Insurer's appeal dismissed: Guarantee Fund not liable for late-payment penalties or court costs, only principal indemnity.

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Ix-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat anularea în parte a Deciziei FGA nr. 25184 din 25.11.2020; obligarea pârâtului FGA la plata sumei de 3923.37 RON reprezentând penalităţi de întârziere şi a sumei de 1270.08 RON reprezentând cheltuieli de judecată stabilite prin sentinţa civilă nr. 11054/07.09.2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 în dosarul nr. x/2015; obligarea pârâtului FGA la plata cheltuielilor de judecată generate de soluţionarea prezentului litigiu.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 826/2021 din 27 mai 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare, ca nefondată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 826/2021 din 27 mai 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.A., invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

A solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea contestaţiei formulată, anularea Deciziei FGA nr. 25184 din 25.11.2020; obligarea intimatului-pârât FGA la plata sumei de 3923.37 RON reprezentând penalităţi de întârziere şi a sumei de 1270.08 RON reprezentând cheltuieli de judecată stabilite prin sentinţa civilă nr. 11054/07.09.2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 în dosarul nr. x/2015.

Recurenta-reclamantă a considerat că motivarea instanţei de fond este nelegală şi netemeinică şi nu ţine cont de normele legale aplicabile speţei, prezentând următoarele argumente:

1. Penalităţile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări reprezintă creanţe din asigurări potrivit Legii nr. 213/2015, în acest sens a făcut referire la considerentul de la pct. 124 din Decizia nr. 29/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept şi la considerentul de la pct. 59 din Decizia nr. 86/2017 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile;

2. Penalităţile de întârziere rezultă din contractul de asigurare RCA, fiind prevăzute chiar prin normele care reglementează contractul de asigurare (Ordinul CSA nr. 14/2011 şi Norma 23/2014);

3. FGA poate recupera penalităţile şi cheltuielile de judecată în cadrul procedurii falimentului, invocând prevederile Legii nr. 213/2015 potrivit cărora, prin derogare de la dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi şi/sau cheltuieli de judecată pe care acesta le-a achitat din resursele sale;

4. Posibilitatea creditorului de a solicita recuperarea penalităţilor şi a cheltuielilor de judecată în cadrul procedurii falimentului nu este de natură să excludă posibilitatea recuperării acestora de la FGA, în susţinerea acestui argument a făcut referire la art. 17 din Legea nr. 213/2015 şi la Decizia nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

1.5. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486 şi art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 24 noiembrie 2022, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.A. este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Prin decizia nr. 25184 din 25.11.2020 emisă de către Fondul de Garantare a Asiguratorilor s-a admis cererea de plată pentru suma de 10.217 RON cu privire la debitul principal, reprezentând contravaloarea despăgubirii autovehiculului avariat şi s-a respins cererea de plată pentru suma de 5.193,45 RON (din care 3923.37 RON reprezentând penalităţi de întârziere şi 1270.08 RON reprezentând cheltuieli de judecată stabilite prin sentinţa civilă nr. 11054/07.09.2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 în dosarul nr. x/2015) solicitate de reclamanta A. S.A.

Reclamanta A. S.A. a investit instanţa de contencios administrativ cu anularea în parte a deciziei FGA nr. 25184 din 25.11.2020 şi obligarea pârâtului la plata sumei de 5.193,45 RON reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată.

Prima instanţă a respins cererea dedusă judecăţii reţinând, în esenţă, că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată nu reprezintă creanţe de asigurări în sensul dat de Legea nr. 213/2015, astfel încât pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa, ci reprezintă obligaţii civile rezultate din comportamentul culpabil al asiguratorului B. S.A.

Reclamanta a criticat sentinţa de fond, invocând motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

Preliminar, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a invocat formal motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., fără a formula nicio critică concretă care să se circumscrie acestui motiv.

Analizând sentinţa atacată prin raportare la cel de-al doilea motiv de casare invocat, astfel cum este reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest motiv de nelegalitate nu este incident în cauză, criticile formulate de parte din această perspectivă fiind nefondate.

În esenţă, chestiunea supusă analizei instanţei vizează penalităţile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări şi cheltuielile de judecată stabilite prin sentinţa civilă nr. 11054/07.09.2015, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti în dosarul nr. x/2015, asupra căreia părţile au opinii contrare, în sensul că acestea reprezintă sau nu creanţe din asigurări în temeiul Legii nr. 213/2015, precum şi dacă izvorăsc sau nu din contractul de asigurare RCA.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de control judiciar constată că prima instanţă a pronunţat hotărârea cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în materie raportat la situaţia de fapt reţinută, soluţie pe care, la rândul său, o adoptă ca atare.

