Insurer's recourse claim against Guarantee Fund rejected; 50% liability split under German law upheld.

Şedinţa publică din data de 8 decembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 24.11.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând:

1. anularea în parte a Deciziei FGA nr. 24833/27.10.2020, ca fiind netemeinică şi nelegală;

2. obligarea pârâtului FGA la plata sumei de 13.053,00 RON reprezentând despăgubiri datorate ca urmare a falimentului asigurătorului B. S.A., precum şi a dobânzii legale datorate;

3. obligarea pârâtului FGA la plata cheltuielilor de judecată generate de soluţionarea prezentului litigiu.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 693 din 27 aprilie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 693 din 27 aprilie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.A., invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii şi, în rejudecare, anularea în parte de a Deciziei nr. 24833/27.10.2020 şi obligarea intimatei FGA la plata sumei de 13.053 RON, reprezentând despăgubiri datorate ca urmare a falimentului asiguratorului B. S.A., precum şi a dobânzii legale datorate.

În dezvoltarea motivelor de casare a arătat că în privinţa determinării legii aplicabile acţiunii în regres este incidentă Hotărârea CJUE din data de 21.01.2016, prin intermediul căreia dispoziţiile comunitare prevăzute de Regulamentele Roma I şi Roma II . . . . . . . . . . .trebuie interpretate în sensul că legea aplicabilă unei acţiuni în regres formulate de asigurătorul unui vehicul de tractare care a despăgubit victimele unui accident cauzat de conducătorul acelui vehicul împotriva asigurătorului remorcii tractate la momentul respectivului accident este determinată potrivit articolului 7 din Regulamentul nr. 593/2008 dacă normele privind răspunderea delictuală aplicabile acestui accident în conformitate cu articolul 4 şi următoarele din Regulamentul nr. 864/2007 prevăd o repartizare a obligaţiei de reparare a prejudiciului.

Aşadar, contrar celor reţinute de Curtea de Apel Bucureşti, CJUE nu a stabilit legea germană ca fiind aplicabilă raportului dintre asigurători, ci faptul că pentru identificarea legii aplicabile acţiunii în regres exercitate de asigurătorul vehiculului de tractare împotriva asigurătorului remorcii, este necesară analiza în două etape.

În opinia sa, se impune determinarea legii aplicabile faptului ilicit pentru identificarea posibilităţii de partajare a răspunderii, deci a condiţiilor de regres, iar numai în caz afirmativ, se poate trece la determinarea legii aplicabile contractului de asigurare încheiat între asigurătorul vehiculului de tractare şi persoana asigurată pentru a stabili dacă şi în ce măsură respectivul asigurător poote să exercite, prin subroggre, drepturile victimei împotriva asigurătorului remorcii.

Or, conform art. 4 din Regulamentul Roma II, legea aplicabilă accidentului, deci faptului ilicit, este legea ţării în care s-a produs prejudiciul, această lege urmând a reglementa aspectele legate de persoanele responsabile, întinderea răspunderii, despăgubirile ce pot fi solicitate, cuantumul acestora, precum şi posibilitatea de partajare a răspunderii, astfel cum reiese din art. 15 din Regulamentul Roma II. Legea locului accidentului (legea germană), guvernează exclusiv relaţia dintre victimă şi persoanele responsabile (deţinătorul remorcii, respectiv, deţinătorul sau conducătorul capului tractor), iar nu relaţia dintre victimă şi asigurătorii persoanelor responsabile, ori relaţia dintre cei doi asigurători, cum nelegal a concluzionat instanţa de fond.

Ulterior, în cazul în care se ajunge la concluzia că, potrivit legii locului unde s-a produs prejudiciul, răspunderea faţă de persoana prejudiciată este partajată între societăţile de asigurare care au încheiat contractul de asigurare cu deţinătorii celor două subansamble (vehicul de tractare şi remorcă), se poate trece la etapa a II-a.

Aşa cum s-a reţinut în practica judiciară, un astfel de raţionament este logic întrucât dacă legea aplicabilă răspunderii delictuale nu permite împărţirea obligaţiei de dezdăunare, ci impune ca doar unul din asigurători să suporte întregul prejudiciu, atunci nu s-ar mai pune problema regresului societăţii de asigurare care a plătit integral daunele către victimă de vreme ce aceasta era singura obligată la despăgubiri.

În cea de-a doua etapă, astfel cum reiese din paragrafele 60 şi 62 ale Hotărârii CJUE, se determină legea aplicabilă contractului de asigurare încheiat între asigurătorul RCA al vehiculului de tractare şi persoana asigurată (responsabilă de accident) prin raportare la art. 7 din Regulamentul Roma I, iar dacă această lege permite o subrogare a asigurătorului vehiculului de tractare în drepturile victimei împotriva asigurătorului remorcii, atunci acţiunea în regres poate fi formulată.

