Insolvent insurer guarantee fund: exclusion of late interest and litigation costs from statutory insurance claims under Law No. 213/2015

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin contestaţia înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 11.11.2020, cu nr. x/2020, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraţilor, a solicitat instanţei de judecată să dispună următoarele:

1. Anularea în parte a Deciziei nr. 24643/20.10.2020 ca fiind nelegală;

2. Obligarea intimatului la plata sumei de 759,13 RON, reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată efectuate în dosarul nr. x/2015;

3. Obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 472 din 26 martie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea privind pe reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraţilor.

A anulat în parte decizia nr. 24643/20.10.2020 în ceea ce priveşte respingerea cererii de plată cu privire la penalităţile de întârziere.

A obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 528,57 RON reprezentând penalităţi de întârziere.

A obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1.103 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

1.4. Căile de atac exercitate în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 472 din 26 martie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs ambele părţi.

1.4.1. Reclamanta A. S.A. a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii şi, după analizarea fondului, anularea în parte a deciziei FGA şi obligarea intimatului la plata sumei de 230,56 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Sector 3 Bucureşti.

În drept, a invocat incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A arătat că hotărârea recurată, în ceea ce priveşte soluţia referitoare la cheltuielile de judecată efectuate în dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Sector 3 Bucureşti, se bazează pe o interpretare eronată a noţiunii de creanţă de asigurare, aşa cum este definită de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 şi cum a fost interpretată prin Decizia nr. 29/2020 pronunţată de ICCJ în Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept.

Recurenta-reclamantă, făcând referire la considerentele reţinute la pct. 123 şi pct. 124 ale Deciziei nr. 29/2020 a ICCJ, a susţinut că prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al asigurătorului. Or, sumele solicitate de A. şi cu privire la care FGA a refuzat plata decurg dintr-o hotărâre judecătorească pronunţată în cadrul unui litigiu în care A. îşi exercita dreptul de regres împotriva B.. Mai precis, toate sumele acordate de instanţă prin această hotărâre au fost acordate în favoarea A. tocmai în baza recunoaşterii şi valorificării dreptului său de regres. Aşadar atât textul legal de la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213./2015 cât şi Decizia nr. 29/2020 se suprapun perfect pe situaţia din speţă, iar Decizia nr. 29/2020 este pe deplin aplicabilă în speţă.

A mai arătat că, analizând în detaliu texul legal de la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 şi intenţia legiuitorului faţă de formularea textului, ICCJ a stipulat expres că în definiţia creanţei de asigurare, cu privire la care subzistă obligaţia de plată în sarcina FGA, se circumscriu atât obligaţiile principale de plată a despăgubirilor, cât şi orice alte obligaţii accesorii acestora, aşa cum este cazul sumelor solicitate în speţa de faţă.

Prin urmare, orice interpretare care ar tinde la scoaterea accesoriilor din conţinutul noţiunii de creanţă de asigurare, aşa cum este cea adoptată prin sentinţa recurată, este vădit contrară interpretării obligatorii a ÎCCJ şi textului legal.

În continuare, a invocat încălcarea de către instanţa de fond a prevederilor Legii nr. 213/2015, a Normei ASF nr. 16/2015 şi ale principiilor generale de drept.

În opinia sa, interpretarea primei instanţe în sensul că prin Legea nr. 213/2015 legiuitorul nu a stabilit în sarcina FGA obligaţia de a achita cheltuielile de judecată, întrucât acestea sunt consecinţa atitudinii culpabile a asigurătorului falit şi aceste obligaţii de plată nu sunt preluate de FGA, contravine rolului stabilit de legiuitor pentru FGA, aşa cum rezultă el din Legea nr. 213/2015.

FGA a fost constituit ca schemă de garantare a plăţii creanţelor decurgând din contractele de asigurare. Imediat ce un asigurător intră în faliment, FGA preia în patrimoniul propriu obligaţiile de plată a creanţelor de asigurare ale acestuia, fiind obligat la plată faţă de creditorii de asigurare în locul asigurătorului falit. Singura limitare a acestei obligaţii de plată este cea stabilită prin art. 15 din Legea nr. 213/2015, respectiv suma de plată nu poate depăşi plafonul de garantare care a fost stabilit la 450.000 RON/creditor de asigurare.

