Equating judicial and probation staff salaries: constitutional equality principle and application of maximum paid reference value in the Justice occupational family

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la 15.01.2021, sub nr. x/2021, reclamanţii A., B., C., D., E. şi F. au chemat în judecată, în calitate de pârât, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună:

I. anularea în parte a Ordinului nr. 1392 din 20.10.2020 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a dispus stabilirea drepturilor salariale ce se cuvin procurorilor şi personalului asimilat judecătorilor şi procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie pentru perioada 01.12.2016-30.11.2019, care îi vizează pe toţi reclamanţii;

II. acordarea unei valori de referinţă sectorială (VRS) de 605,225 RON, începând cu luna august 2016, urmarea majorării cu 25 % conform prevederilor art. III din O.U.G. nr. 20/2016;

III.obligarea Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să modifice ordinele în sensul celor arătate mai sus, prin reîncadrarea şi recalcularea indemnizaţiei brute lunare şi a celorlalte drepturi salariale, începând cu 01.08.2016 şi până în prezent;

IV.obligarea Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la plata diferenţei dintre venitul astfel calculat şi venitul efectiv plătit;

V. obligarea Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să plătească dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective, precum şi indicele de inflaţie la sumele datorate.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa nr. 1535 din 29 octombrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia prescripţiei, a admis cererea formulată de reclamanţii A., B., C., D., E. şi F., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; a anulat Ordinul nr. 1392/20.10.2020 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; a obligat pârâtul să emită un nou ordin de salarizare pentru reclamanţi în care drepturile salariale ale acestora să fie stabilite prin luarea în calcul a unei VRS de 605,225 RON pe perioada 01.12.2016-30.11.2019 şi a obligat pârâtul să plătească reclamanţilor diferenţa dintre venitul salarial calculat conform celor menţionate anterior şi venitul salarial efectiv încasat, diferenţă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărui venit salarial şi până la data plăţii efective.

3. Calea de atac exercitată în cauză.

Împotriva sentinţei nr. 1535 din 29 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2021, a exercitat recurs pârâtul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva unor critici de nelegalitate circumscrise dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A solicitat admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei recurate şi, pe cale de consecinţă, admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 15.01.2018 şi respingerea acţiunii pentru această perioadă, ca prescrisă, precum şi respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În dezvoltarea recursului a susţinut că prima instanţă a interpretat şi a aplicat în mod greşit prevederile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 şi, contrar celor reţinute de aceasta, a apreciat că refuzul exprimat prin adresa din 18.12.2020, emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, este justificat.

De asemenea, a susţinut că instanţa de fond a interpretat şi a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 36 din Anexa VI a Legii nr. 330/2009, art. 24 alin. (1) din cap. VIII al Anexei VI la Legea nr. 284/2010, art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015, art. III din O.U.G. nr. 20/2016 şi art. 23 din cap. VIII al Anexei V la Legea nr. 153/2017, ale Deciziilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 23/2016, nr. 36/2018 şi nr. 56/2018, precum şi ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016, prin raportare la hotărârile judecătoreşti menţionate în considerentele sentinţei atacate, toate aspectele evidenţiate fiind de natură a atrage incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, sub un prim aspect, a considerat că prima instanţă a respins în mod greşit excepţia prescripţiei extinctive, ţinând cont de faptul că reclamanţii au solicitat, în esenţă, obligarea sa la plata unor diferenţe de drepturi salariale, fiind aplicabile cu prioritate dispoziţiile art. 171 şi art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii şi cele ale art. 2500, art. 2501 alin. (1), art. 2503 alin. (2), art. 2512 alin. (1), art. 2513 şi art. 2517 din C. civ., cu toate consecinţele ce decurg din acestea.

Întrucât reclamanţii au solicitat recalcularea indemnizaţiilor de încadrare şi plata drepturilor aferente începând cu 01.08.2016, iar acţiunea a fost înregistrată pe rolul instanţei la data de 15.01.2021, a apreciat că în cauză a operat prescripţia dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 15.01.2018. În această situaţie, termenul de prescripţie nu a început să curgă de la pronunţarea sentinţei civile nr. 1688 din 12.11.2019 a Tribunalului Caraş Severin.

