Coverage of litigation and enforcement costs as insurance claims under the Insurers' Guarantee Fund

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 21.12.2020 sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a contestat Decizia nr. 25209/26.11.2020 emisă de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând instanţei să anuleze în parte decizia contestată, ca fiind nelegală, să oblige intimatul la plata sumei de 1024,88 RON reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în dosarul nr. x/2014 şi cheltuieli de executare, precum şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 743 din 10 mai 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 743 din 10 mai 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.A., invocând greşita aplicare şi încălcarea normelor de drept material de către prima instanţă.

A solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii şi, după analizarea fondului, obligarea intimatului la plata sumei de 1024,88 RON, reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată în dosarul nr. x/2014, precum şi cheltuieli de executare.

În esenţă, a susţinut că hotărârea recurată se bazează pe o interpretare eronată a noţiunii de creanţă de asigurare, aşa cum este definită de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 şi cum a fost interpretată prin Decizia 29/2020 pronunţată de ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept.

Potrivit interpretării date de ÎCCJ cu forţă obligatorie după publicarea Deciziei 29/2020, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al asigurătorului. Or, sumele solicitate de A. şi cu privire la care Fondul de Garantare a Asiguraţilor a refuzat plata decurg dintr-o hotărâre judecătorească pronunţată în cadrul unui litigiu în care A. îşi exercita dreptul de regres împotriva B.. Mai precis, toate sumele acordate de instanţă prin această hotărâre au fost acordate în favoarea A. tocmai în baza recunoaşterii şi valorificării dreptului său de regres. Aşadar, atât textul legal al art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 cât şi Decizia 29/2020 se suprapun pe situaţia din speţă.

Analizând în detaliu texul legal de la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 şi intenţia legiuitorului faţă de formularea textului, ÎCCJ stipulează expres că în definiţia creanţei de asigurare, cu privire la care subzistă obligaţia de plată în sarcina FGA, se circumscriu atât obligaţiile principale de plată a despăgubirilor, cât şi orice alte obligaţii accesorii acestora, aşa cum este cazul sumelor solicitate în speţa de faţă. Or, aceste considerente pe care se sprijină dispozitivul Deciziei nr. 29/2020 au în mod evident aceeaşi forţă obligatorie ca şi dispozitivul, în temeiul art. 430 alin. (2) C. proc. civ.

Prin urmare, orice interpretare care ar tinde la scoaterea accesoriilor din conţinutul noţiunii de creanţă de asigurare, aşa cum este cea adoptată prin sentinţa recurată, este vădit contrară interpretării obligatorii a ÎCCJ şi textului legal.

În continuare, recurenta-reclamantă a susţinut că s-au încălcat prevederile Legii nr. 213/2015, ale Normei ASF 16/2015 şi ale principiilor generale de drept.

A arătat că interpretarea primei instanţe potrivit căreia prin Legea nr. 213/2015 legiuitorul a stabilit în sarcina FGA doar obligaţia de a achita strict despăgubirea decurgând din producerea riscului asigurat, deoarece doar aceasta ar fi creanţă derivată din contractul de asigurare, în timp ce penalităţile de întârziere sau cheltuielile de judecată sau de executare sunt consecinţa atitudinii culpabile a asigurătorului falit şi aceste obligaţii de plată nu sunt preluate de FGA, contravine rolului stabilit de legiuitor pentru FGA, aşa cum rezultă el din Legea nr. 213/2015.

Aşadar, FGA a fost constituit ca schemă de garantare a plăţii creanţelor decurgând din contractele de asigurare. Imediat ce un asigurător intră în faliment, FGA preia în patrimoniul propriu obligaţiile de plată a creanţelor de asigurare ale acestuia, fiind obligat la plată faţă de creditorii de asigurare în locul asigurătorului falit. Singura limitare a acestei obligaţii de plată este cea stabilită prin art. 15 din Legea 213/2015, respectiv suma de plată nu poate depăşi plafonul de garantare care a fost stabilit la suma de 450.000 RON/creditor de asigurare.

Prin urmare, de vreme ce preia obligaţia asigurătorului intrat în faliment, FGA va fi obligat la plata tuturor sumelor pe care acesta le-ar fi datorat în baza contractului de asigurare, indiferent daca ele erau despăgubiri propriu-zise, penalităţii sau alte cheltuieli care au natură accesorie faţă de despăgubirile solicitate în baza contractului de asigurare.

De asemenea, în opinia recurentei-reclamnate nu se poate susţine că penalităţile şi cheltuieli de judecată sau executare ar fi cheltuieli situate în afara raportului contractual de asigurare. În realitate, ele nu au un izvor distinct, de sine stătător, ci se nasc în strânsă legătură cu contractul de asigurare, având o natură accesorie obligaţiei principale a asigurătorului de plată a despăgubirilor. Mai mult, nici legea nu face nicio distincţie expresă între sumele datorate de asigurătorul falit şi preluate de FGA, singura limitare fiind plafonul de garantare.

