Statutory cap on cumulative salary surcharges under phased public sector wage law reform

Şedinţa publică din data de 23 noiembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 18.01.2019, reclamanta A. a formulat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Tribunalul Dâmboviţa şi Curtea de Apel Ploieşti, contestaţie împotriva Ordinului nr. 3821/C/05.10.2018 emis de Ministerul Justiţiei, solicitând obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la refacerea încadrării salariale prin raportare la vechimea efectivă în funcţie/profesie, la care să se adauge sporurile aferente precum şi la acordarea unei majorări a indemnizaţiei corespunzător funcţiei de conducere.

2. Sentinţa instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 116 din data de 15 aprilie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a hotărât următoarele:

Admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Curtea de Apel Ploieşti, invocată din oficiu, şi respinge acţiunea în contradictoriu cu această pârâtă ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală.

Admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiţiei, invocată prin întâmpinare, în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect plata drepturilor salariale şi respinge acest capăt de cerere ca fiind introdus împotriva unei persoane fără calitate procesuală.

Respinge în rest cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Dâmboviţa, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta A., invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenta reclamantă arată că instanţa a încălcat reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, în concret cele privind dreptul la apărare prin neanalizarea motivelor şi criticilor esenţiale pentru pretenţiile formulate, atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază precum şi atunci când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Astfel, arată recurenat că prima instanţă şi-a însuşit ad literam susţinerile pârâtului ordonator principal de credite în sensul existenţei unei aplicări etapizate a noilor dispoziţii legale, aceasta nu a analizat şi motivat înlăturarea criticilor subsemnatei legate de modalitatea concretă de stabilire a drepturilor salariale ale subsemnatei conform pretinsei etapizări în condiţiile în care nu rezultă de ce sporurile, stabilite potrivit noii legi, sunt calculate totuşi la alte indemnizaţii decât cele pentru care sunt stabilite prin noua lege şi care este temeiul legal al modalităţii concrete de calcul a cuantumului sporurilor prin impunerea unor limite de salarizare care au în vedere noul sistem de salarizare care însă, astfel cum admite şi ordonatorul, ca şi pnma instanţă, nu a fost şi nici nu este în prezent implementat.

Prima instanţă face referire într-adevăr la dispoziţiile art. 38 din Legea nr. 153/2017 care reglementează o majorare a drepturilor salariale cu 25% ca şi limitarea prevăzută la art. 25 din acelaşi act normativ însă nu analizează critica şi susţinerea esenţială referitoare la absenţa unui fundament legal pentru modalitatea în care s-a ajuns la calculul şi stabilirea sporurilor de care prima instanţă apreciază că subsemnata beneficiază pe deplin.

Am invocat prin susţinerile formulate că în opinia subsemnatei art. 38 din Legea nr. 153/2017 (invocat de pârât şi reţinut şi de prima instanţă în sensul unei interdicţii legale de acordare a drepturilor salariale pretinse invocate anterior), prevede o aplicare etapizată a prevederilor legii însă, în plus stabileşte, în mod expres, atât modalitatea în care se realizează acest proces cât şi drepturile avute în vedere şi că se indică astfel că începând cu data de 01.08.2018 se acordă creşteri privind cuantumul brut al indemnizaţiei de încadrare precum şi a sporurilor, indemnizaţiilor şi celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte din indemnizaţia brută de încadrare. Aşadar cel puţin într-o interpretare restrictivă a textului, dispoziţiile art. 38 instituie o aplicare temporizată inclusiv a dispoziţiilor invocate de subsemnata referitoare la cuantumul sporurilor ori a indemnizaţiilor şi nu o inaplicabilitate, ceea ce pârâtul nu a făcut.

Or, prima instanţă nu analizează în niciun fel acest aspect esenţial pe care se întemeiază pretenţiile.

