Anularea actului administrativ în contencios administrativ: prescripția dreptului la acțiune și incompatibilitatea excepției de nelegalitate cu acțiunea directă în anulare

Şedinţa publică din data de 25 noiembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin acţiunea înregistrată la data de 01.03.2018 pe rolul Tribunalului Covasna, secţia civilă, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcţia de Ordine Publică din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, structură în subordinea Ministerului Afacerilor Interne, Inspectoratul de Poliţie Judeţean Iaşi din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, B., în calitate de director al Direcţiei de Ordine Publică din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, structură în subordinea Ministerului Afacerilor Interne, C., în calitate de şef serviciu al Serviciului de Sisteme Securitate Private din cadrul Direcţiei de Ordine Publică, D., ofiţer specialist principal II al Serviciului de Sisteme Securitate Private din cadrul Direcţiei de Ordine Publică, în calitate de funcţionari publici cu statut special ai primei pârâte, E., în calitate de şef serviciu al Serviciului de Ordine Publică din cadrul Inspectoratului de Poliţie Judeţean Iaşi, F., în calitate de lucrător al Serviciului de Sisteme Securitate Private din cadrul Inspectoratului de Poliţie Judeţean Iaşi şi G., în calitate de lucrător al Serviciului de Sisteme Securitate Private din cadrul Inspectoratului de Poliţie Judeţean Iaşi, în calitate de funcţionari publici cu statut special ai celei de-a doua pârâte:

- anularea în totalitate a Referatului cu propunere de anulare a analizei de risc la securitatea fizică pentru obiectivul H., situat în municipiul Iaşi, judeţul Iaşi, nr. 149.127/S3 din 22.09.2015 - emis de Direcţia de Ordine Publică din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române;

- obligarea pârâţilor la plata de daune materiale şi morale de 100.000 RON;

- obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 567 din 28 iunie 2018, pronunţată de Tribunalul Covasna, secţia civilă, s-a admis excepţia necompetenţei materiale şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Prin cererea depusă la data de 14.09.2018, reclamanta A. S.R.L. a completat acţiunea cu excepţia de nelegalitate a Referatului nr. x/22.09.2015, întemeiată pe dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 25/F/2019 din 6 martie 2019, Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în ceea ce priveşte cererea introductivă, invocată prin întâmpinare de către pârâţii Inspectoratul de Poliţie Judeţean Iaşi şi Inspectoratul General al Poliţiei Române;

A respins cererea introductivă formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Inspectoratul General al Poliţiei Române - Direcţia de Ordine Publică, Inspectoratul de Poliţie Judeţean Iaşi, B., C., D., I., G. şi E., ca fiind prescris dreptul material la acţiune;

A respins, ca tardiv formulată, cererea de completare a acţiunii cu excepţia de nelegalitate a Referatului nr. 149127/S3 din 22.09.2015;

A respins cererea de intervenţie în interesul reclamantei, formulată de intervenientul J.;

A respins ca nedovedită cererea pârâţilor B., C., D., I., G. privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei nr. 25/F/2019 din 6 martie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în temeiul art. 497 C. proc. civ., trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, având în vedere că nu s-a analizat fondul cauzei. A mai solicitat acordarea cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului arată că, în ceea ce priveşte admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, deşi instanţa de fond a reţinut depunerea de acte medicale care au justificat depăşirea termenului de 6 luni de formulare a acţiunii, cu încadrarea în termenul de decădere de 1 an, prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, a apreciat că actele medicale îl privesc pe intervenientul J. şi nu pe administratorul K..

Arată că a întocmit şi comercializat către H. S.A., Raportul de evaluare şi tratare a riscurilor la securitatea fizică seria x nr. x/71/2016, pentru obiectivului H. S.A. din municipiul Iaşi, în baza Contractului de antrepriză seria x nr. x/23.12.2015, evaluatorul autorizat care a întocmit lucrarea fiind intervenientul J..

Precizează că în Registrul naţional al evaluatorilor de risc la securitatea fizică, societatea recurentă este înscrisă prin intervenientul J., în calitate de persoană fizică autorizată, la poziţia nr. 239, motiv pentru care apreciază că soluţia instanţei de fond a fost dată cu încălcarea gravă a dispoziţiilor art. 8 şi următoarele din Instrucţiunile MAI nr. 9/2013 şi art. 2 alin. (2) din H.G. nr. 301/2012 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 333/2003.