Astfel, în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere, acestea au fost stabilite în temeiul dispoziţiilor art. 64 alin. (4) din Ordinul CSA nr. 14/2011, iar obligaţia de plată a penalităţilor este o obligaţie care incumbă asigurătorului în baza prevederilor specifice ale contractului de asigurare RCA, astfel încât natura de creanţă de asigurare a obligaţiei de plată a penalităţilor nu poate fi pusă la îndoială.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată şi cele de executare, de vreme ce ele au fost determinate de un litigiu demarat în baza unui contract de asigurare, nu se poate susţine că ar fi distincte de obligaţiile decurgând din contractul de asigurare şi de noţiunea de creanţă de asigurare. Ele au un caracter accesoriu obligaţiilor specifice asigurătorului falit astfel că, în momentul deschiderii procedurii împotriva asigurătorului, ele sunt preluate întocmai de FGA care acţionează ca un garant. Nu există niciun text sau raţionament legal care să-i permită Fondului să refuze achitarea acestor cheltuieli.

Or, interpretarea primei instanţe în sensul că penalităţile şi cheltuielile de judecată şi cele de executare ar trebui să aibă un regim juridic distinct de creanţa principală faţă de care sunt accesorii încalcă principiul de drept accesorium sequitur principale. De asemenea, impunând un regim juridic distinct penalităţilor şi cheltuielilor de judecată şi celor de executare în lipsa vreunei dispoziţii legale exprese care să permită acest lucru, instanţa încalcă principiul: ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Mai mult, art. 18 alin. (2) din Legea 213/2015 şi art. 25 alin. (3) din Norma ASF 16/2015 dovedesc clar care a fost intenţia legiuitorului în definirea întinderii obligaţiei de plată a FGA.

Legea nr. 213/2015 consacră expres dreptul FGA de a se înscrie în tabelul creditorilor cu "orice sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale." Aşadar, este evident că legiuitorul a plecat de la premisa că Fondul va achita alături de despăgubiri şi orice alte dobânzi sau cheltuieli accesorii, această idee fiind întărită şi de prevederile art. 25 alin. (3) din Norma ASF 16/2015 (în vigoare în perioada relevantă) în care se arată că pe de o parte, în noţiunea de creanţe de asigurări intră şi dobânzile şi alte cheltuieli, iar pe de altă parte, legiuitorul a anticipat că Fondul, din disponibilităţile sale, va plăti şi dobânzi şi alte cheltuieli.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

1.5. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486 şi art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 24 noiembrie 2022, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.A. este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Prin decizia nr. 25209 din 26.11.2020 emisă de către Fondul de Garantare a Asiguratorilor s-a admis cererea de plată pentru suma de 2.006 RON cu privire la debitul principal reprezentând contravaloarea despăgubirii autovehiculului avariat şi s-a respins cererea de plată pentru suma de 1.024,88 RON, din care suma de 145,42 RON reprezintă cheltuielile de judecată acordate prin sentinţa civilă nr. 4189/27.03.2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 în dosarul nr. x/2014 şi suma de 879,46 RON reprezintă cheltuielile de executare silită în dosarul de executare nr. 1485/27.08.2015.

Reclamanta A. S.A. a investit instanţa de contencios administrativ cu anularea în parte a deciziei FGA nr. 25209/26.11.2020 şi obligarea pârâtului la plata sumei de 1024,88 RON reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în dosarul nr. x/2014 şi cheltuieli de executare.

Prima instanţă a respins cererea dedusă judecăţii reţinând, în esenţă, că fundamentul suportării cheltuielilor de judecată şi a cheltuielilor de executare rămâne culpa procesuală decurgând din atitudinea părţii care a ocazionat declanşarea declanşarea demersului judiciar şi a procedurii de executare silită. Aceste cheltuieli nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa, ci reprezintă obligaţii civile rezultate din comportamentul ilicit al asiguratorului B. S.A..

Reclamanta a criticat sentinţa de fond, invocând motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Preliminar, Înalta Curte reţine că deşi recurenta-reclamantă prin cererea de recurs solicită casarea hotărârii şi obligarea intimatului la plata sumei de 1024,88 RON, reprezentând penalităţi de întârziere, cheltuieli de judecată efectuate în dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei Sectorului 3 şi cheltuieli de executare, în realitate, prin cererea de plată adresată FGA şi prin acţiunea introdusă în faţa primei instanţe, suma solicitată vizează doar cheltuielile de judecată acordate prin sentinţa civilă nr. 4189/27.03.2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 în dosarul nr. x/2014, în sumă de 145,42 RON şi cheltuielile de executare silită efectuate în dosarul de executare nr. 1485/27.08.2015, în sumă de 879,46 RON.