Cu alte cuvinte, CJUE a stabilit că răspunderea asigurătorului capului tractor sau a asigurătorului remorcii va putea fi angajată doar dacă în temeiul contractului de asigurare sau legii aplicabile aceştia erau obligaţi efectiv să despăgubească victima.

Cu toate acestea, Curtea de Apel Bucureşti a considerat în mod nelegal că decizia CJUE evidenţiază faptul că izvorul primar al obligaţiilor de despăgubire este unul delictual, stabilind că reclamanta este ţinută să suporte 50% din prejudiciu conform legii germane, chiar dacă în privinţa regresului instanţa de fond a reţinut că acesta este guvernat de legea română.

Sub acest aspect, deşi este real că accidentul de circulaţie şi creanţele datorate potrivit poliţelor de asigurare sunt evenimentele care generează obligaţia de plată, aceste elemente nu determină şi legea aplicabilă raportului dintre asigurători.

Mai mult, contrar celor reţinute de instanţa de fond, răspunderea delictuală solidară a persoanelor responsabile (răspundere guvernată de legea locului accidentului) nu se transferă automat către asigurătorii acestor persoane, asigurătorii răspunzând potrivit legii aplicabile contractului, iar nu potrivit legii locului prejudiciului.

Având în vedere prevederile art. 7 alin. (2) din Regulamentul Roma I, legea aplicabilă unui contract de asigurare, este fie legea aleasă de părţi, fie legea ţării în care îşi are reşedinţa obişnuită asigurătorul.

Ţinând cont de aceste principii, reguli şi considerente expuse de CJUE în cauzele reunite C-359/14 şi C-475/14 rezultă caracterul nelegal al Hotărârii recurate, astfel. Legea aplicabilă faptei ilicite săvârşite la data de 04.08.2016 este legea germană, având în vedere că prejudiciul s-a produs pe teritoriul Germaniei. Legea civilă a acestei ţări instituie o răspundere solidară a asigurătorului autovehiculului şi al remorcii. În acest context, în cadrul primei etape, se constată că este îndeplinită condiţia pozitivă ce se desprinde din dispozitivul Hotărârii CJUE din 21.01.2016 (para. 61). În cadrul celei de-a doua etape, în ceea ce priveşte legea aplicabilă contractului de asigurare încheiat de B. S.A. - societate în insolvenţă (în calitate de asigurător al vehiculului), devine incident cel de-al doilea criteriu indicat în art. 7 par. 2 din Roma I, respectiv ţara în care îşi are reşedinţa obişnuită asigurătorul.

Recurenta-reclamantă a susţinut că legea aplicabilă contractului de asigurare este legea română, întrucât ambele poliţe RCA au fost emise pe teritoriul României, de asigurători care îşi au reşedinţa obişnuită în România. Ceea ce trebuie examinat este dacă legea română permite acţiunea în regres şi condiţiile în care poate aceasta să aibă loc. Or, la data producerii accidentului (16.03.2017), actul normativ care reglementa conţinutul şi efectele contractelor RCA era Norma ASF 24/2014, iar conform art. 33 alin. (2) şi (3) din acest act normativ, dacă accidentul se produce în timp ce remorca/semiremorca este ataşată vehiculului tractor, răspunderea aparţine exclusiv vehiculului tractor.

Făcând referire la cauzele conexate C-359/14 şi C-475/14, a arătat că raportul desfăşurat între asigurătorul capului tractor şi cel al remorcii este de natură contractuală, iar conform dispoziţiilor naţionale aplicabile în prezenta cauză, asigurătorul capului tractor se poate prevala de partajarea răspunderii cu asigurătorul remorcii, numai dacă erau îndeplinite două condiţii, şi anume prejudiciul să fi fost cauzat şi de o defecţiune tehnică a remorcii, iar conducătorul auto să nu fi fost în măsură să îsi dea seama de existenţa acestei defecţiuni.

În alte cuvinte, recurenta-reclamantă, în calitate de asigurător al remorcii, a considerat că beneficiază de un caz de exonerare de răspundere, în condiţiile în care intimata FGA nu a făcut dovada că incidentul rutier s-a produs ca urmare a defecţiunii remorcii, unicul răspunzător pentru acoperirea prejudiciului fiind asigurătorul capului tractor, respectiv B. S.A. - societate în însolvenţă.

