Classification of imported used goods as waste rather than second-hand items and the legal obligation to return waste to the country of origin under Regulation 1013/2006

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Garda Naţională de Mediu - Comisariatul General, anularea Notei de constatare nr. x/04.03.2020 emisă de către Garda Naţională de Mediu - Comisariatul General şi a Notei de constatare nr. x/18.05.2020 emisă de către Garda Naţională de Mediu - Comisariatul General.

2. Hotărârea primei instanţei

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 1306 din 27 septembrie 2021, a respins acţiunea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamanta A. S.R.L., invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă consideră că prima instanţă nu a aplicat corect prevederile legale privind calitatea de "deşeu" al unui bun, prin raportare la dispoziţiile legale incidente şi jurisprudenţa CJUE.

Definiţia noţiunii de "deşeu" se regăseşte la art. 3 pct. 1 din Directiva 2008/98/CE privind deşeurile şi de abrogare a anumitor directive.

Potrivit acestui act normativ, "deşeuri" înseamnă "orice substanţă sau obiect pe care deţinătorul le aruncă sau are intenţia sau obligaţia să le arunce".

De asemenea, art. 2 pct. 1 din Regulamentul 1013/2006 privind transferurile de deşeuri, defineşte deşeurile ca fiind cele cu sensul precizat la art. 1 alin. (1) lit. a) din Directiva 2006/18/CE.

Cum Directiva 2006/12/CE a fost abrogată de Directiva 2008/98/CE, rezultă că definiţia deşeului, inclusiv în temeiul Regulamentului 1013/2006 este cea prevăzută de Directiva 2008/98/CE.

Definiţia noţiunii de "deşeu" în legislaţia naţională se regăseşte la art. 7 alin. (4) din Legea nr. 211/2001 privind regimul deşeurilor coroborat cu pct. 9 din Anexa nr. 1 la acest act normativ.

Astfel, se arată expres că "o substanţă sau un obiect este considerat deşeu numai în cazul în care corespunde definiţiei prevăzute la pct. 9 din Anexa 1", care prevede că deşeul este "orice substanţă sau obiect pe care deţinătorul le aruncă ori are intenţia sau obligaţia să le arunce", fiind reluată formularea din Directiva 2008/98/CE.

Deşeurile, inclusiv cele periculoase, sunt clasificate şi încadrate potrivit Listei din Anexa 2 din H.G. nr. 856/2002 privind evidenţa gestiunii deşeurilor şi pentru aprobarea listei cuprinzând deşeurile, inclusiv deşeurile periculoase.

Este obligatoriu să fie îndeplinită condiţia ca deţinătorul acestor obiecte/substanţe să le elimine, să intenţioneze să le elimine sau să aibă obligaţia să le elimine.

Instanţa de fond nu a dat aplicare acestor dispoziţii legale, nu a analizat dacă reclamanta, în mod efectiv, arunca produsele, exista intenţia de a le arunca, ci a plecat de la premisa că acestea trebuie să fi fost deşeuri, raportat la starea de uzură a acestora.

Mai susţine recurenta-reclamantă că în dezlegarea noţiunii de "deşeu" este esenţială jurisprudenţa constantă a CJUE, evidenţiind cauzele C-188/07 COMMUNE DE MESQUER, C-263/05 Comisia c.Italia, C-129/96 INTER ENVIRONNEMENT WALLONIE, C-1/03 VAN DE WALLE şi alţii, C-399/17 Comisia c.Cehia, C-624/17 TRONEX BV.

Din jurisprudenţa CJUE exemplificată, se poate concluziona că lista de substanţe şi de obiecte care pot fi considerate deşeuri are numai un caracter exemplificativ, iar clasificarea drept deşeu rezultă, în primul rând, din conduita deţinătorului şi din semnificaţia termenului "a se debarasa", noţiunea fiind autonomă în dreptul european şi, totodată, obligatorie.

Instanţa de fond nu a analizat comportamentul deţinătorului în raport de aceste produse, ci statutul de deşeuri a fost dat strict plecându-se de la aparenţa acestor produse.