Prin urmare, de vreme ce preia obligaţia asigurătorului intrat în faliment, FGA va fi obligat la plata tuturor sumelor pe care acesta le-ar fi datorat în baza contractului de asigurare, indiferent dacă ele erau despăgubiri propriu-zise, penalităţi sau alte cheltuieli care au natură accesorie faţă de despăgubirile solicitate în baza contractului de asigurare.

De asemenea, nu se poate susţine că aceste cheltuieli de judecată ar fi cheltuieli situate în afara raportului contractual de asigurare. În realitate, ele nu au un izvor distinct, de sine stătător, ci ele se nasc în strânsă legătură cu contractul de asigurare, având o natură accesorie obligaţiei principale a asigurătorului de plată a despăgubirilor. Mai mult, nici legea nu face nicio distincţie expresă între sumele datorate de asigurătorul falit şi preluate de FGA, singura limitare fiind plafonul de garantare.

Astfel, în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, de vreme ce ele au fost determinate de un litigiu demarat în baza unui contract de asigurare, nu se poate susţine că ar fi distincte de obligaţiile decurgând din contractul de asigurare şi de noţiunea de creanţă de asigurare. Ele au un caracter accesoriu obligaţiilor specifice asigurătorului falit astfel că, în momentul deschiderii procedurii împotriva asigurătorului, ele sunt preluate întocmai de FGA care acţionează ca un garant. Nu există niciun text sau raţionament legal care să-i permită Fondului să refuze achitarea acestor cheltuieli.

Or, interpretarea primei instanţe în sensul că aceste cheltuielile de judecată ar trebui să aibă un regim juridic distinct de creanţa principală, faţă de care sunt accesorii, încalcă principiul de drept accesorium sequitur principale. De asemenea, impunând un regim juridic distinct cheltuielilor de judecată, în lipsa vreunei dispoziţii legale exprese care să permită acest lucru, instanţa încalcă principiul: ubî lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Mai mult, art. 18 alin. (2) din Legea 213/2015 şi art. 25 alin. (3) din Norma ASF 16/2015 dovedesc clar care a fost intenţia legiuitorului în definirea întinderii obligaţiei de plată a FGA. Legea nr. 213/2015 consacră expres dreptul FGA de a se înscrie în tabelul creditorilor cu orice sume plătite ulterior termenului legal general, iar detaliind aceste sume legea stipulează expres: orice sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale.

Aşadar este evident că legiuitorul a plecat de la premisa că Fondul va achita alături de despăgubiri şi orice alte dobânzi sau cheltuieli accesorii, această idee fiind întărită şi de prevederile art. 25 alin. (3) din Norma ASF nr. 16/2015.

Din formularea acestui normativ este evident că, în înţelesul legiuitorului, pe de o parte, în noţiunea de creanţe de asigurări intră şi dobânzile şi alte cheltuieli, iar pe de altă parte, legiuitorul a anticipat că Fondul, din disponibilităţile sale, va plăti şi dobânzi şi alte cheltuieli.

Este incontestabil că Fondul nu s-ar putea înscrie la masa credală a asigurătorului falit decât cu dobânzi sau cheltuieli plătite de Fond, dar ocazionate de culpa asigurătorului falit, iar nu cu sume decurgând din culpa proprie, această din urmă situaţie echivalând cu o flagrantă încălcare a drepturilor creditorilor asigurătorului falit şi a principiilor generale care guvernează procedura insolvenţei.

1.4.2. Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei de fond în sensul respingerii penalităţilor de întârziere şi menţinerea deciziei FGA ca fiind temeinică şi legală, cu obligarea reclamantei-intimate la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

În esenţă, a arătat că instanţa de fond în mod greşit a apreciat că FGA nu datorează despăgubiri prin "efectul legii".

În acest sens, a menţionat că FGA analizează evenimentul asigurat şi produs respectând dizpoziţiile legale şi condiţiile de asigurare încheiate de asigurătorul falit, dar nu se confundă cu asigurătorul falit, deoarece nu a fost parte contractantă, iar culpa contractuală nu aparţine şi nici nu poate aparţine FGA-ului.

FGA achită despăgubiri în baza legii, în urma deschiderii procedurii de faliment, în urma analizării evenimentului asigurat şi produs prin raportare la dispoziţiile legii şi ale condiţiilor de asigurare, prin urmare FGA achită despăgubiri prin efectul legii şi nu ca efect al contractului de asigurare. Dispoziţiile Legii nr. 213/2015 nu prevăd asumarea de către FGA şi a răspunderii contractuale pentru a putea fi atrasă culpa contractuală sau delictuală şi, implicit, obligarea FGA de a suporta această culpă.

