Temporal scope of asset discrepancy assessment under Art. 18 of Law 176/2010: entire mandate versus annual calculation

Şedinţa publică din data de 6 decembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Obiectul acţiunii

I.1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată, reclamanta Agenţia Naţională de Integritate în contradictoriu cu pârâţii Comisia pentru Controlul Averilor de pe lângă Curtea de Apel Craiova, A. şi B., a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună anularea actului administrativ reprezentat de Ordonanţa nr. 2/11.02.2016 emisă de Comisia pentru Controlul a Averilor de pe lângă Curtea de Apel Craiova.

I.2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 80 pronunţată în data de 18 martie 2021, Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis sesizarea formulată de petenta Agenţia Naţională de Integritate în contradictoriu cu pârâţii B., A. şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a constatat că intimaţii cercetaţi au dobândit în mod nejustificat suma de 28.338,26 Euro, confiscând de la cercetaţii intimaţi această sumă.

I.3. Cererea de recurs

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâţii B. şi A., solicitând casarea sentinţei recurate şi trimiterea spre rejudecare instanţei de fond, încadrând în drept criticile în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 ("hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază...") şi 8 ("hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material") C. proc. civ., motive de recurs pe care le consideră interdependente, ţinând cont de modalitatea în care a fost motivată hotărârea atacată.

Arată recurenţii că motivarea sentinţei recurate nu face nicio referire la apărările pârâţilor cu privire la faptul că, în situaţia în care s-ar aplica dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 176/2010 prin verificări pentru fiecare an în parte de mandat, atunci cel puţin pe anul 2010 nu ar fi trebuit reţinută nicio sumă drept diferenţă nejustificată.

Motivarea a preluat ad literram motivările din cadrul Ordonanţei nr. 1/22.10.2020 pronunţată de către Comisia pentru Controlul Averilor de pe lângă Curtea de Apel Craiova şi a reţinut în mod lapidar faptul că este necesar a se verifica anual veniturile şi cheltuielile persoanei cercetate şi familiei acesteia, lipsind complexul de fapte şi împrejurări care au determinat instanţa spre o astfel de concluzie, fiind astfel ştirbită posibilitatea pregătirii unei căi de atac, deoarece nu este cunoscută motivarea instanţei.

În mod greşit instanţa de fond a respins proba cu expertiză contabilă pe considerentul că la dosarul cauzei se află întocmit un raport de expertiză care a avut aceleaşi obiective ca cele solicitate prin noua expertiză contabilă, potrivit dispoziţiilor art. 17 alin. (1) din Legea nr. 115/1996, atât timp cât în faţa Comisiei nu s-au pus în discuţie diferenţele pentru anul 2010.

Astfel, recercetarea cauzei în faţa Comisiei pentru Controlul Averilor s-a dispus pentru completarea probatoriului în ceea ce priveşte doar două aspecte (dacă martorul C. a dispus de sumele ce au constituit împrumutul de 38.000 euro şi modalitatea în care s-a realizat acest împrumut; raportarea comisei la veniturile şi cheltuielile aferente subperioadelor aferente perioadei verificate, şi anume 2011-2012, în sensul sentinţei nr. 38/2020 a Curţii de Apel Cluj), astfel apărările recurenţilor în faţa Comisiei s-au axat doar pe aceste aspecte.

Împrumutul acordat numitului Covlea de către C. în baza înscrisului sub semnătură privată din data de 11.02.2009, acesta a fost luat în calcul de către Comisia de Cercetare, însă, în ceea ce priveşte aspectele reţinute prin Ordonanţa nr. 1/22.10.2020 referitoare la eventualele diferenţe negative existente pentru anul 2009 în sumă de 24.405,73 euro şi pentru anul 2010 în sumă de 4853,12 euro, acestea nu au fost avute în vedere de părţi la momentul formulării cererilor de probatoriu.

Sentinţă este nemotivată inclusiv cu privire la apărările referitoare la faptul că diferenţele aferente anilor 2009-2010 nu au fost puse în discuţia părţilor cu încălcarea art. 14 C. proc. civ., respectiv cu încălcarea principiului de drept al contradictorialităţii, dar şi cu încălcarea art. 22 alin. (7) C. proc. civ.

În aceste condiţii, au invocat faptul că Ordonanţa nr. 1/22.10.2020 este nelegală, nefiind puse în discuţia părţilor toate aspectele vizate în cadrul recercetării în fata Comisiei, însă instanţa de fond nu a amintit de aceste motive de nelegalitate ale ordonanţei, nesupunându-le analizei.

