauza C-254/16 Glencore Agriculture Hungary Kft. se referă la faptul că o reglementare care permite autorităţilor fiscale prelungirea considerabilă a termenului pentru efectuarea rambursării, nu numai că expune persoana impozabilă unor dezavantaje financiare, ci are drept urmare, în acelaşi timp, punerea acesteia din urmă în imposibilitatea de a prevedea data de Ia care va putea dispune de fondurile corespunzătoare excedentului de TVA, ceea ce constituie o sarcină suplimentară pentru respectiva persoană impozabilă.

Jurisprudenţa CJUE confirmă, aşadar, faptul că persoanele impozabile au dreptul să solicite dobânzi de întârziere începând de la data la care perioada legală de rambursare a TVA a expirat şi până la data la care are loc rambursarea efectivă, chiar şi în situaţia în care autorităţile fiscale au considerat necesară amânarea rambursărilor pentru efectuarea inspecţiilor fiscale. Cu alte cuvinte, indiferent ce demersuri consideră autoritatea fiscală necesar a fi derulate - inspecţii, controale încrucişate etc. - acestea trebuie efectuate în termenul legal de soluţionare a cererilor contribuabilului, iar orice depăşire a acestuia se consideră a se datora culpei exclusive a autorităţii fiscale, care ar fi trebuit să gestioneze cazul astfel încât să se încadreze în respectivul termen legal şi dă naştere obligaţiei autorităţilor fiscale de a acorda dobânzi de întârziere.

De altfel, incidenţa acestor dezlegări jurisprudenţiale a fost reţinută de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cuprinsul deciziei de casare din prezenta cauză, aceasta precizând că, pentru stabilirea efectelor pe care normele naţionale privind suspendarea sau prelungirea inspecţiei fiscale le produc asupra întinderii dreptului contribuabilului la dobânzi, se impune ca aceste prevederi să fie interpretate şi aplicate într-un sens care să concorde jurisprudenţei în materie a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

În completare, Instanţa Supremă a amintit că, prin hotărârea preliminară pronunţată în Cauza C-431/12, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (România), în procedura Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva B. S.A. şi care a privit interpretarea articolului 183 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a subliniat că, din punctul de vedere al persoanei impozabile, motivul pentru care rambursarea excedentului de TVA a intervenit cu întârziere este lipsit de importanţă atunci când rambursarea intervine după trecerea unui termen rezonabil, principiul neutralităţii sistemului fiscal al TVA impunând ca pierderile financiare astfel generate persoanei impozabile prin indisponibilizarea sumelor de bani să fie compensate prin plata unor dobânzi de întârziere.

Având în vedere, deopotrivă, şi dezlegarea Instanţei Supreme, este fără echivoc faptul că soluţia instanţei de fond răspunde, sub aspectul îndreptăţirii intimatei reclamante la acordarea dobânzilor fiscale, rigorilor instituite prin dispoziţiile legale identificate ca aplicabile în speţă şi respectă totodată, jurisprudenţa obligatorie a CJUE în materie.

Cu privire la criticile celor două recurente privind cheltuielile de judecată la care au fost obligate, Înalta Curte reţine că, sunt nefondate.

Astfel, Înalta Curte constată că, motivele de recurs invocate de către cele două recurente cu privire la cu acordarea şi cuantumul cheltuielilor de judecată, sunt nefondate întrucât soluţia instanţei de fond este în acord cu dispoziţiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. potrivit cu care:

"Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată". Aşadar, temeiul juridic al obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată îl constituie culpa procesuală, partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuind să suporte cheltuielile efectuate în mod justificat, de către partea care a câştigat procesul.

Cheltuielile de judecată au fost făcute într-o legătură strictă cu litigiul, obligatorii pentru promovarea şi susţinerea acţiunii - taxa de timbru, onorariu avocat şi onorariu expert.

Plecând de la aceste aspecte, având în vedere că, instanţa de fond a luat în considerare că, pârâtele recurente se situează pe poziţia părţii care au pierdut procesul în înţelesul art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte, în ceea ce priveşte cuantumul onorariului avocat, reţine că este rezonabil, raportat la complexitatea cauzei şi activitatea desfăşurată de către acesta.

Prin urmare, faţă de considerentele de fapt şi de drept învederate anterior, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, aspectele invocate de recurenta reclamantă A. S.R.L. (fostă S.C."CAS Regenerabile" S.R.L.), şi de recurentele pârâte Administraţia Sector 1 a Finanţelor Publice Bucureşti prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti şi Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate.

9. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de recurenta reclamantă A. S.R.L. (fostă S.C."CAS Regenerabile" S.R.L.), de recurenta pârâtă Administraţia Sector 1 a Finanţelor Publice Bucureşti prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti şi de recurenta pârâtă Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva sentinţei nr. 2226 din 29 iulie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 13 ianuarie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.