Consideră că, în condiţiile în care evaluatorul autorizat ca singura persoană înscrisă în Registrul naţional al evaluatorilor de risc a fost în imposibilitatea fizică de a-şi desfăşura activitatea din motive de sănătate, recurenta nu putea formula apărări sau proceduri administrative ori judiciare privitoare la Raportul de evaluare şi tratare a riscurilor la securitatea fizică seria x nr. x/71/2016.

Astfel, arată că motivele temeinice au constat, pe de o parte, în problemele medicale ale reprezentantului societăţii (singurul evaluator autorizat), iar pe de altă parte, în aspectele de natură financiară, în condiţiile în care anularea Raportului de evaluare şi tratare a riscurilor la securitatea fizică seria x nr. x/71/2016 a atras o depreciere considerabilă a veniturilor societăţii, sens în care a solicitat încuviinţarea probei cu expertiza contabilă.

Susţine că, întrucât instanţa s-a pronunţat pe excepţie şi nu a admis proba cu expertiza contabilă, a fost în imposibilitate de a se apăra şi a demonstra motivele de natură financiară, motiv pentru care apreciază că instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 211 C. proc. civ., raportat la art. 6, art. 13 şi art. 20 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte respingerea ca tardiv formulată a cererii de completare a acţiunii cu excepţia de nelegalitate a actului administrativ, arată că, în raport cu dispoziţiile art. 204 C. proc. civ., primul termen la care părţile au fost legal citate de o instanţă competentă material şi teritorial a fost 19.09.2018, dată la care a fost depusă precizarea de acţiune.

Recurenta-reclamantă arată că soluţia instanţei sub acest aspect nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, instanţa reţinând că în cadrul unui proces având ca obiect anularea unor acte administrative, nu poate fi analizată legalitatea actelor contestate, deşi prin precizarea de acţiune depusă la primul termen de judecată în faţa instanţei competente material să soluţioneze cauza, a solicitat ca, în măsura în care petitul principal privind anularea actului administrativ va fi respins prin admiterea vreunei excepţii, în soluţionarea capătului de cerere privind despăgubirile solicitate, a solicitat să se constate nelegalitatea actului atacat, în condiţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ce prevede că legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces.

Consideră că, din această perspectivă, raţionamentul instanţei este contradictoriu, întrucât analiza legalităţii unui act constituie chiar baza cererii în anulare.

Pe de alta parte, arată că acţiunea a avut două petite (anularea actului administrativ şi acţiune în pretenţii), iar prin reţinerea unei excepţii faţă de acţiunea în anulare, în soluţionarea celui de-al doilea petit se impunea analiza legalităţii actului atacat, care poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, din oficiu sau la cererea părţii interesate, în condiţiile în care excepţia de nelegalitate constituie un mijloc de apărare, invocarea ei fiind imprescriptibilă şi nu i se poate opune nici decăderea.

Consideră că instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 204 C. proc. civ. prin invocarea principiului "electa una via non datur recursus ad alterum", precum şi dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, din oficiu sau la cererea părţii interesate.

4. Apărările formulate

În cauză au fost formulate întâmpinări de către intimaţii-pârâţi Inspectoratul de Poliţie Judeţean Iaşi, C., I., G., D. şi Inspectoratul General al Poliţiei Române.

4.1. Prin întâmpinare, intimatul-pârât Inspectoratul de Poliţie Judeţean Iaşi solicită respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate ca temeinică şi legală, apreciind că prima instanţă a dat o dezlegare corectă excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune şi excepţiei tardivităţii formulării cererii de completare a acţiunii cu excepţia de nelegalitate a actului administrativ atacat.

De asemenea, consideră că nu este întemeiată cererea recurentei-reclamante de obligare a pârâţilor la plata daunelor materiale şi morale în cuantum de 100.000 RON, având în vedere că în speţă nu sunt întrunite cerinţele răspunderii civile delictuale, reglementate de art. 1349 alin. (1) şi (2) din C. civ.

Pe de altă parte, în privinţa daunelor morale, invocă jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie constând în Decizia nr. 663/2005 şi Decizia nr. 1803/2007.

4.2. Prin întâmpinările formulate, intimaţii-pârâţi I. şi G. solicită respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate ca temeinică şi legală, punând aceleaşi concluzii cu privire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi excepţia tardivităţii formulării cererii de completare a acţiunii cu excepţia de nelegalitate a actului administrativ atacat.