Prima instanţă susţine că produsele second hand erau amestecate cu deşeuri, care erau astfel exportate, înlăturându-se susţinerea reclamantei că o parte dintre aceste produse se defectau cu ocazia transportului.

Astfel, nu se poate considera că unele produse sunt second hand, iar altele sunt deşeuri municipale şi în această situaţie plecau din Marea Britanie.

Intenţia de debarasare de produse nu a fost niciun moment demonstrată, dimpotrivă, produsele erau comercializate pe o altă piaţă, iar intimata-pârâtă nu are competenţă să aprecieze asupra posibilităţii reutilizării produselor.

De asemenea, pretinsa constatare a murdăriei produselor intră în atribuţiile comisariatelor regionale şi judeţene de protecţie, a consumatorilor, depunându-se la dosar sentinţa civilă nr. 5624/07.04.2021 a Judecătoriei Buftea, prin care s-a dispus anularea procesului-verbal de contravenţie nr. x/26.02.2020 încheiat de Comisariatul Regional pentru Protecţia Consumatorilor Bucureşti Ilfov - Comisariatul judeţean pentru Protecţia Consumatorilor Ilfov, reţinându-se că nu s-a demonstrat lipsa de conformitate a produselor.

Recurenta-reclamantă invocă şi aplicarea greşită a legii în privinţa măsurilor dispuse prin notele de constatare atacate, respectiv obligaţia de a returna pretinsele deşeuri în ţara de origine, în conformitate cu prevederile art. 24 din Regulamentul 1013/2006 privind transferurile de deşeuri.

Prevederile art. 2 pct. 12 coroborate cu prevederile pct. 20 raportat la disp. art. 24 din Regulamentul 1013/2016 conduc la concluzia că autorităţile competente din ţara de destinaţie/origine au atribuţii de returnare a unui transfer ilegal de deşeuri.

Intimata-pârâtă avea obligaţia, ca autoritate competentă de destinaţie, să informeze autoritatea competentă de expediere, iar autoritatea de expediere avea obligaţia să se asigure că deşeurile sunt preluate de notificatorul de jure atunci când transferul s-a realizat fără notificare, iar în cazul în care nu pot fi preluate de acesta, chiar de către autoritatea de expediţie, iar când nici acest lucru nu este posibil, deşeurile urmează să fie recuperate sau eliminate printr-o metodă alternativă, în ţara de destinaţie sau de expediere, de către autoritatea competentă de expediere.

Prin urmare, recurenta-reclamantă nu poate returna produsele în lipsa demersurilor realizate de intimata-pârâtă sau în ipoteza incidenţei art. 24 alin. (3) din Regulamentul 1013/2006, deşeurile sunt recuperate sau eliminate printr-o metodă ecologică naţională.

4. Apărarea recurentei-reclamante

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Garda Naţională de Mediu - Comisariatul General a invocat excepţia nulităţii recursului, pentru nemotivare, iar pe fond a solicitat respingerea recursului.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

1. În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului, invocată prin întâmpinare, se constată că este neîntemeiată, având în vedere că susţinerile recurentei pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

2. Analiza motivelor de casare

Prima critică întemeiată pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţine aplicarea greşită a noţiunii de "deşeu" astfel cum se regăseşte în prevederile legale incidente şi jurisprudenţa CJUE.

Recurenta-reclamantă consideră că prima instanţă a stabilit greşit că produsele second-hand în discuţie erau amestecate cu o importantă cantitate de deşeuri şi că nu s-a făcut dovada că deţinătorul bunurilor avea intenţia sau obligaţia să le arunce, potrivit legii.

Înalta Curte constată că prima instanţă a analizat, în primul rând, îndeplinirea condiţiilor legale pentru ca produsele să fie considerate bunuri second-hand, deoarece sub această formă acestea au fost prezentate de către reclamantă.