Prin Ordonanţa nr. 1/22.10.2020, cât şi, în mod identic, prin sentinţa a cărei recurare o solicită s-a reţinut în mod eronat faptul că "... pe parcursul perioadei 2009-2010, în aplicarea art. 18 din Legea nr. 176/2010 se constată o diferenţă semnificativă în cuantum de 28.338,26 euro (respectiv 123.865,10 RON), cheltuiţi în plus faţă de venituri", această sumă rezultând din diferenţa negativă de 24.405,73 euro (103.070,47 RON) pentru anul 2009 şi 4853,12 euro (13.494,84 RON) pentru anul 2010 şi din reinterpretarea art. 18 din Legea nr. 176/2010.

Având în vedere modalitatea în care a înţeles legiuitorul să formuleze dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 176/2010, recurenţii consideră că interpretarea corectă a acestora este în sensul că modificările intervenite trebuie raportate la "durata exercitării demnităţilor", adică pe întreaga perioadă a mandatului 2008-2012 şi nu pe subperioade, adică pe fiecare an în parte, în mod separat, această susţinere fiind întărită şi de introducerea în textul legal a expresiei "în aceeaşi perioadă", nefiind trecută sintagma "perioade" care să determine o analiză a modificărilor pe fiecare an în parte, pe perioade în mod distinct.

În aceste condiţii, concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză este cel corect, în sensul că "... nu există diferenţe semnificative în averea persoanei cercetate în sensul art. 18 din Legea nr. 176/2010" raportat la existenţa diferenţei negative de 3990,07 euro pe timpul exercitării mandatului de primar al comunei Prunişor.

Chiar dacă Comisia şi, prin preluare de motivare, instanţa au reconsiderat art. 18 din Legea nr. 176/2010, în sensul că diferenţele trebuie verificate anual, sentinţa pronunţată este nelegală atât timp cât pentru anul s-a reţinut o diferenţă negativă de 4853,12 euro (13.494,84 RON), această diferenţă negativă fiind sub valoarea de 10.000 euro prevăzută de textul legal, motiv pentru care ar fi trebuit, cel puţin, să se reţină doar diferenţa negativă aferentă anului 2009 de 24.405,73 euro (103.070,47 RON), reinterpretarea textului legal neputând fi făcută în mod discreţionar.

I.4. Apărările formulate în cauză

Împotriva recursului promovat de pârâţi, a formulat întâmpinare intimata -reclamantă Agenţia Naţională de Integritate, solicitând respingerea recursului, pentru următoarele motive:

- Cu privire la criticile recurentului întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. privind nemotivarea sentinţei sub aspectul diferenţei nejustificate, arată că aceste critici vizează în fapt nemulţumiri ale recurentului privind modalitatea de interpretare a probelor de către instanţa de fond.

Faptul că recurentul nu este mulţumit de modalitatea de interpretare a probelor aflate la dosarul cauzei nu îi acordă acestuia un temei legal pentru a susţine că hotărârea nu ar cuprinde motivele pe care se întemeiază sau că ar cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Nu pot fi primite nici criticile recurentului bazate pe faptul că instanţa de fond ar fi reţinut în mod lapidar anumite aspecte atât timp cât instanţa prezintă argumentele în baza cărora a pronunţat hotărârea.

- Cu privire la criticile recurentului întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimata arată că în mod corect instanţa de fond a reţinut faptul că obiectul cauzei îl constituie verificarea provenienţei sumei de 123.865,10 RON (28.338,26 Euro), pentru care s-a admis sesizarea A.N.I. de către Comisia de Cercetare a Averilor, această verificare realizându-se cu luarea în considerare a explicaţiilor provenienţei şi a probatoriului administrat în faţa Comisiei, care nu a fost contestat de către recurenţi.

Consideră că în mod corect instanţa de fond a respins solicitarea recurenţilor de efectuare a unei noi expertize pe motiv că dosarul cauzei se află întocmit un raport de expertiză care a avut aceleaşi obiective ca cele solicitate prin noua expertiză.

Cu privire la această expertiză, recurenţii nu au formulat critici, nu au formulat obiecţiuni, iar motivele de casare pentru care dosarul a fost întors la Comisia de Cercetare a Averilor nu au ţinut de forma sau fondul expertizei contabile.

Or, atât timp cât la dosarul cauzei se afla depusă o expertiză contabilă având aceleaşi obiective ca cele solicitate prin noua expertiza contabilă şi faţă de care părţile nu au avut nicio obiecţiune, corect instanţa de fond a respins cererea de administrare a probei cu o nouă expertiză contabilă.