4.3. Prin întâmpinare, intimatul-pârât D. solicită respingerea recursului ca neîntemeiat şi menţinerea sentinţei recurate ca temeinică şi legală, precum şi obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Consideră că excepţiile prescripţiei dreptului la acţiune şi tardivităţii formulării cererii de completare a acţiunii cu excepţia de nelegalitate a actului atacat au fost în mod corect admise de către instanţa de fond, criticile recurentei-reclamantei pe aceste aspecte fiind nefondate.

4.4. Prin întâmpinarea formulată, intimatul-pârât Inspectoratul General al Poliţiei Române solicită respingerea recursului ca neîntemeiat şi menţinerea sentinţei recurate ca temeinică şi legală.

4.5. De asemenea, în cauză a formulat întâmpinare şi intimatul-pârât C., solicitând respingerea recursului recurentei-reclamante.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu criticile formulate prin cererea de recurs, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Argumentele de fapt şi de drept relevante

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că actul ce face obiectul litigiului de faţă este Referatul nr. x/S3 din 22.09.2016, şi nu din 22.09.2015, al Inspectoratului General al Poliţiei Române - Direcţia de Ordine Publică, astfel cum reiese din Raportul nr. x din 14.12.2016, emis de aceeaşi instituţie, prin care se precizează că în respectivul referat s-a înscris eronat anul emiterii ca fiind 2015, în loc de 2016.

2.1. În ceea ce priveşte excepţia de nelegalitate a Referatului nr. 149127/S3 din 22.09.2016, Înalta Curte constată că prima instanţă a respins-o în mod greşit ca tardivă, deoarece excepţia de nelegalitate a fost invocată prin precizarea de acţiune înregistrată în dosar la data de 14.09.2018, în condiţiile în care primul termen la care părţile au fost legal citate a fost la data de 19.09.2018, cu respectarea termenului prevăzut la art. 204 alin. (1) C. proc. civ.

De altfel, excepţia de nelegalitate a unui act administrativ cu caracter individual, cum este cel din speţă, poate fi invocată în condiţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora:

"Legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu ori la cererea părţii interesate".

Examinând sentinţa recurată, Înalta Curte constată că, deşi prima instanţă a respins, ca tardiv formulată, cererea de completare a acţiunii cu excepţia de nelegalitate a Referatului nr. 149127/S3 din 22.09.2015, în considerentele sentinţei a reţinut că principiul "electa una via non datur recursus ad alteram" împiedică examinarea legalităţii actelor administrative contestate, pe calea excepţiei de nelegalitate, în cadrul procesului având ca obiect anularea aceloraşi acte, întrucât cele două căi de examinare a legalităţii actelor administrative criticate se exclud reciproc.

Înalta Curte constată că acest aspect nu este de natură să schimbe soluţia pe care urmează să o pronunţe cu privire la recursul declarat în cauză, fiind corecte considerentele primei instanţe cu privire la inadmisibilitatea excepţiei de nelegalitate a Referatului nr. 149127/S3 din 22.09.2016.

În acest sens, Înalta Curte reţine dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, citate mai sus, apreciind că excepţia de nelegalitate astfel reglementată reprezintă un mijloc procesual de apărare, ce poate fi invocat în cadrul unui proces deja început, indiferent de obiectul acestuia, fiind o formă de control judecătoresc al legalităţii actului administrativ diferită de acţiunea directă în contencios administrativ, prin care se tinde la anularea actului emis de o autoritate publică.

În prezenta cauză, reclamanta A. S.R.L. a învestit instanţa de contencios administrativ cu acţiunea în anulare a Referatului nr. x/22.09.2016, emis de Inspectoratul General al Poliţiei Române - Direcţia de Ordine Publică şi, ulterior, în privinţa acestui act contestat, recurenta-reclamantă a invocat excepţia de nelegalitate.

Excepţia de nelegalitate tinde la înlăturarea unui act administrativ nelegal ce are incidenţă într-o cauză aflată pe rolul instanţelor judecătoreşti, indiferent de obiect sau de stadiu procesual.