Prin urmare, argumentele recurentei-reclamante referitoare la caracterul de creanţe de asigurare al penalităţilor de întârziere nu vor fi analizate, întrucât nu au făcut obiectul analizei în procedura administrativă şi judiciară, nefiind stabilită prin sentinţa civilă nr. 4189/27.03.2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 în dosarul nr. x/2014, nicio sumă cu titlu de penalităţi de întârziere, cum eronat se susţine.

Analizând sentinţa atacată prin raportare la motivul de casare invocat, astfel cum este reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest motiv de nelegalitate nu este incident în cauză, criticile formulate de parte din această perspectivă fiind nefondate.

În esenţă, chestiunea supusă analizei instanţei vizează cheltuielile de judecată stabilite prin sentinţa civilă nr. 4189 din 27.03.2015, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti în dosarul nr. x/2014 şi cheltuielile de executare efectuate în dosarul de executare nr. 1485/27.08.2015,asupra căreia părţile au opinii contrare, în sensul că acestea reprezintă sau nu creanţe din asigurări în temeiul Legii nr. 213/2015, precum şi dacă izvorăsc sau nu din contractul de asigurare RCA.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de control judiciar constată că prima instanţă a pronunţat hotărârea cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în materie raportat la situaţia de fapt reţinută, soluţie pe care, la rândul său, o adoptă ca atare.

Cu referire la motivul de respingere a cererii de plată, Înalta Curte reţine incidenţa art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 potrivit căruia creanţele de asigurări sunt definite ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de Garantare a Asiguraţilor, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, acordă creanţei de asigurare aceeaşi definiţie, respectiv:

"creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Faţă de aceste dispoziţii legale, cheltuielile de judecată şi cheltuielile de executare silită nu reprezintă creanţe de asigurări în înţelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 deoarece, pe de o parte, prin hotărârile judecătoreşti nu se instituie obligaţia de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraţilor, ci, în sarcina asigurătorului în faliment, iar, pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor doar în măsura în care constituie creanţe de asigurări.

Pe de altă parte, prevederile art. 2214 din C. civ. stabilesc că " În cazul asigurării de bunuri asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite", din interpretarea acestora rezultând că despăgubirea care decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Aşadar, scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraţilor este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un suport legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăţilor de asigurare şi, implicit, pentru a putea fi obligat şi la plata altor sume de bani cu titlu de penalităţi de întârziere, dobânzi legale, cheltuieli de judecată sau cheltuieli de executare silită.

Dimpotrivă, din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci tocmai dispoziţiile actului normativ menţionat, acesta fiind ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor or despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale daunelor interese moratorii, penalităţilor, cheltuielilor de judecată sau cheltuielilor de executare silită întrucât acestea sunt determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

Or, având în vedere că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este continuatorul B. S.A., nu i se poate imputa culpa asigurătorului, criticile formulate de recurenta-reclamantă din această perspectivă, nefiind, prin urmare, fondate.

Cât priveşte invocarea în cauză a Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, mai exact a considerentelor de la pct. 123 şi 124, instanţa de control judiciar reţine că prin această decizie nu s-a stabilit caracterul de creanţă de asigurări a cheltuielilor de judecată şi a cheltuielilor de executare pretinse de la asiguratorul falit, în sensul în care acestea ar reprezenta creanţe de asigurări potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ci, dimpotrivă, s-a condiţionat recunoaşterea acestei calităţi de aceea ca despăgubirile solicitate de asigurator, independent de natura lor, să aibă drept izvor contractul de asigurare.

Pe de altă parte, este de observat că recurenta-reclamantă a solicitat cheltuieli de judecată cu privire la un dosar aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, în care intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu a fost parte, deci nu în baza contractului de asigurare încheiat.

De reţinut este şi faptul că, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., cheltuielile de judecată reprezintă o sancţiune pentru neîndeplinirea obligaţiilor de către partea care a căzut în pretenţii în cadrul unui litigiu. Or, în cauză, Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu a fost parte în dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, ci B. S.A..

Prin urmare, asigurătorul poate datora cheltuieli de judecată şi cheltuieli de executare nu în baza contractului de asigurare încheiat cu reclamanta, ci ca urmare a culpei sale procesuale în demararea litigiului şi a procedurii de executare silită.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea Deciziei nr. 25209 din 26.11.2020 emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prima instanţă apreciind în mod corect că suma solicitată cu titlu de cheltuieli de judecată şi cheltuieli de executare nu reprezintă creanţe de asigurări pentru a fi obligat Fondul la plata acestora, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispoziţiile Legii nr. 213/2015, aşa încât argumentele expuse de către recurenta-reclamantă în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine casarea hotărârii de fond, întrucât a fost dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente în cauză.

2.2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

În temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul formulat de reclamanta A. S.A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 743 din 10 mai 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 24 noiembrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.