Deşi prin Cererea de recurs recurentul critică sentinţa de fond sub aspectul că aceasta ar fi analizat în mod lapidar susţinerile şi cererile pârâţilor, instanţa de fond a analizat şi motivat temeinic cele reţinute despre aceste expertize contabile.

Astfel, cu privire la criticile recurentului A. că diferenţele negative constate pentru anul 2009 si 2010 de către Comisie nu au fost puse în discuţia părţilor, instanţa de fond a reţinut că aceste sume au fost constate printr-un raport de expertiză efectuat în cauză de care recurentul a luat cunoştinţă şi a avut posibilitatea conferită de dispoziţiile art. 337 C. proc. civ. de a formula obiecţiuni.

Cu privire la evaluarea averii, contrar criticilor recurentului în sensul că, în mod eronat Comisia a luat în considerare fiecare an în parte, corect instanţa de fond a reţinut că pentru a se verifica dacă sunt îndeplinite condiţiile inserate în dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 176/2010 este necesar a se verifica anual veniturile si cheltuielile persoanei cercetate şi familia acesteia.

Cu privire la criticile recurentului privind greşita identificare a perioadei de evaluare de către Comisia de Cercetare a Averilor şi, ulterior, de către instanţa de fond, intimata precizează că acest motiv a fost unul dintre motivele care a stat la baza admiterii recursului formulat de către ANI, în cauza ce a făcut obiectul anulării Ordonanţei de clasare dispuse de Comisia de Cercetare a Averilor.

Astfel, s-a reţinut de către instanţe faptul că greşit Comisia de Cercetare a Averilor, în primă fază, justifică diferenţe identificate în anul 2009, 2010, 2011 cu venituri obţinute ulterior în anul 2012.

În ceea ce priveşte criticile formulate prin cererea de recurs, este evident că persoanele cercetate au efectuat cheltuieli în anii 2009, 2010, din banii pe care îi deţineau în acel moment neputând cheltui sume de bani pe care nu le deţineau, sume de bani care au intrat în patrimoniul lor chiar şi după 3 ani de la data efectuării cheltuielilor.

Pe parcursul perioadei 2009-2010 există o diferenţă semnificativă în cuantum de 28.338,26 euro.

Contrar criticilor recurenţilor în sensul că a fost luat în considerare fiecare an în parte, temeinic instanţa de fond a reţinut faptul că pentru o bună evaluare a veniturilor şi cheltuielilor este necesar a se verifica anual veniturile şi cheltuielile persoanei cercetate şi familiei acesteia, evaluarea raportându-se la fiecare an în parte.

Reiese atât din raportul de evaluare cât şi din Ordonanţa de sesizare a instanţei, în vederea confiscării, aspectul demonstrat atât de către Agenţia Naţională de Integritate cât şi de către Comisia de Cercetarea Averilor, că recurenţii nu aveau posibilitatea ca din veniturile pe care le-au avut de-a lungul perioadei cuprinse între 2009 - 2010 să efectueze cheltuielile reţinute şi necontestate de către aceştia.

Faptul că ulterior acestei perioade recurenţii au avut venituri mai mari decât cheltuielile şi astfel există un surplus de avere, asta nu poate influenţa balanţa negativă din perioada 2009 - 2010, recurenţii neputând cheltui sume de bani pe care încă nu le câştigaseră şi care aveau să intre în patrimoniul acestora mult mai târziu.

În ceea ce priveşte întreaga perioadă a evaluării, şi anume 2008 - 2012, în mod corect instanţa de fond reţine diferenţele nejustificate în perioada 2009 - 2010, diferenţe identificate chiar de către Comisie în activitatea de evaluare, neputându-le raporta la surplusul identificat în anul 2012.

I.5. Procedura de soluţionare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţie s-a fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 6 decembrie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Analizând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

II.1. Criticile recurenţilor întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material"), prin care se critică greşita interpretare a art. 18 din Legea nr. 176/2010 sunt fondate.

Potrivit art. 18 din Legea nr. 176/2010: "Prin diferenţe semnificative, în sensul prezentei legi, se înţelege diferenţa mai mare de 10.000 de euro sau echivalentul în RON al acestei sume între modificările intervenite în avere pe durata exercitării demnităţilor şi funcţiilor publice şi veniturile realizate în aceeaşi perioadă."

Din interpretarea literală a textului, Înalta Curte reţine că interpretarea corectă a textului este în sensul că modificările intervenite trebuie raportate la "durata exercitării demnităţilor", în speţă la întreaga perioadă a mandatului 2008-2012, iar nu la fiecare an în parte, în mod separat.