Cu referire la motivul de respingere a cererii de plată, Înalta Curte reţine incidenţa art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 potrivit căruia creanţele de asigurări sunt definite ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de Garantare a Asiguraţilor, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, acordă creanţei de asigurare aceeaşi definiţie, respectiv:

"creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Faţă de aceste dispoziţii legale, Înalta Curte reţine că penalităţile de întârziere aferente daunelor materiale nu reprezintă creanţe de asigurări în înţelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 deoarece, pe de o parte, prin hotărârile judecătoreşti nu se instituie obligaţia de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraţilor, ci, în sarcina asigurătorului în faliment, iar, pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor doar în măsura în care constituie creanţe de asigurări.

Pe de altă parte, prevederile art. 2214 din C. civ. stabilesc că " În cazul asigurării de bunuri asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite", din interpretarea acestora rezultând că despăgubirea care decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Aşadar, scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraţilor este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un suport legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăţilor de asigurare şi, implicit, pentru a putea fi obligat şi la plata penalităţilor de întârziere, a dobânzilor legale sau a cheltuielilor de judecată.

Dimpotrivă, din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci tocmai dispoziţiile actului normativ menţionat, acesta fiind ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor or despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale daunelor interese moratorii, penalităţilor sau cheltuielilor de judecată, întrucât acestea sunt determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

Această concluzie este confirmată şi de art. 1535 din noul C. civ. care prevede că "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu", sancţiunile în discuţie constând în penalităţi de întârziere aplicabile asigurătorului pentru neplata la termen a unei despăgubiri.

Or, având în vedere că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este continuatorul B. S.A., nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, criticile formulate de recurenta-reclamantă din această perspectivă şi invocarea în acest sens a considerentelor cuprinse la pct. 59 al Deciziei nr. 86/2017 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, nefiind, prin urmare, fondate.

Cât priveşte invocarea în cauză a Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, mai exact a considerentelor de la pct. 124, instanţa de control judiciar reţine că prin această decizie nu s-a stabilit că penalităţile de întârziere reprezintă creanţe de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015 ci, s-a constatat că în cuprinsul definiţiei date noţiunii de creanţă de asigurare legiuitorul a folosit, iniţial, termenul la plural, respectiv "creanţele creditorilor de asigurări", întrucât a înţeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalităţile, pentru ca, ulterior, să indice în mod clar elementul care uneşte aceste creanţe şi impune a fi tratate ca fiind una singură, şi anume contractul de asigurare, ipoteză care, aşa cum s-a arătat în precedent, nu se verifică în speţă, temeiul răspunderii pârâtului nefiind reprezentat de contractul de asigurare, ci de prevederile Legii nr. 213/2015.

De altfel, referirea la termenul "penalităţi" din cuprinsul considerentelor acestei decizii nu poate fi privită în afara restului considerentelor, din cuprinsul cărora rezultă că sunt creanţe ale creditorilor de asigurări acelea care rezultă din contractul de asigurare.

Pe de altă parte, este de observat că legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, astfel că recurenta-reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina intimatului-pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, penalităţile de întârziere nefiind, prin urmare, incluse în sfera creanţei de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa.

În cazul dedus judecăţii, recurenta-reclamantă a solicitat şi cheltuieli de judecată cu privire la un dosar aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, în care intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu a fost parte, deci nu în baza contractului de asigurare încheiat.

De reţinut este şi faptul că, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., cheltuielile de judecată reprezintă o sancţiune pentru neîndeplinirea obligaţiilor de către partea care a căzut în pretenţii în cadrul unui litigiu. Or, în cauză, Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu a fost parte în dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, ci B. S.A..

Prin urmare, asigurătorul poate datora penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată solicitate nu în baza contractului de asigurare încheiat cu reclamanta, ci ca urmare a culpei sale în executarea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirii, precum şi ca urmare a culpei sale procesuale în demararea litigiului.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea Deciziei nr. 25184 din 25.11.2020 emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prima instanţă apreciind în mod corect că sumele solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată nu reprezintă creanţe de asigurări pentru a fi obligat Fondul la plata acestora, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispoziţiile Legii nr. 213/2015, aşa încât argumentele expuse de către recurenta-reclamantă în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine casarea hotărârii de fond, întrucât a fost dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente în cauză.

2.2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

În temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul formulat de reclamanta A. S.A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei nr. 826/2021 din 27 mai 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 24 noiembrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.