În continuare a citat cadrul normativ incident în speţă, redând în cuprinsul cererii de recurs dispoziţiile art. 70 alin. (4) din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ale art. 4 alin. (2) şi alin. (3), art. 14, art. 22 alin. (1), art. 29 alin. (3), art. 47 alin. (6) şi art. 71 din Legea nr. 500/2002, precum şi prevederile art. 1 din O.G. nr. 22/2002, şi a arătat că din economia acestor texte de lege rezultă că redistribuirea creditelor bugetare de către ordonatorul principal de credite se poate face doar dacă este prevăzută de lege, precum şi faptul că ordonatorul principal de credite poate utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor şi destinaţiilor aprobate, astfel că în mod greşit a fost obligat ordonatorul principal de credite la emiterea ordinului de salarizare.

A mai susţinut că prima instanţă a ignorat dispoziţiile Ordinului nr. 3206 din 29.11.2019 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, al cărui art. 1 prevede că în perioada 01.12.2016-31.12.2017, procurorii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, parchetelor de pe lângă curţile de apel, parchetelor de pe lângă tribunale şi parchetelor de pe lângă judecătorii, personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor, specialiştii IT şi specialiştii din cadrul Ministerului Public se salarizează având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 484,18 RON. Or, începând cu data de 01.01.2018, drepturile salariale se stabilesc potrivit art. 1 din acelaşi ordin, în măsura în care nu devin incidente prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, cu modificările şi completările ulterioare.

De asemenea, prima instanţă a apreciat că valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON trebuie stabilită prin raportare la majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 57/2015, însă, această majorare vizează cuantumul brut al salariilor de bază, iar nu valoarea de referinţă sectorială, raportat la dispoziţiile art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015 la care face trimitere art. III din O.U.G. nr. 20/2016 aplicabile personalului de probaţiune, pe care le-a redat în cererea de recurs.

Aşadar, recalcularea drepturilor salariale ale personalului de probaţiune, prin raportare la valoarea de referinţă sectorială majorată, se realizează prin aplicarea creşterii de 25% la cuantumul brut al salariilor de bază, iar nu prin aplicarea acesteia la valoarea de referinţă sectorială. Aceasta întrucât majorarea de 25 % nu poate fi aplicată prin extrapolare la valoarea de referinţă sectorială.

A evocat recurentul considerentele deciziei nr. 286 din 24.06.2020 a Curţii de Apel Timişoara, pronunţată în dosarul nr. x/2019, precum şi ale deciziei nr. 944 din 04.11.2020 a aceleiaşi instanţe, pronunţată în dosarul nr. x/2020, şi a subliniat că toate argumentele expuse infirmă susţinerea instanţei de fond potrivit căreia: "la nivelul familiei ocupaţionale Justiţie există, la acest moment, personal care este salarizat corespunzător unei valori de referinţă sectoriale mai mari".

Totodată, a subliniat că reclamanţii nu pot beneficia de majorarea de 25 % prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016, întrucât nu fac parte din categoria personalului de probaţiune, iar acordarea majorării în discuţie doar unei categorii profesionale reprezintă opţiunea legiuitorului şi nu o formă de discriminare, sub acest aspect subliniind că prin Deciziile nr. 818-821 din 03.07.2008, publicate în Monitorul Oficial al României nr. 537 din 16.07.2008, Curtea Constituţională a admis excepţiile de neconstituţionalitate invocate de Ministerul Justiţiei şi a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din O.G nr. 137/2000 sunt neconstituţionale în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

În final a susţinut că statuările Curţii Constituţionale din Deciziile nr. 289 din 07.06.2005 şi nr. 693 din 17.10.2006 şi ale Curţii Europene a Drepturilor Omului din Hotărârea pronunţată în Cauza Kechko c. Ucrainei şi din Hotărârea pronunţată în Cauza Wieczorek c. Poloniei, sunt aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză.

În plus, având în vedere conţinutul dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată prin Legea nr. 71/2015, şi art. 31 alin. (13) din O.U.G. nr. 57/2015, introdus prin art. I alin. (2) din O.U.G. nr. 43/2016, rezultă că la data publicării Deciziei CCR nr. 794/2016 nivelul maxim al salariilor de bază/indemnizaţiilor de încadrare aflate în plată nu cuprindea şi drepturile acordate de prima instanţă.