Instanţa de fond nu a arătat motivele pentru care a considerat că dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 153/2017 ar viza în mod concret un anumit cuantum al drepturilor salariale aşa cum pretinde pârâtul şi nu un fond de salarii în cadrul bugetelor instituţiei care prin ipoteză ar trebui să cuprindă bugetarea cel puţin a drepturilor salariale recunoscute de legile în vigoare în materie anterior ori prin aceeaşi nouă lege a salarizării adoptate concomitent, arată arată recurenta.

Instanţa de fond interpretează în mod eronat în opinia recurentei dispoziţiile art. 38 din Legea nr. 153/2017, în sensul că prin trimiterea expresă la limitarea prevăzută de art. 25 din acelaşi act normativ se au în vedere limitări ale sporurilor stabilite prin Anexa V la Legea nr. 153/2017, întrucât din lectura conţinutului art. 38 menţionat rezultă că se au în vedere exclusiv majorările de 25% ale veniturilor de care beneficiau anterior majorării angajaţii. Or, instanţa a modificat susţinerile şi în final nu a răspuns criticilor formulate, atunci când a extins aplicabilitatea dispoziţiilor art. 38 din acelaşi act normativ la sporurile prevăzute în Anexa V la lege.

În măsura în care reîncadrarea s-a făcut în privinţa sporurilor potrivit noi legi a salarizării, ordonatorul era obligat a aplica în integralitate dispoziţiile noii legi, inclusiv în ceea ce priveşte cuantumul şi limitele în care se pot aplica şi nu a combina fără niciun temei legal dispoziţii anterioare abrogate cu cele noi.

În realitate ordonatorul doreşte aplicarea dispoziţiilor legale exclusiv în privinţa limitărilor pe care oricum le deduce din dispoziţii legale inaplicabile care vizează o măsură de majorare a unor drepturi salariale care erau în plată la acel moment al intrării în vigoare a noii legi a salarizării şi nu sporurile din legea nouă (citez din art. 38 alin. (3):" se majorează cu 25% faţă de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017, fără a depăşi limita prevăzută la art. 25).

In privinţa capătului trei al acţiunii în motivarea instanţei nu se regăsesc niciun fel de considerente, deşi arată recurenta a susţinut în mod expres că munca suplimentară desfăşurată de către subsemnată în virtutea funcţiei de conducere ocupată, a unor reglementări exprese privitoare la atribuţiile corespunzătoare unei astfel de funcţii (art. 13 şi 14 din R.O.I.) şi a ordinului de serviciului, poate şi trebuie remunerată.

Nu se regăsesc niciun fel de aprecieri ale instanţei legat de faptul că că se omite de către ordonatorul principal de credite că indemnizaţia corespunzătoare gradului profesional a fost recunoscută şi acordată în cadrul unei proceduri legale de promovare în virtutea gradului profesional dobândit şi nu ca un beneficiu de care poate dispune angajatorul, inclusiv prin schimbarea naturii sale în scopul de ajunge în final la neplata unei remuneraţii pentru o muncă suplimentară.

Nu se regăsesc în motivarea instanţei niciun fel de considerente legate şi de celelalte susţineri esenţiale pentru stabilirea legalităţii şi temeiniciei actului atacat, invocate prin cererile formulate de subsemnata, după cum urmează:

- în măsura în care rezultă din analiza dispoziţiilor art. 10 sect. I, cap. VIII al Anexei VI la Legea nr. 284/2010 (preluat prin art. 10 sect. I, cap." VIII, ale Anexei V la Legea nr. 153/2017), că suma reprezentând indemnizaţia de conducere reprezintă un drept corelativ muncii suplimentare prestate componentă a salariului propriu-zis, aşadar un drept fundamental care trebuia acordat şi anterior intrării în vigoare a noilor dispoziţii privind salarizarea şi nu spor (un drept salarial secundar), în opinia subsemnatei pârâtul nici nu ar putea invoca dispoziţiile art. 38 din Legea nr. 153/2017 (şi aceasta întrucât aceste ultime dispoziţii prevăd în mod expres că se menţin în plată cuantumul brut al indemnizaţiilor de încadrare, evident recunoscute de lege şi indiferent de cum ordonatorul a înţeles sau nu să respecte în concret dispoziţiile legale iar o interpretare contrară presupunând o legiferare a încălcării legii de către angajatorul care anterior spre exemplu nu a înţeles să achite drepturi salariale datorate angajatului).