În mod corect, prima instanţă a arătat că, potrivit disp. art. 312 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, bunurile second hand sunt bunurile mobile corporale care pot fi refolosite în starea în care se află sau după efectuarea unor reparaţii, altele decât obiectele de artă, obiectele de colecţie sau antichităţile, pietrele preţioase şi alte bunuri prevăzute în normele metodologice.

Or, în urma administrării probelor în dosarul de fond, judecătorul a reţinut că bunurile în cauză nu intră în această categorie, susţinere ce nu poate fi reanalizată în calea de atac a recursului, prin prisma motivelor de casare întemeiate pe disp. art. 488 C. proc. civ.

Se mai reţine că, potrivit prevederilor art. 9 lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005 privind fondul pentru mediu în cazul importurilor de bunuri second hand, singurele deşeuri rezultate sunt doar deşeurile de ambalaje.

Instanţa de fond a analizat noţiunea de "deşeu" în conformitate cu prevederile legale incidente, precum şi jurisprudenţa CJUE în domeniu, exemplificată de reclamantă.

În acord cu aspectele reţinute de judecătorul fondului, Înalta Curte constată că, produsele ce nu pot fi reutilizate ca atare sau prin anumite reparaţii/transformări reprezintă deşeuri, iar deţinătorul acestora este obligat să se "debaraseze" de ele.

Împrejurarea susţinută de recurenta-reclamantă, conform căreia unele produse se deteriorau la transport reprezintă o apreciere de fapt, nerelevantă sub aspectul criticilor întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

De asemenea, existenţa unui avantaj economic prin vânzarea unor asemenea produse, se referă numai la produsele second hand, nu şi la deşeuri, în cazul cărora s-a dovedit în faţa primei instanţe că nu puteau să fie refolosite, deoarece reprezintă deşeuri municipale.

În ceea ce priveşte lipsa de competenţă a intimatei-pârâte în aprecierea posibilităţii reutilizării produselor, chestiune ce ţine de competenţa exclusivă a organelor privind protecţia consumatorilor, critica este nefondată, întrucât intimata a ajuns la o atare concluzie în urma absenţei oricărui document din care să reiasă că acestea pot fi reutilizate direct sau nu afectează siguranţa şi sănătatea utilizatorilor.

Cu privire la măsurile dispuse prin notele de constatare atacate, cu referire la măsura nr. 2, de obligare a recurentei-reclamante să returneze deşeurile în ţara de origine, criticile sunt nefondate.

Recurenta-reclamantă consideră că prima instanţă a aplicat greşit disp. art. 24 din Regulamentul 1013/2006 privind transferurile de deşeuri, întrucât returnarea nu poate avea loc decât după emiterea unor notificări din partea autorităţilor competente sau atunci când transferul este în responsabilitatea destinatarului, soluţia legală nu este returnarea acestora în ţara de origine, ci recuperarea/eliminarea printr-o metodă ecologică naţională.

Înalta Curte constată că, prin măsura nr. 2, s-a dispus ca toate deşeurile amestecate cu obiecte de uz casnic vor fi reambalate, containerizate şi returnate în ţara de origine în conformitate cu prevederile Regulamentului 1013/2006 privind transferul deşeurilor.

Se mai reţine că recurenta-reclamantă nu a reambalat deşeurile şi nu le-a returnat.

În mod corect a arătat prima instanţă că, în speţă, nu se analizează îndeplinirea procedurilor de notificare prevăzute de art. 24 din Regulament, ci exclusiv legalitatea obligării reclamantei de restituire a deşeurilor.

Recurenta-reclamantă nu invocă în calea de atac a recursului motive propriu-zise de nelegalitate a măsurii nr. 2, ci aspecte ulterioare ce ţin de executare, aflate în sarcina autorităţilor, însă omite să arate ca deşeurile nu au fost reambalate şi pregătite pentru returnare, astfel cum s-a dispus prin actul administrativ atacat.

În consecinţă, pe fondul recursului, în temeiul disp. art. 496 C. proc. civ., coroborat cu disp. art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată prin întâmpinare.

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 1306 din 27 septembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 24 noiembrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.