4. Apărările formulate în cauză.

Deşi intimaţilor-reclamanţi le-a fost comunicată cererea de recurs şi au fost legal citaţi pentru termenul din 10 noiembrie 2022, la care au avut loc dezbaterile, aceştia nu au depus întâmpinare şi nu s-au prezentat la termenul stabilit pentru soluţionarea recursului.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului.

Analizând sentinţa recurată în raport de criticile recurentului, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., şi de dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este nefondat şi îl va respinge pentru următoarele motive:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere, când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că, în înţelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum şi prin încălcarea unor principii generale de drept. Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă, fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanţa a dat o greşită interpretare a acesteia sau faptele au fost reţinute greşit în raport de exigenţele textului de lege.

De asemenea, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale incidente în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Intimaţii-reclamanţi, în calitate de procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, au învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune având ca obiect anularea parţială a Ordinului nr. 1392/20.10.2020 prin care le-au fost stabilite drepturile salariale aferente funcţiei de procuror, începând cu data de 01.12.2016, precum şi obligarea pârâtului Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la acordarea unei valori de referinţă sectorială (VRS) de 605,225 RON, începând cu luna august 2016, urmarea majorării cu 25 % conform art. III din O.U.G. nr. 20/2016, respectiv obligarea pârâtului să modifice ordinele conform celor solicitate, prin reîncadrarea şi recalcularea indemnizaţiei brute lunare şi a celorlalte drepturi salariale, începând cu 01.08.2016 şi până în prezent, şi la plata diferenţei dintre venitul astfel calculat şi venitul efectiv plătit, inclusiv dobânda legală penalizatoare,calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective, precum şi indicele de inflaţie la sumele datorate.

Soluţionând cauza, prima instanţă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârât, a admis acţiunea reclamanţilor, a dispus anularea Ordinului nr. 1392/20.10.2020 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a obligat pârâtul să emită un nou ordin de salarizare pentru reclamanţi în care drepturile salariale ale acestora să fie stabilite prin luarea în calcul a unei VRS de 605,225 RON pe perioada 01.12.2016-30.11.2019 şi, totodată, a obligat pârâtul să plătească reclamanţilor diferenţa dintre venitul salarial calculat conform celor menţionate anterior şi venitul salarial efectiv încasat, diferenţă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărui venit salarial şi până la data plăţii efective.

În esenţă, criticile recurentului-pârât vizează interpretarea şi aplicarea greşită a normelor legale incidente în materia stabilirii drepturilor salariale reprezentate de art. 36 din Anexa VI a Legii nr. 330/2009, art. 24 alin. (1) din cap. VIII al Anexei VI la Legea nr. 284/2010, art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015, art. III din O.U.G. nr. 20/2016 şi art. 23 din cap. VIII al Anexei V la Legea nr. 153/2017, precum şi încălcarea considerentelor Deciziilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 23/2016, nr. 36/2018 şi nr. 56/2018, precum şi ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016.

În plus, recurentul-pârât a criticat sentinţa de fond şi pentru greşita interpretare şi aplicare a art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 şi, contrar celor reţinute de prima instanţă, a apreciat că refuzul exprimat prin adresa din 18.12.2020, emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, este justificat.

În ceea ce priveşte criticile formulate cu privire la soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, care vizează interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 171 şi art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii şi a celor cuprinse la art. 2500, art. 2501 alin. (1), art. 2503 alin. (2), art. 2512 alin. (1), art. 2513 şi art. 2517 din C. civ., Înalta Curte reţine că acestea sunt nefondate.

Prin intermediul demersului judiciar ce face obiectul cauzei pendinte intimaţii-reclamanţi au solicitat, în esenţă, obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin prin care să le fie recalculate indemnizaţiile brute lunare şi a celorlalte drepturi salariale prin raportare la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON, faţă de împrejurarea că începând cu anul 2002 indemnizaţiile magistraţilor se stabilesc pe baza valorii de referinţă sectorială, iar prin art. III din O.U.G. nr. 20/2016 s-a prevăzut că la valoarea de referinţă sectorială de 484,18 RON se adaugă o majorare de 25%.