- deşi atât dispoziţiile anterioare cât şi cele din Legea nr. 153/2017 prevăd că aplicarea majorării se face la indemnizaţia maximă prevăzută pentru instanţa unde magistratul exercită funcţia de conducere (art. 10 sect. I,cap. VIII al Anexei VI la Legea nr. 284/2010, preluat prin art. 10 alin. (1) sect. I, cap. VIII, ale Anexei V la Legea nr. 153/2017), legea nu interzice aplicarea procentului de majorare în cazul concret al unei indemnizaţii de încadrare mai mare decât cea prevăzută pentru instanţa unde magistratul exercită funcţia de conducere şi are în vedere expunerea algoritmului de calcul al indemnizaţiei finale, inclusiv în sensul indicării aplicării majorării la indemnizaţia de încadrare ca un element ce se include în aceasta (o interpretare în sensul propus de către pârât ar echivala de altfel cu instituirea de către textul legal în totalitate a unei alte salarizări a persoanelor ce deţin astfel de funcţii, ceea ce evident nici pârâtul nu admite de vreme ce a menţinut indemnizaţia corespunzătoare gradului.)

- o interpretare în sensul unei interdicţii de acordare a unor drepturi salariale totale mai mari decât cea maximă pentru instanţa unde magistratul exercită funcţia de conducere neagă o altă situaţie faptică notorie în cadrul familiei ocupaţionale, şi anume a acelor categorii de magistraţi care au obţinut prin hotărâri judecătoreşti, şi ulterior prin chiar ordinele de salarizare emise de către pârât, reîncadrarea şi calcularea indemnizaţiei potrivit unei alte valori de referinţă sectorială, şi care au ajuns în final la o indemnizaţie mai mare decât cea maximă prevăzută pentru instanţa unde exercitau funcţia de conducere (fără să aibă o încadrare corespunzătoare unui alt grad profesional mai mare) şi pentru care s-ar impune ca pârâtul să comunice instanţei dacă în cazul acestor persoane a refuzat ori nu a mai acordat majorarea de indemnizaţie în considerarea aceleiaşi interpretări eronate a dispoziţiilor legale.

- o interpretate a dispoziţiilor neclare în sensul producerii de efecte şi al logicii ce a stat la baza instituirii unei astfel de indemnizaţii de conducere (remunerarea unei activităţi suplimentare), ar conduce tocmai către o aplicare nediscriminatorie a legii salarizării şi nu la remunerarea părţii pentru o funcţie pe care nu o exercită, astfel cum pretinde pârâtul.

- se omite faptul că dispoziţiile legale (art. 10 alin. (1) sect. I, cap. VIII, ale Anexei V la Legea nr. 153/2017) nu stabilesc distinct o indemnizaţie pentru funcţii de conducere la judecătorii, tribunale sau curţi de apel ci instituie un sistem unic de acordare a indemnizaţiei în funcţie de alte criterii enunţate iar unde legea nu distinge nici cel ce o aplică nu trebuie să o facă chiar şi mai ales în scopul de a sugera tendenţios caracterul inechitabil al remuneraţiei solicitate.

- în mod eronat susţine pârâtul că drepturile mele salariale au fost păstrate întrucât în realitate ele au fost diminuate în măsura în care se constată că în realitate pretinsul beneficiu reprezentat de încadrarea potrivit gradului profesional deţinut şi nu instanţei unei îmi exercit funcţia, ar trebui să remunereze şi munca suplimentară corespunzătoare funcţiei de conducere, deşi legea nu prevede în mod expres un astfel de mecanism de reducere practic a indemnizaţiei corespunzătoare gradului profesional.