A arătat că FGA nu are absolut nici un raport contractual cu reclamanta-intimată şi nici obligaţii precontractuale. Dacă răspunderea contractuală nu se declanşează decât în măsura în care există un contract, înseamnă că, în cazul încetării valabilităţii acestuia, nicio problemă de răspundere contractuală nu se mai pune în legătură cu neexecutarea.

De asemenea, contractul de asigurare a încetat o dată cu declararea stării de faliment sau ca urmare al denunţării poliţei de asigurare sau ajungerea acesteia la termen, însă producerea evenimentului asigurat în interiorul termenului valabilităţii contractului de asigurare atrage răspunderea contractuală pentru neexecutare a asigurătorului falit.

Or, FGA nu este succesor în drepturile şi obligaţiile asigurătorului falit, nu este un continuator, garant sau orice altă calitate dată de instanţe FGA-ului. De altfel, prin RIL-ul nr. 26/2017 ÎCCJ a stabilit foarte clar că FGA nu este şi nu poate fi parte responsabilă civilmente.

A mai arătat că FGA nu este un asigurător şi nu preia ope legis obligaţiile asigurătorului în faliment, ci are ca scop protejarea creditorului de asigurare, ca unic creditor de asigurare care deţine mai multe creanţe de asigurare, de consecinţele insolvenţei unui asigurător, precum şi faptul că FGA este obligat să se comporte ca un profesionist în ceea ce priveşte utilizarea resurselor financiare din care este constituit.

În concluzie, recurentul-pârât a apreciat că decizia contestată este legală şi temeinică şi în ceea ce priveşte respingerea cererii de acordare a sumei de 528,57 RON reprezentând penalităţi de întârziere.

1.4. Apărările formulate în cauză

Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de reclamantă ca nefondat.

1.5. Procedura de soluţionare a recursurilor

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486 şi art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursurilor în şedinţă publică, la data de 24 noiembrie 2022, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Prin decizia nr. 24643/20.10.2020 emisă de către Fondul de Garantare a Asiguratorilor s-a admis cererea de plată pentru suma de 2.936,49 RON cu privire la debitul principal, reprezentând contravaloarea despăgubirii autovehiculului avariat. Totodată, prin aceeaşi decizie, s-a respins cererea de plată, pentru suma de 759,13 RON cu privire la penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată acordate prin sentinţa civilă nr. 18026/14.12.2015, pronunţată de către Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, în dosarul nr. x/2015, solicitate de reclamanta A. S.A.

Reclamanta a investit instanţa de contencios administrativ cu anularea în parte a deciziei FGA nr. 24643/20.10.2020 şi obligarea pârâtului la plata sumei de 759,13 RON (din care 528,57 RON reprezentând penalităţi de întârziere şi 230,56 RON reprezentând cheltuieli de judecată) stabilite prin sentinţa civilă nr. 18026/14.12.2015, pronunţată de către Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, în dosarul nr. x/2015.

Prima instanţă a admis în parte acţiunea reclamantei, a anulat în parte decizia FGA nr. 24643/20.10.2020 în ceea ce priveşte respingerea cererii de plată cu privire la penalităţile de întârziere şi a obligat pârâtul FGA la plata către reclamantă a sumei de 528,57 RON reprezentând penalităţi de întârziere.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a constatat că este întemeiată cererea reclamantei de acordare a penalităţilor de întârziere, deoarece dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 care definesc creanţa de asigurări nu exclud penalităţile de întârziere. Totodată, a reţinut interpretarea obligatorie a Deciziei nr. 29/2020 a ÎCCJ potrivit căreia creanţa de asigurări se referă şi la penalităţi.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată solicitate de reclamantă a reţinut că nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel cum sunt definite de dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 care privesc daunele materiale, daunele morale şi penalităţile izvorâte dintr-un contract de asigurare.

Împotriva sentinţei primei instanţe atât reclamanta, cât şi pârâta au declarat recurs, părţile având opinii contrare asupra chestiunii supuse analizei instanţei care a vizat penalităţile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări şi cheltuielile de judecată stabilite prin sentinţa civilă nr. 18026/14.12.2015, pronunţată de către Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, în dosarul nr. x/2015, în sensul că acestea reprezintă sau nu creanţe din asigurări în temeiul Legii nr. 213/2015, precum şi dacă izvorăsc sau nu din contractul de asigurare RCA.

2.2. Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare este fondat, urmând a fi admis, pentru considerentele arătate în continuare.

