Challenge to Judicial Inspection’s dismissal of disciplinary complaint: absence of bad faith or gross negligence and limits on judicial review of appellate reasoning

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 30.03.2021 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX -a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară a formulat contestaţie împotriva Rezoluţiei de respingere a sesizării din data de 25.02.2021, dată de Inspectorul Şef al Inspecţiei Judiciare în lucrarea nr. C21-277.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1017 din 25 iunie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal s-a respins acţiunea reclamantului A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţe, reclamantul A. a formulat recurs, invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, s-a arătat că lipsesc din conţinutul hotărârii recurate chiar motivele pentru care recurentul-reclamant a apreciat ca fiind greşită Rezoluţia de respingere a plângerii sale din 25.02.2021, dată de Inspectorul Şef al Inspecţiei Judiciare în lucrarea nr. C21-277.

Primul se referă la faptul că nu a indicat nicio normă de drept substanţial sau procesual care să constituie elementul material al abaterii disciplinare săvârşită de judecătorii care au pronunţat hotărârea. Contrar acestei constatări, după cum rezultă şi din preluarea unor susţineri din recursul formulat, acesta a fost întemeiat pe greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1357, art. 1349 alin. (1) şi (2) şi art. 1385 C. civ., astfel că, există norme de drept material la care instanţa de recurs trebuia să raporteze analiza sa.

Un al doilea motiv este acela că susţinând declarativ că "Inspecţia Judiciară nu îndeplineşte rolul unei suprainstanţe de control judiciar, care să intervină în activitatea instanţei de judecată în ipoteza în care petiţionarul este nemulţumit...", Inspectorul Şef produce dovada că, practic, nu a analizat de la bază plângerea sa, ceea ce corespunde unei nemotivări în fapt şi după aceea în drept a măsurii pronunţate.

Comparând cele invocate cu motivele pentru care Curtea de Apel Bucureşti a respins ca nefondată cererea sa rezultă o discrepanţă uriaşă care se datorează faptului că judecătorul fondului nu a analizat chiar motivele cererii sale, considerentele hotărârii de respingere fiind enunţate pe existenţa ori inexistenţa dispoziţiilor art. 97 din Legea nr. 303/2004 şi nicidecum pe aspectele concrete pe care le-a invocat.

În opinia recurentului-reclamant, hotărârea atacată nu s-a referit chiar la obiectul litigiului, aşa cum a înţeles acesta să îl prezinte şi să îl susţină în drept, aspect care echivalează cu o nepronunţare asupra fondului.

Concluzionând, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea la aceeaşi instanţă pentru ca aceasta să se pronunţe în raport cu obiectul cererii cu care a fost investită.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

1.5. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486 şi art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 24 noiembrie 2022, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Prin sesizarea adresată autorităţii publice intimate, înregistrată sub nr. x-2946, recurentul-reclamant A. şi-a exprimat nemulţumirea cu privire la judecătorii din cadrul Curţii de Apel Galaţi care au soluţionat dosarul nr. x/2017 şi au pronunţat decizia nr. 127R/17.06.2020 prin care s-a anulat recursul său, solicitând exercitarea acţiunii disciplinare faţă de aceştia pentru exercitarea funcţiei cu rea credinţă sau gravă neglijenţă.

Sesizarea recurentului-reclamantului a fost clasată prin rezoluţia nr. 2960/A din 25.09.2020 emisă în lucrarea nr. 20-2946, în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, motivat de faptul că nu au rezultat indicii de săvârşire a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.

Împotriva rezoluţiei de clasare recurentul-reclamant a formulat plângere în temeiul art. 451 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată şi modificată, aceasta fiind respinsă prin rezoluţia Inspectorului Şef din 25.02.2021 emisă în lucrarea nr. C21-277.

Recurentul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ cu contestaţie împotriva rezoluţiei Inspectorului Şef din 25.02.2021 emisă în lucrarea nr. C21-277, apreciind că este netemeinică.

Prima instanţă a respins acţiunea reclamantului ca neîntemeiată reţinând, în esenţă, că actele administrative atacate sunt legale şi temeinice.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că deşi recurentul-reclamant a invocat incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în realitate, majoritatea criticile de nelegalitate formulate se circumscriu motivului prevăzut de pct. 6, sentinţa atacată urmând a fi analizată şi din perspectiva acestui motiv de casare.

În concret, prin cererea de recurs s-a susţinut că lipsesc din conţinutul motivării hotărârii recurate, motivele pentru care recurentul-reclamant a apreciat ca fiind greşită Rezoluţia de respingere a plângerii sale; că judecătorul fondului nu a analizat chiar motivele cererii sale, considerentele hotărârii de respingere fiind enunţate pe existenţa ori inexistenţa dispoziţiilor art. 97 din Legea nr. 303/2004 şi nicidecum pe aspectele pe care le-a invocat; precum şi faptul că hotărârea atacată nu s-a referit chiar la obiectul litigiului, aşa cum a înţeles acesta să îl prezinte şi să îl susţină în drept, aspect care echivalează cu o nepronunţare asupra fondului.

Lecturând considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Aşadar, în cuprinsul hotărârii recurate, la pct. I, prima instanţă a expus cererile, susţinerile şi apărările părţilor (inclusiv motivele pentru care recurentul-reclamant a apreciat ca fiind greşită Rezoluţia de respingere a plângerii sale), iar la pct. II al hotărârii s-au expus premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv. Cu alte cuvinte, judecătorul a explicat soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii acţiunii ca neîntemeiată.