- în opinia subsemnatei, nu se pune problema unor dispoziţii concurente şi a optării pentru un regim de salarizare mai favorabil pentru că dispoziţiile legale nu se exclud reciproc. Din contră, astfel cum am susţinut ele trebuie interpretate şi aplicate coroborat astfel cum de altfel a făcut-o şi pârâtul în alte situaţii, în mod asumat sau nu (a se observa ipoteza enunţată anterior a acelor magistraţi care au obţinut majorarea indemnizaţiei peste nivelul prevăzut pentru instanţa unde îşi exercitau funcţia efectiv).

- esenţial în analiza şi aplicarea dispoziţiilor invocate este faptul că ele nu prevăd că nu se acordă drepturile salariale cuvenite funcţiei şi că reglementarea este şi trebuie să fie una în favoarea judecătorilor. Or, tocmai prin aplicarea neunitară şi discreţionară a pârâtului, dispoziţiile sunt interpretate în defavoarea mea.

Vă rog să observaţi că practic prima instanţa nu a analizat cererea subsemnatei în privinţa acestui capăt al acţiunii sub nicio formă, nefiind analizate practic niciuna din susţinerile esenţiale ale subsemnatei, nici măcar în sensul enunţării interpretării pe care instanţa a dat-o unor dispoziţii legale invocate de subsemnata a nu fi fost corect aplicate de către ordonatorul principal de credite.

Consider totodată că, având în vedere natura dreptului invocat, care reiterez, nu are natura juridică a unor majorări ale remuneraţiei pentru aceeaşi muncă ci efectiv a remunerării pentru o muncă suplimentară, altfel prestată gratuit, că interpretarea dispoziţiilor legale trebuie să fie una conformă tratatelor şi convenţiilor la care România este parte.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine că prima instanţă nu a făcut referire în motivarea sentinţei la modalitatea de calcul care ar fi trebuit aplicată la stabilirea drepturilor salariale, sentinţa recurată cuprinzând "ad literam susţinerile pârâtului".

Înalta Curte apreciază că acest motiv de casare este nefondat, întrucât prima instanţă a prezentat în considerentele sentinţei argumentele de fapt şi de drept avute în vedere la pronunţarea soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată, astfel că sentinţa recurată satisface exigenţele instituite de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., respectiv cuprinde argumentele care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat susţinerile părţilor, precum şi elementele de fapt şi de drept ale cauzei, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a reţinut că cererea cu soluţionarea căreia a fost învestită este neîntemeiată.

Faptul că modalitatea de calcul care ar fi trebuit aplicată la stabilirea drepturilor salariale nu a fost detaliată în concret de către prima instanţă, nu este în măsură să conducă la reţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în condiţiile în care instanţa a arătat textele de lege în raport cu care se calculează salariile de bază şi sporurile salariale de care beneficiază reclamanta, precum şi raţionamentul avut în vedere la respingerea pretenţiilor reclamantei.

Înalta Curte constată că prima instanţă a respectat cerinţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea recurată fiind motivată coerent şi suficient, astfel încât să permită exercitarea controlului judiciar asupra sa, fiind lipsită de ambiguităţi şi contradicţii, ceea ce determină compatibilitatea sa cu normele legale care stabilesc conţinutul unui asemenea act procedural.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat.

Astfel, instanţa de control judiciar reţine că recurenta reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o contestaţie formulată împotriva ordinului nr. 3821/C/05.10.2018, emis de Ministerul Justiţiei, ordin emis în aplicarea dispoziţiilor art. 38 Legii nr. 153/2017.

Recurenta reclamantă a criticat ordinul în discuţie, susţinând, în esenţă, că nu au fost aplicate dispoziţiile art. 4 şi art. 5 din Capitolul VIII Anexa V a Legii nr. 153/2017.

Soluţionând acţiunea reclamanţilor, prima instanţă a pronunţat sentinţa nr. 116/2019, prin care a respins acţiunea reclamantei ca fiind neîntemeiată, cu motivarea menţionată în considerentele hotărârii.