Potrivit regulii generale prevăzute în art. 2523 din C. civ., aplicabil în speţă, prescripţia începe să curgă de la data la care titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui.

Prin Legea nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016 legiuitorul a prevăzut o soluţie legislativă menită să asigure egalizarea indemnizaţiilor la nivelul maxim aflat în plată, prin raportare la aceeaşi funcţie, grad, gradaţie, vechime în muncă şi în specialitate, aceleaşi condiţii de studii, din cadrul întregii categorii profesionale, respectiv familia ocupaţională "Justiţie",indiferent de instituţia sau autoritatea publică angajatoare, în baza unor hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile sau prin acte administrative, întemeiate pe Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016, astfel că, începând cu data de 09.04.2015, reclamanţii au fost reîncadraţi şi salarizaţi pe baza mai multor valori de referinţă sectorială, stabilite ca fiind maximul în plată.

Aşadar, salariul de bază/indemnizaţia de încadrare trebuia calculat(ă) la nivelul maxim aflat în plată în cadrul familiei ocupaţionale "Justiţie", nivel maxim ce a fost stabilit, de exemplu pentru personalul de probaţiune, prin sentinţa nr. 1668/12.11.2019 a Tribunalului Caraş-Severin, definitivă prin decizia Curţii de Apel Timişoara, respectiv prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 484,18 RON, la care s-a adăugat, începând cu luna august 2016, majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016. Cu alte cuvinte, începând cu data menţionată anterior, cuantumul valorii de referinţă sectorială în funcţie de care se calculează salariul de bază al intimaţilor-reclamanţi s-a majorat cu 25%, respectiv de la 484,18 RON la 605,225 RON (484,18 RON + 121,045 RON = 605,225 RON).

Întrucât la nivelul familiei ocupaţionale "Justiţie" exista personal salarizat corespunzător unei valori de referinţă sectorială mai mare, în cuantum de 605,225 RON, termenul general de prescripţie extinctivă de 3 ani a început să curgă, în situaţia intimaţilor-reclamanţi, de la data cunoaşterii de către aceştia a dreptului la calcularea drepturilor salariale prin aplicarea acestei din urmă valori de referinţă sectorială existentă la nivelul familiei ocupaţionale, atât pentru personalul de probaţiune, cât şi pentru alţi magistraţi, şi nu de la data naşterii dreptului de creanţă al părţilor reclamante, cum în mod greşit susţine recurentul-pârât.

Pe cale de consecinţă, faţă de data introducerii cererii de chemare în judecată din 15.01.2021, dreptul material la acţiune al intimaţilor-reclamanţi privind obligarea pârâtului la recalcularea drepturilor salariale prin luarea în calcul a unei valori de referinţă sectorială de 605,225 RON pentru perioada 01.12.2016-30.11.2019, nu este prescris, iar instanţa de fond a pronunţat o soluţie legală, cu aplicarea corectă a normelor legale incidente în materie.

În referire la critica privind greşita interpretare şi aplicare a art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 prin raportare la refuzul emiterii unui nou ordin de salarizare, comunicat reclamanţilor cu adresa din 18 decembrie 2020, Înalta Curte reţine, în primul rând, că o atare critică este dedusă judecăţii direct instanţei de recurs, neconstituind o apărare a părţii care să constituie obiect de analiză al primei instanţe. Or, în contextul în care un astfel de motiv de nelegalitate a sentinţei atacate este invocat în faţa instanţei de recurs, fără ca prima instanţă să fi fost învestită cu analizarea acestei susţineri, instanţa de control judiciar apreciază că din această perspectivă devin aplicabile dispoziţiile art. 494 raportat la art. 478 din C. proc. civ., fiind inadmisibilă critica la adresa legalităţii sentinţei primei instanţe pentru acest motiv.

Distinct însă de acest aspect, Înalta Curte constată că, anterior formulării acţiunii, reclamanţii au formulat contestaţie împotriva Ordinului nr. 1392/20.10.2020, solicitând pârâtului emiterea unui nou ordin de salarizare, în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu luna august 2016, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială mai mare, de 605,225 RON, existentă la nivelul familiei ocupaţionale "Justiţie".

