Judicial Inspection cannot review merit of court judgments; disciplinary liability requires proven bad faith or gross negligence beyond lawful judicial discretion.

Şedinţa publică din data de 19 noiembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX- a contencios administrativ şi fiscal la data de 2.04.2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Preşedintele României, CSAT, Consiliul Suprem al Magistraturii şi Inspecţia Judiciară a solicitat anularea rezoluţiei din data de 25 martie 2020, dosar x dispusă de Inspectorul Şef B. al Inspecţiei Judiciare, precum şi a rezoluţiei de clasare nr. 473/A din data de 11 februarie 2020, dosar x, arătând totodată că se constituie parte civilă cu suma de 1.000.000 RON.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 938 din 05.10.2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea de sesizare a Curţii Constituţionale şi, în temeiul art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 44 alin. (3) şi alin. (6), art. 45 şi art. 451din Legea nr. 317/2004, respingând în rest cererea de sesizare ca inadmisibilă.

A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de Consiliul Superior al Magistraturii, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării şi Preşedintele României, reprezentaţi de Administraţia Prezidenţială şi a respins acţiunea în contradictoriu cu aceşti pârâţi ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. 2 a formulat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Prin declaraţia de recurs reclamantul a invocat nelegalitatea sentinţei primei instanţe, raportat la faptele săvârşite de inspectorii judiciari, care nu au dispus măsurile legale pentru stabilirea răspunderii disciplinare sau legale a magistraţilor.

Sub un prim aspect, a învederat recurentul că, din motivarea deciziei Curţii de Apel Bucureşti, se poate observa că magistratul a fost de aceeaşi concepţie cu inspectorii judiciari, dovedindu-şi limitele şi inconsistenţa gândirii sale, ca şi lipsa rolului activ cu scopul aplicării legii.

O altă critică vizează soluţia dată de instanţă de fond excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, recurentul apreciind că pârâţii Consiliul Superior al Magistraturii, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării şi Preşedintele României, reprezentaţi de Administraţia Prezidenţială au calitate procesuală pasivă, din moment ce toate aceste instituţii au fost sesizate prin plângeri.

Conchizând, recurentul - reclamant a susţinut necesitatea reformării justiţiei pentru respectarea drepturilor cetăţenilor.

În cadrul cererii de recurs, recurentul-reclamant a formulat şi cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 44, art. 45, art. 451 din Legea nr. 317/2004, a prevederilor art. 1 şi art. 2 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Inspecţiei Judiciare din 28.09.2012, fiind format dosar asociat nr. x/2020

Prin încheierea de şedinţă din data de 19 noiembrie 2021, pronunţată în Dosarul asociat nr. x/2020, Înalta Curte a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale ca inadmisibilă.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinările formulate, intimaţii-pârâţi au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate ca fiind legală şi temeinică.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra cererii de recurs

Analizând cererea de recurs, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la ansamblul probatoriu administrat în cauză, precum şi la dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru argumentele prezentate în cele ce urmează.

Din analiza argumentelor prezentate în conţinutul cererii de recurs, Înalta Curte observă că acestea reprezintă, în esenţă, reiterări ale unor susţineri pe care recurentul- reclamant şi-a întemeiat acţiunea introductivă şi care au fost respinse de Curtea de Apel Bucureşti.

În primul rând, Înalta Curte reţine că, în mod corect, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că prin rezoluţia de clasare nr. 473/A pronunţată în dosarul nr. x, menţinută prin rezoluţia inspectorului-şef din data de 25 martie 2020, s-a constatat că aspectele semnalate de petent pun în discuţie abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, constând în exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, încadrare juridică necontestată de reclamant.

De asemenea, instanţa de fond a constatat că inspectorul judiciar a apreciat corect că legalitatea şi temeinicia soluţiilor pronunţate de instanţe nu pot fi analizate în cadrul verificărilor efectuate de Inspecţia Judiciară.

Astfel, instanţa de fond a reţinut, în mod temeinic, că Inspecţia Judiciară nu exercită atribuţii de verificare a legalităţii şi temeiniciei hotărârilor judecătoreşti, neavând prerogative specifice controlului jurisdicţional, nefiind posibilă efectuarea unui control administrativ asupra legalităţii şi temeiniciei, modul de aplicare a normelor de drept material ori procesual neputând fi considerat o abatere de la îndatoririle de serviciu sau o faptă care să afecteze prestigiul justiţiei. Aceasta, întrucât atributul esenţial al activităţii de judecată îl reprezintă raţionamentul pe care magistratul îl face atunci când transpune în drept situaţia de fapt.

Interpretarea normelor de drept şi coroborarea probelor administrate reprezintă elemente ale raţionamentului logico-juridic, întrucât interpretarea normelor este o operaţiune raţională şi logică de determinare a înţelesului şi conţinutului acestora, iar coroborarea probelor reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabileşte situaţia de fapt ce urmează să o încadreze în drept.

În acest demers, judecătorul trebuie să decidă liber, fără nicio influenţă, presiune sau ameninţare, iar opinia pe care acesta şi-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac ordinare şi/sau extraordinare prevăzute de lege, nu şi în cadrul unei verificări disciplinare.