Contrar celor susţinute de recurenta reclamantă, Înalta Curte constată că hotărârea atacată în prezenta cale de atac este conformă regulilor de drept aplicabile cauzei respectiv dispoziţiilor Legii nr. 153/2017.

Astfel, cauza litigiului pendinte este generată de accepţiunea diferită pe care o dau părţile noţiunii de aplicare a Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

Cu prilejul emiterii ordinului nr. 3821/C/05.10.2018, Ministrul Justiţiei a dispus punerea în executare a dispoziţiilor art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, potrivit cărora, începând cu data de 1 ianuarie 2018, cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor de încadrare, precum şi cuantumul brut al sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor, premiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul lunar brut, indemnizaţia brută de încadrare, solda lunară/salariul lunar de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se majorează cu 25% faţă de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017, fără a depăşi limita prevăzută la art. 25, în măsura în care personalul respectiv îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Înalta Curte reţine că potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017:

"Suma sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor, inclusiv cele pentru hrană şi vacanţă, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăşi 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deţinut, gradaţiilor şi a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizaţiilor de încadrare şi a indemnizaţiilor lunare, după caz".

Aşadar, de la intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017 este prevăzut în mod expres faptul că suma sporurilor care se cuvin personalului căruia i se adresează actul normativ nu poate depăşi plafonul de 30% raportat la suma indemnizaţiilor de încadrare aferentă ordonatorului de credite.

Cu toate acestea, chiar dacă prin legea de salarizare, s-a stabilit acordarea mai multor categorii de sporuri, respectiv 15% pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, 25% pentru sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică şi 5% pentru păstrarea confidenţialităţii, sensul textului legal menţionat nu este acela de a conferi salariatului un drept la acordarea sporurilor la nivelul de 45%, ci doar o obligaţie a ordonatorului de credite de a nu depăşi respectivul nivel instituit legal.

Aceste aspecte au fost, de altfel, dezlegate şi prin Decizia nr. 15/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin care, în punctele 79-82 s-a statuat astfel:

79. Prin sintagma "fără a depăşi limita prevăzută la art. 25", care se regăseşte în cuprinsul art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea - cadru nr. 153/2017, se instituie interdicţia stabilirii şi acordării unui cuantum al sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, peste limita de 30% din suma salariilor de bază, în măsura în care personalul respectiv îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

80. Prin art. 24 din Legea-cadru nr. 153/2017 se prevede că "limita maximă a sporurilor, compensaţiilor, indemnizaţiilor, adaosurilor, majorărilor, primelor, premiilor şi altor elemente ale venitului salarial specific fiecărui domeniu de activitate este prevăzută în lege şi în anexele nr. I-VIII". Aşadar, nivelul sporurilor este determinat în raport cu regulile pe care legea le stabileşte: încadrarea fiecărui spor în limitele prevăzute în lege şi în anexele sale şi interdicţia depăşirii cumulate a pragului prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017.

81. Aşa cum s-a reliefat mai sus, soluţia legislativă a limitării sporurilor salariale este consacrată prin prevederile art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, potrivit cărora suma sporurilor acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăşi 30% din suma salariilor de bază. Totodată, prin art. 4 şi 5 din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017, pentru categoria de personal din sistemul justiţiei, categorie din care face parte şi personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi al parchetelor de pe lângă acestea, sunt stabilite următoarele sporuri:

a) Pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, această categorie de personal "beneficiază de un spor de până la 15% din salariul de bază sau, după caz, din indemnizaţia de încadrare, corespunzător timpului lucrat" [art. 4 alin. (1)].

b) "Judecătorii de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de la curţile de apel, tribunale, tribunalele specializate şi judecătorii, procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe, membrii Consiliului Superior al Magistraturii, personal de specialitate juridică asimilat magistraţilor, magistraţii-asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, asistenţii judiciari, inspectorii judiciari, personalul auxiliar de specialitate, personalul de specialitate criminalistică şi personalul auxiliar de specialitate criminalistică din cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice şi al laboratoarelor de expertize criminalistice, ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară, precum şi specialiştii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, personalul de probaţiune beneficiază şi de un spor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică de până la 25%, respectiv de un spor pentru păstrarea confidenţialităţii de până la 5%, aplicate la salariul de bază lunar, respectiv la indemnizaţia lunară de încadrare." (art. 5).