Prin adresa din 18 decembrie 2020, pârâtul a respins contestaţia reclamanţilor, comunicând acestora refuzul emiterii unui nou ordin de încadrare în sensul solicitat.

Potrivit art. 8 din Legea nr. 554/2004:

"Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim. Motivele invocate în cererea de anulare a actului nu sunt limitate la cele invocate prin plângerea prealabilă." Totodată, art. 2 alin. (1) lit. i) din aceeaşi lege defineşte refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere ca fiind exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane, fiind asimilată refuzului nejustificat şi nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluţionării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile.

În fine, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, se asimilează actelor administrative unilaterale şi refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal.

În concluzie, atât prin formă, cât şi prin conţinut, adresa respectivă are natura unui act administrativ asimilat, în sensul art. 2 alin. (2) raportat la art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, care exprimă voinţa explicită a autorităţii publice emitente a actului contestat, de a nu da curs cererii formulate de reclamanţi în temeiul reglementărilor legale în vigoare la data înregistrării cererii acestora.

Având de analizat dacă refuzul pârâtului a fost sau nu justificat, respectiv dacă sunt întrunite în speţă condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte are în vedere faptul că din definiţia legală oferită actului administrativ de art. 2 alin. (1) lit. c) din legea amintită, rezultă condiţiile sale de validitate subsumate principiului legalităţii, condiţii subordonate, în esenţă, obligaţiei ca acest act să fie emis cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare. Astfel, actul administrativ trebuie să fie emis în conformitate cu dispoziţiile constituţionale, cu legile adoptate de Parlament şi cu toate actele normative având forţă juridică superioară acestuia, de autoritatea competentă şi în limitele competenţei sale, în forma şi cu procedura prevăzute de lege.

Or, aşa cum se va arăta în continuare în cadrul analizei criticilor formulate cu privire la fondul pretenţiilor deduse judecăţii în prezenta cauză, refuzul pârâtului de emitere a unui nou ordin de salarizare a intimaţilor-reclamanţi, prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, este nejustificat, fiind emis cu nerespectarea dispoziţiilor legale în vigoare şi a caracterului obligatoriu al deciziilor emise de Curtea Constituţională a României şi de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cadrul mijloacelor procedurale prevăzute de legiuitor pentru unificarea practicii judecătoreşti.

În acest punct este important a se aminti că legislaţia în privinţa salarizării personalului din sistemul justiţiei a parcurs mai multe etape, iar salarizarea a fost realizată iniţial prin Legea nr. 284/2010 (în prezent abrogată prin Legea nr. 153/2017) şi prin Legea nr. 71/2015, publicată în Monitorul Oficial nr. 233 din 06.04.2015, care a intrat în vigoare la 09.04.2015 şi prin care a fost aprobată O.U.G. nr. 83/2014.

Prin acest din urmă act normativ s-a stabilit obligaţia egalizării indemnizaţiilor pentru personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice la nivelul maxim aflat în plată în cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii. Ulterior, prin Legea nr. 293/2015 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 83/2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 884 din 25 noiembrie 2015, a fost stabilită o majorare cu 10% a indemnizaţiilor, inclusiv pentru familia ocupaţională de funcţii bugetare "Justiţie".

Prin O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016 s-a prevăzut că în anul 2016 cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2015, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii şi nu se aplică valoarea de referinţă şi coeficienţii de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuţi în anexele la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare.

La data de 01.07.2016 a intrat în vigoare O.U.G. nr. 20/2016 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prin care a fost introdus art. 31, în temeiul căruia, avându-se în vedere diferenţele nejustificate ale veniturilor din sistemul bugetar pentru persoanele care îşi desfăşurau activitatea în aceleaşi condiţii, a fost stabilită obligaţia egalizării nivelului veniturilor în raport de nivelul maxim aflat în plată.