A admite altfel, înseamnă a nesocoti principiile constituţionale potrivit cărora judecătorul este independent, iar hotărârile judecătoreşti sunt supuse numai controlului judiciar.

Din această perspectivă, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că reaua-credinţă sau grava neglijenţă circumscrie sfera încălcării normelor de drept material sau procesual la acelea de o gravitate deosebită, care au consecinţe asupra valabilităţii actelor întocmite de magistrat, a duratei procedurilor sau care produc o vătămare gravă a drepturilor şi intereselor părţilor.

Astfel, pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuţie însăşi valabilitatea actelor întocmite de judecător şi pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speţă, astfel cum se arată prin întâmpinare.

În plus, în mod just, prima instanţă a subliniat că, sub aspectul laturii subiective, judecătorul care acţionează cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă realizează o distorsionare conştientă a dreptului, prin aplicarea greşită a legii, în mod voit, în scopul producerii unei vătămări sau acceptării producerii acesteia.

Spre deosebire de buna-credinţă, care presupune că magistratul acţionează cu grijă faţă de interesul public de înfăptuire a justiţiei, apără interesele legitime ale părţilor, îşi subordonează comportarea sa exigenţelor ce decurg din îndatoririle profesionale şi normele deontologice, reaua-credinţă presupune atât intenţia de a manipula legea în mod conştient, cât şi voinţa de a cauza o vătămare a intereselor uneia din părţi.

Or, aceste elemente, caracteristice lipsei de onestitate în exercitarea profesiei, nu au fost susţinute şi probate de reclamant în cauză, aspectele invocate constituind nemulţumiri subiective faţă de soluţia pronunţată în dosarul indicat în cuprinsul sesizării.

Înalta Curte reţine că din verificările efectuate de către inspectorul judiciar, s-a constatat că nu sunt realizate condiţiile impuse de lege pentru declanşarea cercetării disciplinare faţă de magistratul vizat de sesizare, întrucât nu s-a probat existenţa vreunei încălcări a drepturilor procesuale ale petiţionarului şi nici nu s-a identificat vreo greşeală a judecătorului, care să poată fi caracterizată ca fiind evidentă şi neîndoielnică.

Astfel, prin măsurile dispuse, judecătorul a realizat o interpretare a normelor legale incidente şi a situaţiei de fapt dedusă judecăţii, aspect ce constituie un atribut esenţial al activităţii de judecată propriu-zise, fără a se putea reţine încălcarea normelor legale din gravă neglijenţă sau cu rea-credinţă.

În mod corespunzător, s-a reţinut că soluţia la care a ajuns instanţa de judecată este argumentată, neexistând niciun indiciu în sensul că acesteia i-ar lipsi chiar şi cea mai slabă justificare, pentru a se impune antrenarea răspunderii disciplinare a magistraţilor care au pronunţat-o.

Pentru motivele arătate, nu au putut fi reţinute afirmaţiile reclamantului potrivit cărora judecătorul s-ar fi pronunţat cu intenţia de a încălca legea, pentru a decide astfel în mod intenţionat, din motive străine de cauză, în favoarea sau în defavoarea uneia dintre părţi, din această perspectivă, soluţia instanţei de fond fiind legală şi temeinică.

Ca principiu, este de reţinut că modalitatea concretă de soluţionare a cauzei şi temeinicia soluţiei adoptate de către judecători este atributul exclusiv al instanţelor, a cărei soluţie nu poate face obiectul acţiunii disciplinare; în caz contrar, s-ar nesocoti principiul independenţei judecătorului reglementat de art. 124 alin. (3) din Constituţia României.

Prin urmare, nefiind încălcată nicio normă de drept substanţial sau procesual, nu suntem în prezenţa elementului material al abaterii disciplinare constând în exercitarea funcţiei cu rea- credinţă sau gravă neglijenţă.

De asemenea, în mod corect, s-a menţionat şi că Inspecţia Judiciară nu îndeplineşte rolul unei "suprainstanţe de control judiciar", care să intervină în activitatea instanţei de judecată, în ipoteza în care reclamantul este nemulţumit de modalitatea, diferită de a sa, în care aceasta a interpretat şi aplicat normele legale materiale sau procedurale.

Totodată, interpretarea normei de drept procesual nu poate constitui un element de compunere a unei abateri disciplinare, din moment ce norma procedurală supusă interpretării de judecător constituie, în realitate, o aplicare a legii, exclus a fi supusă controlului administrativ, atâta vreme cât interpretarea este raţională, argumentată şi rezonabilă.

În ceea ce priveşte alegaţiile reclamantului relativ la săvârşirea unor pretinse fapte prevăzute de legea penală, corect, instanţa de fond a reamintit că aceste susţineri nu pot fi analizate în prezenta cauză, al cărei obiect este bine determinat de art. 451 alin. (3) din Legea nr. 317/2004.