Textul legal se referă la "aceeaşi perioadă", ceea ce indică faptul că analiza se face asupra perioadei, privită în ansamblul său, iar nu asupra modificărilor averii intervenite pe fiecare an în parte, ca interval distinct.

Mai mult, instanţa de fond nu argumentează de ce în opinia sa, contrar susţinerilor pârâţilor, "este necesar a se verifica anual veniturile şi cheltuielile persoanei cercetate şi familiei acesteia, evaluarea raportându-se la fiecare an în parte", afirmaţia nefiind susţinută de nicio explicaţie suplimentară, ceea ce face întemeiate şi criticile recurentei privind nemotivarea sentinţei sub acest aspect, încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În aceste condiţii, se impunea ca instanţa de fond să facă o analiză a probatoriului administrat în cauză cu luarea în considerare a concluziilor raportului de expertiză în sensul că "... nu există diferenţe semnificative în averea persoanei cercetate în sensul art. 18 din Legea nr. 176/2010" raportat la existenţa diferenţei negative de 3990,07 euro pe timpul exercitării mandatului de primar al comunei Prunişor, iar în măsura în care considera că probatoriul administrat este insuficient pentru a conduce la această concluzie să dispună suplimentarea acestuia.

II.2. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei) invocat de recurenţii pârâţi A. şi B. este, de asemenea, întemeiat, în considerarea următoarelor argumente:

Potrivit art. 425 C. proc. civ.:"(1) Hotărârea va cuprinde: b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor;".

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reaminteşte că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept. Totodată, omisiunea primei instanţe de a oferi o motivare, în condiţiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunţare asupra acţiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv şi considerente, ca elemente componente esenţiale şi obligatorii ale hotărârii judecătoreşti.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că, aşa cum s-a statuat într-o jurisprudenţă constantă de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, garanţiile implicite ale art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului includ obligaţia de a motiva hotărârile judecătoreşti (cauza H. împotriva Belgiei, pct. 53). O decizie motivată permite părţilor să demonstreze că a fost audiată în mod real cauza lor. Deşi o instanţă internă dispune de o anumită marjă de apreciere în alegerea argumentelor şi admiterea probelor, aceasta trebuie să-şi justifice activităţile, precizând motivarea deciziilor sale (cauza Suominen împotriva Finlandei, pct. 36 şi cauza Carmel Saliba împotriva Maltei, pct. 79). Instanţa europeană a arătat că este motivată în mod corespunzător o decizie care permite părţilor să facă uz efectiv de dreptul lor de apel (Hirvisaari împotriva Finlandei, pct. 30 in fine).

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte apreciază că aplicarea acestor dispoziţii legale la cauza dedusă judecăţii s-a făcut de către instanţa de fond fără a proceda la o analiză efectivă a susţinerilor recurenţilor pârâţi.

Astfel, instanţa de fond nu a procedat la o analiză efectivă a apărărilor recurenţilor pârâţi, limitându-se să preia trunchiat concluziile raportului de expertiză, fără a-l corobora cu alte probe, lipsind raţionamentul logico-juridic care a fundamentat convingerea judecătorului şi pe baza cărora a înlăturat argumentele părţilor, în condiţiile în care verificarea comparativă a sumelor calculate de expert şi a celor reţinute de Comisie denotă diferenţe însemnate.

Or, o cercetare judecătorească efectivă a fondului raportului juridic litigios nu se poate întemeia exclusiv pe raportul de expertiză contabilă care, potrivit art. 330 C. proc. civ., conţine numai o opinie de specialitate a expertului asupra aspectelor contabile ale cauzei, care se impune a fi examinată coroborat cu ansamblul probator administrat în cauză, expertul neputând da calificarea juridică a faptelor deduse judecăţii, în condiţiile în care proba cu expertiză se administrează doar pentru "lămurirea unor împrejurări de fapt".

Considerentele sentinţei pronunţate de instanţa de fond au preluat cele reţinute prin Ordonanţa nr. 1/22.10.2020 pronunţată de către Comisia pentru Controlul Averilor de pe lângă Curtea de Apel Craiova, fără o analiză efectivă a criticilor aduse acesteia de către recurenţi.