82. Prin raportare la conţinutul normativ al prevederilor art. 4 şi 5 redate anterior, rezultă că, în accepţiunea legii, sporurile nu sunt stabilite într-un procent fix, prestabilit din salariul de bază, deoarece sintagma "până la" semnifică limitarea lor, prin determinarea unui nivel maxim în care fiecare dintre aceste sporuri trebuie să se încadreze. Indicarea nivelului maxim nu exclude posibilitatea ca nivelul sporurilor, stabilite şi acordate de fiecare ordonator de credite, să fie inferior nivelului maxim prevăzut de art. 4 şi 5 din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017, ca urmare a aplicării limitei prevăzute de art. 25 alin. (1) din legea-cadru.

Raportat la aceste statuări cu caracter obligatoriu ale instanţei supreme, în mod corect a reţinut prima instanţă că sporurile au fost calculate cu respectarea legii prin raportare la indemnizaţia de încadrare prin limitarea cuantumului total al sporurilor la 30 %, fără ca prin această modalitate de reflectare a lor să se fi cauzat vreo vătămare.

De asemenea, Înalta Curte reţine că majorarea cu 25%, începând cu 1 ianuarie 2018, a cuantumului brut al salariilor de bază şi ale sporurilor acordate pentru luna decembrie 2017, este dublu limitată, pe de o parte de salariul stabilit conform Legii nr. 153/2017 pentru anul 2022, iar pe de altă parte, trebuie ca suma sporurilor acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite să nu depăşească 30 % din suma salariilor de bază şi a indemnizaţiilor de încadrare.

Prin urmare, norma de plafonare în discuţie are caracter special, limita prevăzută neputând fi depăşită prin aplicarea normelor generale invocate de către reclamantă, care reglementează principiile care stau la baza sistemului de salarizare reglementat prin Legea nr. 153/2017, printre care şi modalitatea de stabilire individuală a sporurilor.

Totodată, prevederile art. 4 şi 5 din Capitolul VIII anexa V, cuprind sintagma "până la", ceea ce conduce la concluzia că nivelul sporurilor se poate situa la un nivel inferior maximului stabilit şi care nu poate fi depăşit, aşa cum se subliniază şi în decizia mai sus amintită:

"79. Prin sintagma "fără a depăşi limita prevăzută la art. 25", care se regăseşte în cuprinsul art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, se instituie interdicţia stabilirii şi acordării unui cuantum al sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, peste limita de 30% din suma salariilor de bază, în măsura în care personalul respectiv îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii."

Înalta Curte apreciază că recurentei nu îi este recunoscut necondiţionat dreptul la acordarea cumulată a sporurilor în cuantumul lor maxim, ci doar dreptul la acordarea sporurilor, cuantumul acestora urmând a fi determinat prin aplicarea unei duble condiţionări: încadrarea fiecărui spor în limitele maxime prevăzute în Anexa V şi, totodată, interdicţia depăşirii cumulate a pragului prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, de 30% din suma indemnizaţiilor de încadrare/salariilor de bază aferentă ordonatorului de credite.

Înalta Curte are în vedere şi considerentele deciziei pronunţate în soluţionarea recursului în interesul legii, anterior menţionate, prin care s-a statuat că indicarea nivelului maxim al sporurilor nu exclude posibilitatea ca nivelul sporurilor, stabilite şi acordate de fiecare ordonator de credite, să fie inferior nivelului maxim prevăzut de art. 4 şi 5 din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017, ca urmare a aplicării limitei prevăzute de art. 25 alin. (1) din legea-cadru (paragraful nr. 84), că responsabilitatea stabilirii şi acordării drepturilor salariale în care sunt incluse şi sporurile revine ordonatorului de credite din cadrul fiecărei instituţii sau autorităţi publice (paragraful nr. 86) şi că este contrară prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 raportarea la sporurile mai mari acordate salariaţilor care fac parte din aceeaşi categorie de personal, dar care sunt angajaţi în cadrul altui ordonator de credite (ultima teză a paragrafului nr. 86).