În mod just a constatat instanţa de fond ca sunt neîntemeiate argumentele reclamantului, fiind legală şi temeinică rezoluţia de clasare atacată. De asemenea, pentru aceleaşi considerente, Curtea a reţinut că este neîntemeiată acţiunea reclamantului şi în privinţa rezoluţiei emise de către inspectorul şef al pârâtei, subliniind că reclamantul nu a prezentat nicio critică de nelegalitate proprie rezoluţiei Inspectorului Şef, considerentele instanţei referitoare la rezoluţia de clasare fiind aplicabile şi rezoluţiei inspectorului şef al Inspecţiei Judiciare.

În raport de soluţia dată capătului de cerere principal, este corectă şi soluţia de respingere ca neîntemeiat şi a capătul de cerere accesoriu având ca obiect plata unor despăgubiri civile în cuantum de 1.000.000 RON, având în vedere că nu au fost dovedite susţinerile reclamantului privind nelegalitatea actelor contestate.

În consecinţă, instanţa fondului a dat eficienţă celor învederate de către intimata pârâtă, constatând că în mod legal inspectorul judiciar a reţinut că nemulţumirile şi criticile formulate de reclamant nu conturează indiciile săvârşirii abaterilor disciplinare invocate, nefiind identificate motive de nelegalitate cu privire la rezoluţiile contestate.

În ceea ce priveşte critica referitoare la soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei, Înalta Curte reţine că din cererea de chemare în judecată reiese că recurentul-reclamant a contestat rezoluţia de clasare nr. 473/A din 11.02.2020, dosar nr. x şi rezoluţia de respingere a plângerii formulate împotriva acesteia din data de 25.03.2020 emisă de inspectorul şef în dosarul nr. x, acte ce aparţin Inspecţiei Judiciare, nefiind emise de Consiliul Superior al Magistraturii.

Potrivit art. 65 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată, Inspecţia Judiciară beneficiază de personalitate juridică astfel că, în conformitate cu art. 36 din C. proc. civ., poate să fie parte în judecată.

Art. 65 alin. (3) din aceeaşi lege dispune în sensul că "Inspecţia Judiciară acţionează potrivit principiului independenţei operaţionale în raport cu Consiliul Superior al Magistraturii, instanţele judecătoreşti, parchetele de pe lângă acestea şi în relaţia cu celelalte autorităţi publice, exercitându-şi atribuţiile de analiză, verificare şi control în domeniile specifice de activitate, în temeiul legii şi pentru asigurarea respectării acesteia."

În cauză, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii nu este emitentul actelor supuse controlului instanţei de contencios administrativ, rezoluţia de clasare nr. 473/A din 11.02.2020 şi rezoluţia de respingere a plângerii formulate împotriva acesteia din data de 25.03.2020 emisă de inspectorul şef în dosarul nr. x fiind acte emise de inspectorul judiciar şi inspectorul-şef în exercitarea atribuţiilor prevăzute de Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Legitimarea procesuală pasivă presupune identitatea care trebuie să existe între persoana pârâtului şi persoana obligată în raportul juridic dedus judecăţii, or o astfel de identitate nu poate fi reţinută în cauza de faţă în condiţiile în care pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii nu este emitentul actelor atacate.

Totodată, instanţa de control judiciar reţine că potrivit art. 45 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, "Inspecţia Judiciară se poate sesiza din oficiu sau poate fi sesizată în scris şi motivat de orice persoană interesată, inclusiv de Consiliul Superior al Magistraturii, în legătură cu abaterile disciplinare săvârşite de judecători şi procurori".

În acest context, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că înaintarea, în mod greşit, a sesizării către Consiliul Superior al Magistraturii, nu atrage calitatea procesuală pasivă a intimatei, recurentul-reclamant nedovedind existenţa unui raport juridic de drept administrativ care să justifice calitatea procesuală pasivă a Consiliului, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond.

În plus, cercetarea disciplinară prealabilă se realizează de către Inspecţia Judiciară, conform competenţelor recunoscute de legiuitor prin art. 45 şi urm. din Legea nr. 317/2004, atributul sesizării secţiei corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii, cu privire la acţiunea disciplinară exercitată, revenind tot instituţiei menţionate conform art. 47 din actul normativ menţionat.

Înalta Curte va înlătura, ca nefondate, şi susţinerile recurentului-reclamant, legate de atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii, prin secţiile sale, privind judecarea acţiunilor disciplinare exercitate împotriva judecătorilor sau a procurorilor de către Inspecţia Judiciară, de către ministrul justiţiei, de către preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau de către procurorul general, fiind lipsit de relevanţă acest fapt pentru soluţionarea speţei, deoarece procedura declanşată prin sesizarea formulată de recurentul-reclamant nu a atins acel stadiu procedural, fiind respinsă preliminar de Inspecţia Judiciară în condiţiile art. 45 alin. (4) raportat la art. 451 din Legea nr. 317/2004 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, printr-un act administrativ ce nu implică cu nimic Consiliul Superior al Magistraturii.

Având în vedere argumentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că, în mod corect, a fost admisă de către instanţa de fond excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Superior al Magistraturii, recursul formulat de recurentul-reclamant fiind nefondat sub acest aspect.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa instanţei de fond este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., soluţia pronunţată fiind legală şi temeinică.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei nr. 938 din 05 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 noiembrie 2021.