În mod greşit instanţa de fond a respins proba cu expertiză contabilă pe considerentul că la dosarul cauzei se află întocmit un raport de expertiză care a avut aceleaşi obiective ca cele solicitate prin noua expertiză contabilă, potrivit dispoziţiilor art. 17 alin. (1) din Legea nr. 115/1996. Retrimiterea cauzei în faţa Comisiei pentru Controlul Averilor s-a dispus pentru completarea probatoriului în ceea ce priveşte doar două aspecte (dacă martorul C. a dispus de sumele ce au constituit împrumutul de 38.000 euro şi modalitatea în care s-a realizat acest împrumut; raportarea comisei la veniturile şi cheltuielile aferente anilor 2011-2012, în sensul sentinţei nr. 38/2020 a Curţii de Apel Cluj), astfel încât apărările recurenţilor în faţa Comisiei s-au axat doar pe aceste aspecte. În ceea ce priveşte aspectele reţinute prin Ordonanţa nr. 1/22.10.2020 referitoare la eventualele diferenţe negative existente pentru anul 2009 în sumă de 24.405,73 euro şi pentru anul 2010 în sumă de 4853,12 euro, acestea nu au fost avute în vedere de părţi la momentul formulării cererilor de probatoriu.

De asemenea nu au fost analizate prin sentinţa atacată criticile recurenţilor pârâţi în sensul că Ordonanţa nr. 1/22.10.2020 este nelegală, nefiind puse în discuţia părţilor toate aspectele vizate în cadrul recercetării în fata Comisiei, respectiv diferenţele aferente anilor 2009-2010.

Ţinând seama de complexitatea raporturilor juridice deduse judecăţii, precum şi de întinderea susţinerilor şi apărărilor formulate de părţile litigante, motivarea instanţei de fond este una succintă, reflectând o abordare unilaterală şi nepermis de limitativă a chestiunii de drept ce urma a fi dezlegată în speţă ca urmare a unei stabiliri trunchiate a situaţiei de fapt.

Înalta Curte mai reţine şi că, în acord cu disp. art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente, iar potrivit art. 22 alin. (5) din C. proc. civ., "judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut", această pronunţare implicând, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, obligaţia de a analiza fiecare capăt de cerere, precum şi apărările formulate de părţi, pe baza probelor administrate, în vederea stabilirii corecte a situaţiei de fapt şi cu aplicarea corespunzătoare a normelor şi principiilor de drept incidente.

Înalta Curte apreciază că hotărârea este criticabilă şi prin prisma dispoziţiilor art. 22 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ. potrivit cărora judecătorii trebuie să aibă rol activ, fiind datori a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest sens, aceleaşi prevederi legale acordă judecătorilor puterea de a ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile s-ar împotrivi.

Faţă de dispoziţiile legale menţionate, hotărând în baza unui probatoriu insuficient, fără a stabili în mod neechivoc adevărul cu privire la starea de fapt invocată de recurenţi, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală.

Sintetizând modalitatea în care instanţa de fond a înţeles să judece şi să soluţioneze cauza, Înalta Curte constată că aceasta nu a valorificat în mod corect probele care au fost administrate, nu a stabilit împrejurările de fapt esenţiale în cauză şi nu a analizat în mod efectiv în fapt şi în drept susţinerile recurenţilor.

Faţă de aceste împrejurări, Înalta Curte, având în vedere dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., în conformitate cu care "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", precum şi prevederile art. 497 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora instanţa supremă, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei care a pronunţat hotărârea recurată, urmează să caseze sentinţa şi să trimită cauza spre rejudecare în fond aceleiaşi instanţe.

În temeiul art. 501 alin. (1) C. proc. civ., se impune ca instanţa de fond să facă o analiză a probatoriului administrat în cauză din perspectiva interpretării obligatorii date de instanţa de recurs art. 18 din Legea nr. 176/2010, dispunând inclusiv suplimentarea probatoriului prin administrarea unei noi probe cu expertiză dacă, în raport de dezlegările în drept ale instanţei de casare, aceasta se va impune.

Vor fi analizate în acest context inclusiv susţinerile din recurs ale intimatei Agenţia Naţională de Integritate în sensul că recurenţii nu aveau posibilitatea ca din veniturile pe care le-au avut de-a lungul perioadei cuprinse între 2009 - 2010 să efectueze cheltuielile reţinute şi necontestate de către aceştia, iar faptul că ulterior acestei perioade recurenţii au avut venituri mai mari decât cheltuielile nu poate influenţa balanţa negativă din perioada 2009 - 2010, recurenţii neputând cheltui sume de bani pe care încă nu le câştigaseră şi care aveau să intre în patrimoniul acestora mai târziu.

III. Temeiul legal al soluţiei pronunţate în recurs

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1), art. 497 alin. (1) din C. proc. civ., raportate la cele ale art. 20 din Legea nr. 554/2004 va admite recursul formulat de formulat de pârâţii A. şi B., va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 80 din 18 martie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauze spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 6 decembrie 2022.