Totodată, în temeiul dispoziţiilor art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 1535 alin. (1) C. civ. şi art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, recurenta-reclamantă a solicitat obligarea intimatului la plata dobânzii legale penalizatoare, pentru depăşirea termenului de soluţionare a cererii de plată, până la data achitării integrale a despăgubirii solicitate.

Cum prevederile Legii nr. 213/2015 nu reglementează un termen special în cadrul căruia urmează a fi soluţionate cererile de plată adresate Fondului, devin incidente prevederile art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004, referitoare la nesoluţionarea în termenul legal de 30 de zile a unei cereri.

Or, având în vedere că intimatul FGA nu şi-a îndeplinit obligaţia de a soluţiona cererea de plată înregistrată sub nr. x/17.01.2019 în termenul de 30 de zile care s-a împlinit la data de 17.02.2019, recurenta-reclamantă a solicitat obligarea acesteia la plata dobânzii legale penalizatoare, prevăzută de art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

1.5. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486 şi art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 24 noiembrie 2022, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.A. este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Cu referire la situaţia de fapt care a generat litigiul dintre părţi, Înalta Curte reţine că în urma accidentului rutier produs pe teritoriul Germaniei la data de 04.08.2016 au rezultat pagube materiale la autovehiculul tractor cu numărul de înmatriculare x (asigurat RCA la B. S.A. - societate în faliment) şi la remorca acestuia cu numărul de înmatriculare x (asigurat RCA la A. S.A. - reclamanta din speţă).

Cererea de despăgubire a fost gestionată de Biroul Asiguratorilor de Autovehicule din România (BAAR) şi Biroul Naţional din Germania, reclamanta fiind desemnată ca societate de asigurare, pe socoteala căreia să fie derulată procedura de lichidare a daunei produse. Aceasta a achitat despăgubiri în sumă de 26.105,49 RON şi, ulterior, ca urmare a falimentului B. S.A., s-a adresat pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor cu o cerere de plată reprezentând indemnizaţia de asigurări achitată, precum şi a penalităţilor de întârziere.

Prin Decizia nr. 24833/27.10.2020 emisă de către pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor s-a admis cererea de plată formulată de reclamantă pentru suma de 13.053 de RON. Totodată, s-a respins cererea de plată pentru suma de 13.053 de RON, motivat de faptul că răspunderea B. S.A., aflată în faliment, este angajată în proporţie de 50% conform legislaţiei din Germania - Decizia Curţii Federale nr. IV ZR279/08 din 27.10.2010, prin care s-a stabilit că asiguratorul capului tractor răspunde în procent egal cu asigurătorul remorcii.

Reclamanta A. S.A. a investit instanţa de contencios administrativ solicitând anularea în parte a Deciziei FGA nr. 24833/27.10.2020 şi obligarea pârâtului la plata sumei de 13.053,00 RON reprezentând despăgubiri datorate ca urmare a falimentului B. S.A., precum şi a dobânzii legale datorate.

Prima instanţă a respins cererea dedusă judecăţii ca neîntemeiată, reţinând legalitatea deciziei contestate. În esenţă, a constatat că delictul generator de prejudicii s-a produs în Germania, iar potrivit legii germane, dacă există asigurare separată pentru tractor şi remorcă, atunci cei doi asigurători vor răspunde solidar, în procent de 50% fiecare pentru paguba produsă. Aşadar, reclamanta nu se poate subroga decât cu respectarea limitelor de răspundere stabilite de legea germană, deci pentru 50% din creanţa achitată pentru B. S.A..

Reclamanta a invocat motivul de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că hotărârea atacată este contrară dispoziţiilor art. 4 din Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din 11 iulie 2007 privind legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale (Regulamentul Roma II) şi art. 7 din Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale (Regulamentul Roma I), precum şi a prevederilor art. 33 alin. (2) şi alin. (3) din Norma ASF nr. 24/2014.

Analizând sentinţa atacată prin raportare la motivul de casare invocat, astfel cum este reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest motiv de nelegalitate nu este incident în cauză, criticile formulate de parte din această perspectivă nefiind fondate.

De menţionat este faptul că părţile nu au opinii contrare în privinţa legii aplicabile faptului ilicit, însăşi reclamanta admiţând că se aplică legea ţării în care s-a produs prejudiciul, conform art. 4 din Regulamentul Roma II, fiind vorba, aşadar, despre o obligaţie necontractuală, iar potrivit articolului 15 literele (a) şi (b) din acelaşi regulament, această lege va determina condiţiile şi întinderea răspunderii, precum şi cauzele de partajare a acestei răspunderi.

Potrivit legii germane stabilită prin Decizia Curţii Federale nr. IV ZR279/08 din 27.10.2010, dacă există asigurare separată pentru autovehiculul tractor şi remorcă, cei doi asigurători vor răspunde solidar, în procente egale, aşa cum este şi cazul în prezenta speţă.