În fine, prin O.U.G. nr. 43/2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 673 din 31 august 2016, a fost modificată O.U.G. nr. 57/2015, în sensul înlocuirii principiului egalizării indemnizaţiilor în raport de nivelul maxim existent, cu regula conform căreia acest nivel se va stabili fără a se ţine seama de drepturile salariale stabilite prin hotărâri judecătoreşti.

Textele legale care prevăd regula amintită au făcut obiectul controlului de constituţionalitate, prin Decizia nr. 794/2016 din data de 15 decembrie 2016 a Curţii Constituţionale statuându-se în sensul constatării neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 31 alin. (12) din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare. În esenţă, instanţa de contencios constituţional a reţinut că dispoziţiile legale în discuţie contravin principiului egalităţii în faţa legii, consacrat prin art. 16 din Constituţie, astfel că, pentru respectarea acestuia, nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare prevăzut de O.U.G. nr. 57/2015, corespunzător fiecărei funcţii, grad, treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătoreşti şi să fie aceleaşi pentru tot personalul salarizat potrivit dispoziţiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiaşi categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

Or, concluzia instanţei de fond nu contrazice aplicarea deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016, care evidenţiază principiul egalităţii în faţa legii a tuturor categoriilor de salariaţi, inclusiv a magistraţilor, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătoreşti obţinute anterior şi incluse în baza de salarizare.

De asemenea, concluzia instanţei de fond este în sensul interpretării pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a realizat-o prin Decizia nr. 36/2018, şi anume:

"(…) Nivelul de salarizare determinat prin aplicarea art. 1 alin. (1) şi alin. (2) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, este cel ce interesează în aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din aceeaşi ordonanţă de urgenţă, astfel încât personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. Prin urmare, în acest caz, nu va funcţiona regula menţinerii în anul 2015 a aceluiaşi nivel de salarizare din 2014 (salariul de bază şi sporuri) pentru personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice salarizate la un nivel inferior în comparaţie cu salariile de bază şi sporurile stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii cu cel care beneficiază de un nivel de salarizare superior, urmând ca şi acesta să fie salarizat la nivelul maxim, prin urmare, să beneficieze de o creştere salarială, prin derogare de la art. 1 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare."

În esenţă, prin decizia amintită s-a stabilit că: "În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, soluţia egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim are în vedere şi majorările şi indexările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti unor magistraţi sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare".

În acest context normativ şi ţinând cont de faptul că, atât în cazul magistraţilor, prin numeroasele hotărâri pronunţate la nivelul mai multor instanţe judecătoreşti la nivel naţional, cât şi în cazul personalului de probaţiune printr-o hotărâre pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin, rămasă definitivă la Curtea de Apel Timişoara, s-a stabilit deja o salarizare prin raportare la valoarea de referinţă sectorială solicitată de reclamanţii din cauza pendinte, în mod just a apreciat instanţa de fond că se impune recalcularea indemnizaţiei de încadrare a acestora pe baza valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON pentru perioada 01.12.2016-30.11.2019.

Aceasta deoarece, în temeiul art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, aşa cum a fost interpretat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016, începând cu data de 01.07.2016 şi până la 31.07.2016, intimaţilor-reclamanţi li se cuvine acordarea unei valori de referinţă sectorială de 484,18 RON. Conform art. III din O.U.G. nr. 20/2016, începând cu luna august 2016, prevederile art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015 privind aprobarea O.U.G. nr. 35/2015 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 152/1998 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe se aplică şi personalului de probaţiune, prin raportare la cuantumul brut al salariilor de bază aferent lunii iulie 2016.

Prin urmare, rezultă cu puterea evidenţei că, începând cu data de 01.08.2016, la valoarea de referinţă sectorială de 484,18 RON se adaugă majorarea de 25% faţă de nivelul acordat pentru luna septembrie 2015, calculată prin raportare la cuantumul brut al salariilor de bază, rezultând o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON.

Or, dispoziţiile art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014 nu au fost declarate neconstituţionale, ci s-a stabilit că interpretarea potrivit căreia aceste prevederi nu includ şi situaţiile în care au fost acordate drepturi prin hotărâri judecătoreşti, este neconstituţională. Altfel spus, prevederile art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014 nu şi-au încetat efectele la 45 zile de la data publicării Deciziei CCR nr. 794/2016.