Înalta Curte mai reţine şi cele statuate la par 95 din Decizia nr. 15/2021 a ICCJ, respectiv faptul că posibilitatea ca, în cadrul aceleiaşi categorii de personal, angajat la ordonatori secundari de credite diferiţi, să existe diferenţieri în funcţie de sumele de bani aflate la dispoziţia acestora este reală, însă derivă din aplicarea legii la situaţii de fapt concrete, diferite în cadrul fiecărui ordonator de credite, care pot influenţa nivelul de determinare al sporurilor, apariţia unei eventuale situaţii de discriminare în calculul drepturilor salariale, în procesul de aplicare a legii de către angajator, reprezentând o chestiune de fapt care excedează limitelor de soluţionare a recursului în interesul legii.

A mai susţinut recurenta că aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 153/2017 ar fi presupus ca începând cu data 15.07.2018, ca indemnizaţia de încadrare pentru funcţia de conducere să fie stabilite la nivelul maxim prevăzut de lege, majorată cu procentele prevăzute în tabelul de la art. 10 alin. (1) din Anexa V, cap. VIII.

Modalitatea de calcul a indemnizaţiilor de încadrare aferente funcţiilor de conducere, sugerată de reclamantă, nu reprezintă o corectă aplicare a Legii nr. 153/2017 ci dimpotrivă, o încălcare a acesteia, astfel că în mod legal a fost respinsă acţiunea acestora de către prima instanţă.

Aşa cum s-a arătat anterior, legiuitorul a prevăzut, prin dispoziţiile art. 38 din Legea nr. 153/2017 având denumirea marginală "Aplicarea legii", că, începând cu data de 1 iulie 2017, se menţin în plată la nivelul acordat pentru luna iunie 2017, până la 31 decembrie 2017, cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie şi indemnizaţiilor de încadrare, precum şi cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, indemnizaţia brută de încadrare, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, în măsura în care personalul ocupă aceeaşi funcţie şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

A doua etapă de punere în aplicare a prevederilor legii cadru privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice este reprezentată de creşterile salariale prevăzute de art. 38 alin. (3), operate începând cu 1 ianuarie 2018 (majorarea cu 25% a cuantumului brut al salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor de încadrare, precum şi cuantumul brut al sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor, premiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul lunar brut, indemnizaţia brută de încadrare, solda lunară/salariul lunar de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se majorează cu 25% faţă de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017.

Aşadar, este lipsită de suport afirmaţia recurentei, potrivit căreia începând cu aceeaşi dată indemnizaţia de încadrare ar fi trebuit să fie raportată la nivelul prevăzut de art. 10 alin. (1) din Anexa V a Legii 153/2017, potrivit cărora judecătorii şi procurorii care ocupă funcţii de conducere beneficiază de indemnizaţia de încadrare maximă corespunzătoare nivelului instanţei sau parchetului unde exercită funcţia de conducere, majorată cu procentele prevăzute în tabelele aferente, întrucât aplicarea legii cadru nu presupune un atare mod de stabilire a drepturilor salariale, ci majorarea etapizată a salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor de încadrare, fiecare creştere reprezentând 1/4 din diferenţa dintre salariul de bază, solda de funcţie/salariul de funcţie, indemnizaţia de încadrare prevăzute de lege pentru anul 2022 şi cel/cea din luna decembrie 2018.