În cauză, chestiunea supusă analizei instanţei vizează legea sau legile aplicabile în cadrul unei acţiuni în regres formulate de asigurătorul remorcii (recurenta-reclamantă A. S.A. care a despăgubit victima unui accident cauzat de autovehiculul tractor) împotriva asigurătorului autovehiculului tractor (respectiv B. S.A., aflată în faliment).

În exercitarea acţiunii în regres, recurenta-reclamantă susţine că legea aplicabilă contractului de asigurare încheiat de B. S.A. - societate în insolvenţă, este legea română potrivit art. 7 alin. (2) din Regulamentul Roma I, potrivit căruia:

"Contractele de asigurare care acoperă riscuri majore, în sensul articolului 5 litera (d) din Prima Directivă 73/239/CEE a Consiliului din 24 iulie 1973 de coordonare a actelor cu putere de lege şi actelor administrative privind iniţierea şi exercitarea activităţii de asigurare generală directă, alta decât asigurarea de viaţă, sunt reglementate de legea aleasă de părţi în conformitate cu articolul 3 din prezentul regulament.

În măsura în care legea aplicabilă nu a fost aleasă de părţi, contractele de asigurare sunt reglementate de legea ţării în care îşi are reşedinţa obişnuită asigurătorul. Atunci când din ansamblul circumstanţelor cauzei rezultă fără echivoc faptul că respectivul contract are în mod vădit legături mai strânse cu o altă ţară, se aplică legea acelei alte ţări."

Cu alte cuvinte, deşi recurenta-reclamantă a plătit pentru B. S.A. (în faliment) doar 50% din creanţa totală, prin acţiunea în regres formulată, pretinde de la intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor plata întregii sume, inclusiv restul de 50% din creanţă, la care ea însăşi a fost obligată potrivit legii germane.

Prin urmare, Înalta Curte nu poate reţine raţionamentul recurentei-reclamante care urmăreşte, în cadrul acţiunii în regres, să repună în discuţie izvorul primar al obligaţiilor de despăgubire care este unul delictual.

Condiţiile şi întinderea răspunderii, precum şi cauzele de partajare a acestei răspunderi au fost deja tranşate potrivit legii germane, fiind lipsit de justeţe să se revină asupra lor şi, aşa cum susţine recurenta-reclamantă, să se aplice legea română cu privire la contractul de asigurare încheiat de B. S.A. - aflată în faliment, respectiv art. 33 alin. (2) şi (3) din Norma ASF nr. 24/2014, potrivit căreia dacă accidentul se produce în timp ce remorca/semiremorca este ataşată vehicului tractor, răspunderea aparţine exclusiv vehicului tractor (în speţă, societăţii B. S.A. aflată în faliment).

Chiar dacă legea română permite acţiunea în regres, aceasta poate avea loc în anumite condiţii. Subrogaţia reprezintă un mod de transmisiune a obligaţiei, astfel cum aceasta se regăsea în patrimoniul creditorului iniţial, iar regresul nu poate produce efecte asupra cuantumului obligaţiei civile. Or, în speţă, recurenta-reclamantă a plătit pentru B. S.A., aflată în faliment, 50% din creanţă, doar în aceste limite a dobândit creanţa prin subrogaţie.

Scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraţilor este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un suport legal pentru a fi incidente textele de lege indicate de recurenta-reclamantă, respectiv art. 33 alin. (1) şi (2) din Norma ASF 24/2014 şi, implicit, pentru a putea fi obligat FGA şi la plata creanţei datorată de către recurenta-reclamantă. Pentru suma respinsă de la plată de către FGA, recurenta-reclamantă a răspuns potrivit obligaţiei sale şi nu în locul societăţii aflate în faliment.

În concluzie, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de control judiciar reţine că nu s-au încălcat dispoziţiile comunitare aplicabile speţei, astfel cum au fost interpretate prin hotărârea CJUE din data de 21.01.2016 în cauzele conexe C359/14 şi C-475/14.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea Deciziei nr. 24833/27.10.2020 emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, iar argumentele expuse de către recurenta-reclamantă în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine casarea hotărârii de fond care a fost dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente, raportat la situaţia de fapt reţinută în cauză.

În consecinţă, nu se mai impune analiza cererii recurentei-reclamante întemeiată pe dispoziţiile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, privind obligarea intimatului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata daunelor materiale suferite, respectiv a dobânzii legale.

2.2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

În temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul formulat de reclamanta A. S.A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 693 din 27 aprilie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 8 decembrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.