Prima operaţiune pe care o are de îndeplinit instanţa este aceea de verificare a admisibilităţii excepţiei de nelegalitate, prin prisma următoarelor condiţii: - să vizeze un act administrativ individual, în accepţiunea art. 2 alin. (1) lit. c) teza întâi din Legea nr. 554/2004; - actul administrativ individual în discuţie să nu fie exceptat de la controlul judecătoresc pe calea contenciosului administrativ, potrivit art. 126 alin. (6) din Constituţia României şi art. 5 din Legea nr. 554/2004; - soluţia ce urmează a fi pronunţată asupra litigiului să depindă de actul administrativ cu caracter individual.

Nelegalitatea unui act administrativ nu poate fi invocată, în acelaşi timp, în cadrul aceluiaşi litigiu, şi pe calea acţiunii directe în contencios administrativ, şi pe calea incidentă a excepţiei de nelegalitate.

În virtutea principiului "electa una via non datur recursus ad alteram", Înalta Curte reţine că examinarea legalităţii unui act administrativ pe calea excepţiei de nelegalitate, în cadrul procesului având ca obiect anularea aceluiaşi act, este inadmisibilă, cele două căi de examinare a legalităţii actelor administrative excluzându-se reciproc, aspect pe care prima instanţă l-a reţinut în mod corect în considerentele sentinţei recurate.

Prin urmare, Înalta Curte constată inadmisibilitatea excepţiei de nelegalitate a Referatului nr. x/22.09.2016, emis de Inspectoratul General al Poliţiei Române - Direcţia de Ordine Publică, care se impunea a fi respinsă ca atare de către prima instanţă, după cum în mod corect a reţinut în considerentele sentinţei, şi nu ca tardivă.

2.2. În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat în raport cu respingerea excepţiei de nelegalitate a Referatului nr. x/22.09.2016, emis de Inspectoratul General al Poliţiei Române - Direcţia de Ordine Publică, Înalta Curte constată că acesta este nefondat.

Lecturând considerentele sentinţei recurate, astfel cum s-a reţinut la punctul anterior, Înalta Curte constată că sunt corecte considerentele primei instanţe cu privire la inadmisibilitatea excepţiei de nelegalitate a Referatului nr. 149127/S3 din 22.09.2016, care se impunea a fi respinsă ca inadmisibilă, şi nu ca tardivă.

Deşi recurenta-reclamantă a susţinut că prin precizarea de acţiune depusă în dosarul de fond a solicitat ca, în măsura în care petitul principal privind anularea actului administrativ va fi respins prin admiterea vreunei excepţii, să se constate nelegalitatea actului atacat, în condiţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, acest aspect nu poate căpăta semnificaţia juridică dorită de către parte, în condiţiile în care în virtutea principiului "electa una via non datur recursus ad alteram", examinarea legalităţii unui act administrativ pe calea excepţiei de nelegalitate, în cadrul procesului având ca obiect anularea aceluiaşi act, este inadmisibilă, cele două căi de examinare a legalităţii actelor administrative excluzându-se reciproc.

Or, solicitarea recurentei-reclamante vizează exact verificarea legalităţii unui act administrativ cu caracter individual, întemeiată pe dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în cadrul procesului având ca obiect acţiunea în anularea aceluiaşi act, întemeiată pe dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, demers ce este inadmisibil chiar dacă nelegalitatea actului atacat a fost invocată cu caracter subsidiar.

Prin urmare, sentinţa recurată îndeplineşte exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele referitoare la inadmisibilitatea excepţiei de nelegalitate, care se impunea a fi analizată cu prioritate, iar împrejurarea că în speţă considerentele sentinţei recurate se referă la respingerea, ca tardivă, a excepţiei de nelegalitate, nu este în măsură să conducă la o soluţie în sensul dorit de către recurenta-reclamantă.

2.3. Pe fond, în ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că şi acesta este nefondat, având în vedere că potrivit art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:

"(1) Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la:

a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă;

b) data comunicării refuzului nejustificat de soluţionare a cererii;

c) data expirării termenului de soluţionare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluţionare a cererii;

d) data expirării termenului prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), calculat de la comunicarea actului administrativ emis în soluţionarea favorabilă a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile.

(2) Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz.

(2^1) În cazul suspendării, potrivit legii speciale, a procedurii de soluţionare a plângerii prealabile, termenul prevăzut la alin. (1) curge după reluarea procedurii, de la momentul finalizării acesteia sau de la data expirării termenului legal de soluţionare, după caz, dacă a expirat termenul prevăzut la alin. (2)."