Numai în situaţia în care începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit legii-cadru pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022, prevede art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, însă o atare ipoteză nu este incidentă în cauză, aşa cum a subliniat şi prima instanţă, întrucât aplicarea dispoziţiilor art. 38 alin. (4) din legea-cadru nu a condus, în privinţa recurentei, la atingerea nivelului indemnizaţiei de încadrare cuvenite judecătorilor cu funcţii de conducere potrivit algoritmului stabilit de art. 10 alin. (1) din Anexa V a Legii 153/2017.

În mod greşit susţine recurenta faptul că legiuitorul nu a prevăzut distinct o indemnizaţie pentru funcţii de conducere la judecătorii, tribunale sau curţi de apel, subliniind Înalta Curte că netemeinicia afirmaţiei recurentei rezultă din considerentele ce urmează:

Dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Anexa V a Legii 153/2017 stabilesc, într-adevăr, faptul că judecătorii şi procurorii care ocupă funcţii de conducere beneficiază de indemnizaţia de încadrare maximă corespunzătoare nivelului instanţei sau parchetului unde exercită funcţia de conducere, majorate cu procente de la 2% până la 13%, însă, sintagma "indemnizaţia de încadrare maximă" trebuie înţeleasă prin raportare la Capitolul I lit. B) din Anexa V a legii-cadrul de salarizare, unde se arată, fără echivoc, referirea la anul 2022, ca reper temporal pentru indemnizaţiile de încadrare prevăzute de Legea nr. 153/2017.

Însă, aşa cum s-a arătat anterior, până la momentul anului 2022, aplicarea Legii nr. 153/2017 presupune strict creşterile etapizate prevăzute de art. 38 din lege şi numai în măsura în care aceste creşteri sau alte majorări salariale reglementate conduc la atingerea sau depăşirea nivelului indemnizaţiilor de încadrare stabilite potrivit legii pentru anul 2022, se acordă cele stabilite pentru anul 2022.

Ca atare, indemnizaţia de încadrare maximă, la care se referă art. 10 alin. (1) din Anexa V Capitolul VIII a Legii nr. 153/2017 nu este alta decât cea rezultată din aplicarea dispoziţiilor lit. B) Capitolul 1 al aceleiaşi Anexe, prevederi cu aplicabilitate începând cu anul 2022 sau, excepţional, în condiţiile prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea 153/2017.

De asemenea, nici dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Anexa V Capitolul VIII a Legii nr. 153/2017 nu relevă nelegalitatea sentinţei civile atacate, din perspectiva modului în care judecătorul fondului a aplicat legea-cadru privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice. Şi aceste dispoziţii, care prevăd că judecătorii şi procurorii numiţi în funcţii de conducere în cadrul instanţelor şi parchetelor îşi păstrează indemnizaţia lunară de încadrare şi celelalte drepturi salariale corespunzătoare funcţiei de execuţie pe care o deţin, dacă acestea sunt mai favorabile, trebuie înţelese tot în contextul aplicării legii-cadru, ele având sens numai în cazul în care devin aplicabile efectiv prevederile Anexei V ale Legii nr. 153/2017.

Aşa cum s-a arătat anterior, odată cu aplicarea prevederilor Anexei V a legii-cadru de salarizare, indemnizaţiile pentru judecătorii şi procurorii care exercită funcţii de conducere vor fi stabilite potrivit unui algoritm de calcul proprii legii în discuţie şi anume prin raportare la nivelul maxim al indemnizaţiei de încadrare corespunzătoare nivelului instanţei sau parchetului unde se exercită funcţia de conducere şi la procentele de majorare, de la 2% până la 13%.

În acest sens trebuie interpretate dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Anexa V Capitolul VIII a Legii nr. 153/2017 şi nu în acela conform căruia principiul aplicării legii mai favorabile ar permite o alternativă între aplicarea dispoziţiilor art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017 şi cele reprezentate de Anexa nr. V din aceeaşi lege, cu relevanţă în materia funcţiilor de conducere.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Faţă de aceste considerente, constatând că nu a fost demonstrată nelegalitatea sentinţei civile criticate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recursul de faţă va fi respins ca fiind nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 116 din data de 15 aprilie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 noiembrie 2021.