Pe de altă parte, la data de 01.07.2016 erau în vigoare prevederile menţionate care stabileau că drepturile salariale trebuie acordate cu luarea în considerare a nivelului maxim al acestora prin raportare la ordonatorul principal de credite, în a cărui subordine se află instituţia în care îşi desfăşoară activitatea reclamanţii.

Potrivit dispoziţiilor Anexei V, cap. VIII, art. 8 alin. (2) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, în vigoare în acest moment, indemnizaţiile de încadrare şi celelalte drepturi ale judecătorilor, procurorilor, magistraţilor-asistenţi, inspectorilor judiciari şi ale personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor şi ale personalului de instruire de la Institutul Naţional al Magistraturii şi Şcoala Naţională de Grefieri se stabilesc, după caz, de ministrul justiţiei, de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii, de inspectorul şef al Inspecţiei judiciare, directorul Institutului Naţional al Magistraturii şi al Şcolii Naţionale de Grefieri sau de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu excepţia cazurilor în care, prin lege specială sau prin prezenta lege, se prevede altfel. Rezultă că, în ceea ce priveşte procurorii, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este cel care are competenţa de a emite ordine privind stabilirea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi.

Este adevărat că, în exercitarea atribuţiilor prevăzute de lege, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a emis Ordinul nr. 3206/29.11.2019 pentru perioada 01.12.2016-31.12.2017, însă prin acest act a fost stabilită o altă salarizare, drepturile intimaţilor-reclamanţi fiind calculate prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 484,18 RON, inferioară celei de 605,225 RON, stabilită prin hotărâri judecătoreşti definitive. Prin urmare, nu poate fi primită critica recurentului conform căreia a fost ignorat Ordinul nr. 3206/29.11.2019.

Cum la nivelul familiei ocupaţionale "Justiţie" trebuie luate în considerare hotărârile judecătoreşti care au fost pronunţate în legătură cu întreg personalul salarizat în cadrul ordonatorilor secundari şi terţiari de credite menţionaţi anterior, rezultă că valoarea de referinţă sectorială trebuie să fie unică începând cu 09.04.2015 pentru tot personalul din sistemul justiţiei. Or, faptul că reclamanţii beneficiază de o majorare salarială acordată doar celor din sistemul de probaţiune nu schimbă raţiunile pentru care la 09.04.2015 valoarea de referinţă sectorială trebuia să fie unică, inclusiv prin luarea în considerare a eventualelor hotărâri judecătoreşti.

Un argument suplimentar în acest sens constă în faptul că, în toate legile-cadru de salarizare, drepturile salariale ale personalului de probaţiune sunt reglementate în cadrul anexelor privind familia ocupaţională de funcţii bugetare "Justiţie", personalul de probaţiune făcând parte, prin urmare, din această familie ocupaţională.

Pe cale de consecinţă, întrucât au fost deja pronunţate hotărâri judecătoreşti definitive care au recunoscut atât dreptul personalului de probaţiune, cât şi dreptul magistraţilor la o indemnizaţie calculată pe baza valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON, incidentă în cadrul familiei ocupaţionale "Justiţie" şi care îi vizează pe toţi ordonatorii principali de credite din acest sistem, în aplicarea prevederilor Anexei V la Legea nr. 153/2017, pârâtul avea obligaţia de a proceda la emiterea ordinului de salarizare în sensul solicitat de intimaţii-reclamanţi, refuzul acestuia comunicat cu adresa din 18.12.2020 fiind, prin urmare, nejustificat.

Având în vedere că nu s-au conturat elemente de nelegalitate a hotărârii de fond, aceasta fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în cauză, argumentele expuse de recurentul-pârât în calea de atac a recursului nefiind apte să determine casarea acesteia, Înalta Curte va respinge ca nefondat demersul judiciar iniţiat de pârât, cu consecinţa păstrării ca legale a sentinţei atacate sub toate aspectele, inclusiv cele care nu au făcut obiectul recursului de faţă.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs.

Pentru considerentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, nefiind întrunit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi Cod, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de pârât şi va menţine sentinţa de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei nr. 1535 din 29 octombrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 24 noiembrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.