Recurentul-pârât a criticat soluţia prin care a fost obligat la plata sumei de 528,57 RON reprezentând penalităţi de întârziere, invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material aplicabile speţei, indicând în acest sens art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Înalta Curte reţine că în art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanţele de asigurări sunt definite ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de Garantare a Asiguraţilor, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, acordă creanţei de asigurare aceeaşi definiţie, respectiv:

"creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Faţă de aceste dispoziţii legale, Înalta Curte, contrar opiniei judecătorului primei instanţe, reţine că penalităţile de întârziere aferente daunelor materiale nu reprezintă creanţe de asigurări în înţelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 deoarece, pe de o parte, prin hotărârile judecătoreşti nu se instituie obligaţia de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraţilor, ci, în sarcina asigurătorului în faliment, iar, pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor doar în măsura în care constituie creanţe de asigurări.

De asemenea, dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, respectiv "(3) Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Pe de altă parte, prevederile art. 2214 din C. civ. stabilesc că " În cazul asigurării de bunuri asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite", din interpretarea acestora rezultând că despăgubirea care decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Aşadar, în acord cu susţinerile recurentului-pârât, scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraţilor este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un suport legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăţilor de asigurare şi, implicit, pentru a putea fi obligat şi la plata penalităţilor de întârziere, a dobânzilor legale sau a cheltuielilor de judecată.

Dimpotrivă, din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci tocmai dispoziţiile actului normativ menţionat, acesta fiind ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor ori despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale daunelor interese moratorii, penalităţilor sau cheltuielilor de judecată, întrucât acestea sunt determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

Această concluzie este confirmată şi de art. 1535 din noul C. civ. care prevede că "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu", sancţiunile în discuţie constând în penalităţi de întârziere aplicabile asigurătorului pentru neplata la termen a unei despăgubiri.

Or, având în vedere că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este continuatorul B. S.A. (intrată în procedura falimentului), nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, criticile formulate de recurentul-pârât din această perspectivă, fiind, prin urmare, întemeiate.

Pe de altă parte, este de observat că legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, astfel că reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, penalităţile de întârziere nefiind, prin urmare, incluse în sfera creanţei de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa.

2.3. Analizând sentinţa atacată prin raportare la motivul de casare invocat de reclamanta A. S.A., Înalta Curte constată că acest motiv de nelegalitate nu este incident în cauză, criticile formulate de parte din această perspectivă fiind nefondate.

În cazul dedus judecăţii, recurenta-reclamantă solicită şi cheltuieli de judecată cu privire la un dosar aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, dosar în care intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu a fost parte, deci nu în baza contractului de asigurare încheiat.

Este reţinut şi faptul că, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., cheltuielile de judecată reprezintă o sancţiune pentru neîndeplinirea obligaţiilor de către partea care a căzut în pretenţii în cadrul unui litigiu. Or, în cauză, Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu a fost parte în dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, ci B. S.A..

Prin urmare, asigurătorul poate datora penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată solicitate nu în baza contractului de asigurare încheiat cu reclamanta, ci ca urmare a culpei sale în neexecutarea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirii, precum şi ca urmare a culpei sale procesuale în demararea litigiului.

Având în vedere raţionamentul expus anterior, nu poate fi primită critica recurentei-reclamante în sensul că sentinţa recurată a fost pronunţată cu încălcarea principiului accesorium sequitur principale, câtă vreme penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată nu pot fi considerate accesoriul creanţei principale de asigurare.

Sumele pretinse cu titlu de penalităţi de întârziere şi de cheltuieli de judecată reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului, cauza juridică a acordării acestor sume stabilite prin hotărâre judecătorească fiind aşadar diferită, fără legătură cu raportul de asigurare.

Prin urmare, nu poate fi validată interpretarea recurentei-reclamante potrivit căreia cheltuielile de judecată la care a fost obligată B. S.A. reprezintă creanţe de asigurări, astfel cum sunt definite de legal de la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213./2015.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea Deciziei nr. 24643/20.10.2020 emise de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prin care s-a admis cererea de plată a reclamantei doar cu privire la debitul principal.

2.4. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

În temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul formulat de reclamanta A. S.A şi să admită recursul pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor, să casează sentinţa recurată şi, în rejudecare, să respingă în tot acţiunea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 472 din 26 martie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Admite recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 472 din 26 martie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, în rejudecare, respinge în tot acţiunea.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 24 noiembrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.