În practica consolidată a instanţei supreme, motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conţinut, nu de volum, instanţa nefiind obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte sentinţa recurată. Faptul că soluţia pronunţată nu este în concordanţă cu opinia recurentului, care apreciază că "instanţa nu a analizat chiar motivele cererii sale" ori "că nu s-a referit chiar la obiectul litigiului, aşa cum a înţeles acesta să îl prezinte şi să îl susţină în drept" nu poate să atragă casarea hotărârii în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant nu se poate reţine o nepronunţare asupra fondului de către prima instanţă, câtă vreme instanţa s-a raportat la obiectul cauzei cu care a fost investită şi a analizat legalitatea actelor administrative contestate, respectiv rezoluţia inspectorului-şef prin care a fost respinsă plângerea şi rezoluţia de clasare, astfel cum permit dispoziţiile art. 451alin. (3) şi (4) din Legea nr. 317/2004.

Analizând criticile de nelegalitate referitoare la încălcarea şi aplicarea greşită de către prima instanţă a normelor de drept material, circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în cauza de faţă, acest motiv de casare nu este incident, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă şi în cea judiciară.

Recurentul-reclamant a reluat o parte din susţinerile formulate în sesizarea şi plângerea adresate Inspecţiei Judiciare, fiind nemulţumit de neîmpărtăşirea punctului său de vedere, în privinţa întrunirii elementelor constitutive ale faptelor de abatere disciplinară prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 în ceea ce îi priveşte pe judecătorii ce au făcut obiectul verificărilor.

A criticat constatarea inspectorului judiciar care se referă la faptul că nu s-a indicat nicio normă de drept substanţial sau procesual care să constituie elementul material al abaterii disciplinare săvârşite de judecătorii care au pronunţat hotărârea, susţinând, totodată, şi faptul că inspectorul şef nu a analizat de la bază plângerea sa, ceea ce corespunde, unei nemotivări în fapt şi în drept a măsurii contestate.

Înalta Curte nu poate primi aceste critici, apreciind, în deplin acord cu judecătorul primei instanţe, că inspectorii judiciari, în soluţionarea sesizării, au efectuat verificări în raport de susţinerile petentului din perspectiva prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 forma în vigoare la data emiterii actului.

Potrivit art. 99 din Legea nr. 303/2004 constituie abateri disciplinare:

lit. t) "exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni";

Totodată, la art. 991alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege sunt definite noţiunile de rea credinţă şi gravă neglijenţă.

"(1) Există rea credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Având în vedere normele speciale incidente în cauză cu privire la răspunderea disciplinară a magistraţilor, pentru existenţa relei credinţe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenţionat, a normelor de drept material ori procesual în scopul vătămării unei persoane.

De asemenea, pentru existenţa gravei neglijenţe judecătorul trebuie să nesocotească neintenţionat, neurmărind, din culpă, normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil.

Din această perspectivă, pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuţie însăşi valabilitatea actelor întocmite de judecător şi pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce nu este cazul de faţă.

Or, în cauza de faţă, în mod corect instanţa de fond a apreciat că, Inspecţia Judiciară în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate şi în limitele de competenţă conferite de lege, prin rezoluţia în litigiu, a reţinut inexistenţa indiciilor care să conducă la săvârşirea de către magistraţii verificaţi a acestor abateri, în condiţiile prezentate.

Criticile formulate de recurentul-reclamant prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare au vizat, de fapt, raţionamentul logico-juridic al magistraţilor care au apreciat că a fost invocat în mod formal art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi au anulat recursul.

În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte constată că lipsesc elementele care să ateste reaua-credinţă sau grava neglijenţă a magistraţilor în legătură cu modul de soluţionare a căii de atac formulate de petent, şi că nu poate fi pusă în discuţie legalitatea şi temeinicia deciziei civile nr. 127R/17.06.2020, prin intermediul verificărilor cu caracter administrativ efectuate de Inspecţia Judiciară.

Aşadar, Inspecţia Judiciară a efectuat toate verificările necesare, în raport cu atribuţiile sale legale, în limitele şi cu respectarea prevederilor art. 97 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, în raport de dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată şi modificată, potrivit cărora "hotărârile judecătoreşti pot fi desfiinţate sau modificate numai în căile de atac prevăzute de lege şi exercitate conform dispoziţiilor legale", dar şi ţinând cont de dispoziţiile art. 46 alin. (2) teza finală din aceeaşi Lege nr. 304/2004, în sensul că verificările privind respectarea obligaţiilor statutare şi a regulamentelor de către judecători trebuie să respecte principiile independenţei judecătorilor şi supunerii lor numai legii, precum şi autoritatea de lucru judecat.

Este adevărat că, potrivit art. 97 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, orice persoană interesată poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabili ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare, însă, aceste verificării trebuie efectuate doar în limitele mai sus arătate, pentru motivele acolo expuse, iar în măsura în care sesizarea este de esenţa activităţii de judecată, verificările pot fi efectuate doar în situaţiile şi condiţiile cumulative mai sus expuse.

Prin urmare, modul în care magistraţii instrumentează, apreciază/califică şi soluţionează cererile, excepţiile, căile de atac dintr-un dosar, nu poate fi susceptibil de sancţiune disciplinară decât în măsura în care aceştia încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane sau atunci când nesocotesc din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual, ceea ce nu s-a confirmat în cazul de faţă.

Faţă de toate împrejurările de fapt şi de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situaţia de fapt ce rezultă din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinţei recurate.

2.2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

În temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamantul A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1017 din 25 iunie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 24 noiembrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.