Or, în speţă, recurentei-reclamante i s-a comunicat răspunsul la plângerea prealabilă prin adresa nr. x din 20.02.2017, la data de 03.03.2017, iar cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 01.03.2018, cu depăşirea termenului de 6 luni prevăzut de dispoziţiile art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, termenul în care respectivul act administrativ se putea ataca în instanţă s-a împlinit la data de 03.09.2017, demersul judiciar al reclamantei fiind promovat abia la data de la 01.03.2018, cu nerespectarea termenului pentru sesizarea instanţei de contencios administrativ, ceea ce a condus, în mod corect, la respingerea pe acest temei a cererii de chemare în judecată.

De asemenea, în acord cu cele reţinute de către prima instanţă, Înalta Curte constată că în cauză nu este incident termenul de un an prevăzut de alin. (2) al art. 11 din Legea nr. 554/2004, în condiţiile în care recurenta-reclamantă nu a făcut dovada unor motive temeinice în sensul acestui text de lege.

În ceea ce priveşte critica formulată de recurenta-reclamantă referitoare la faptul că prima instanţă a respins apărarea reclamantei în sensul că intervenientul J., în calitate de evaluator autorizat, a fost în imposibilitatea fizică de a-şi desfăşura activitatea din motive de sănătate, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, în condiţiile în care, conform biletului de ieşire din spital depus la filele x din vol. I al dosarului Curţii de Apel Braşov, intervenientul J. a fost spitalizat în perioada 27.06.2017-01.07.2017, respectiv 4 zile, fiind externat cu stare ameliorată, fără indicaţii privind o eventuală imobilizare la pat.

Or, perioada în care cererea de chemare în judecată putea fi formulată în termen era 03.03.2017-03.09.2017, respectiv 6 luni, din care recurenta-reclamantă invocă faptul că intervenientul J. a fost spitalizat în perioada 27.06.2017-01.07.2017, respectiv 4 zile.

Prin urmare, motivul invocat nu se susţine, acesta având posibilitatea să introducă acţiunea în celelalte zile ale intervalului arătat mai sus.

Analizând celelalte două bilete de ieşire din spital, depuse la filele x din vol. I al dosarului Curţii de Apel Braşov, Înalta Curte constată că acestea vizează alte două perioade de spitalizare ale intervenientului J., respectiv 28.09.2015-06.10.2015 şi 04.10.2017-10.10.2017, ce nu pot fi reţinute în cauză, având în vedere că spitalizările vizează perioade aflate în afara intervalului în care cererea de chemare în judecată putea fi depusă în termen (03.03.2017-03.09.2017).

De altfel, instanţa de recurs constată că prima instanţă a reţinut în mod corect faptul că actele medicale îl privesc pe intervenientul J. şi nu pe administratorul K..

Totodată, Înalta Curte reţine că este nefondată şi susţinerea recurentei-reclamante în sensul că a fost împiedicată să formuleze acţiunea în termenul prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004 de anumite aspecte de natură financiară, în condiţiile în care anularea Raportului de evaluare şi tratare a riscurilor la securitatea fizică seria x nr. x/71/2016 a atras o depreciere considerabilă a veniturilor societăţii, câtă vreme nu a arătat în concret care sunt aspectele de natură financiară cu care s-a confruntat.

În acelaşi sens, nici susţinerea că ar fi solicitat proba cu expertiza contabilă, iar instanţa nu a încuviinţat această probă, societatea fiind în imposibilitate de a se apăra şi a demonstra motivele de natură financiară nu este fondată, în condiţiile în care potrivit încheierii de şedinţă de la termenul din 27.02.2019, proba cu expertiza contabilă a fost solicitată de avocatul reclamantei pentru a demonstra efectele avute asupra societăţii de actul atacat. Or, instanţa urma să soluţioneze excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, aspectul vizând consecinţele actului administrativ contestat având legătură cu stabilirea legalităţii şi temeiniciei acestui act.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de fond a respins cererea introductivă formulată de reclamanta A. S.R.L., ca fiind prescris dreptul material la acţiune, în condiţiile în care acţiunea a fost introdusă cu nerespectarea prevederilor edictate de legiuitor pentru promovarea unei asemenea acţiuni şi regăsite la art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004.

2.4. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 25/F/2019 din 6 martie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta S.C. A. S.R.L., ca parte care a pierdut procesul, la plata sumei de 2.500 RON cheltuieli de judecată către intimatul D..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 25/F/2019 din 6 martie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 2.500 RON cheltuieli de judecată către intimatul D..

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 25 noiembrie 2021.