Jurisdiction over prosecutors' salary recalculation claims assigned to civil tribunal, not administrative court

Şedinţa publică din data de 11 noiembrie 2021

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 19 noiembrie 2020, sub nr. x/2020, pe rolul Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I. şi J. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, Parchetul de pe lângă Tribunalul Galaţi şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, reîncadrarea şi recalcularea indemnizaţiilor de încadrare, conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, pentru termenul de 3 ani anterior datei introducerii prezentei cereri şi în continuare pentru viitor, şi după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 stabiliţi în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A) pct. 6-13 (diferenţe de drepturi salariate în raport de indemnizaţiile procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O. T. O.U.G. nr. 27/2006) şi recalcularea celorlalte drepturi aferente; repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispoziţiilor legate, pentru termenul de 3 ani anterior datei introducerii prezentei cereri şi în continuare până la plata efectivă a noii indemnizaţii de încadrare, reprezentat de diferenţa salarială rezultată dintre noua indemnizaţie de încadrare şi indemnizaţia actuală de încadrare, la care se adaugă celelalte drepturi aferente, prin obligarea pârâţilor la plata către reclamanţi, pentru termenul de 3 ani anterior datei introducerii prezentei cereri şi în continuare până la plata efectivă a noii indemnizaţii de încadrare, a diferenţelor de drepturi salariate dintre venitul calculat potrivit coeficientului de multiplicare 19,000 si venitul efectiv plătit, drepturi actualizate cu indicele de inflaţie, precum şi dobânda legată penalizatoare aferentă, calculată pentru termenul de 3 ani anterior datei introducerii cererii şi în continuare până la data plăţii efective drepturilor salariale cuvenite în temeiul legii; obligarea pârâţilor la plata, respectiv la alocarea fondurilor necesare plăţii diferenţelor băneşti corespunzătoare.

2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă

2.1. Prin sentinţa civilă nr. 1272 pronunţată în data de 27 aprilie 2021, Tribunalul Dâmboviţa, secţia a I-a civilă a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti.

În motivarea soluţiei, tribunalul a reţinut că, reclamanţii au solicitat, în ordinea firească a obligaţiilor, "reîncadrarea" prin care să le fie recunoscute indemnizaţiile prin luarea în considerare a coeficienţilor de multiplicare calculată pentru termenul de 3 ani anterior datei introducerii cererii şi în continuare până la data plăţii efective drepturilor salariale, urmând recalcularea şi plata salariului prin raportare la coeficienţii de multiplicare, inclusiv în ceea ce priveşte prejudiciul creat prin neacordarea drepturilor de care consideră că ar fi trebuit să beneficieze, respectiv să li se emită hotărâri de reîncadrare.

A constatat că împotriva hotărârilor date de organele de conducere ale Ministerului Justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecţiei Judiciare, Institutului National al Magistraturii şi Şcolii Naţionale de Grefieri, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori la colegiile de conducere ale curţilor de apel sau parchetelor de pe lângă acestea sau la organele de conducere ale celorlalte instituţii din sistem care au stabilit drepturile salariale se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti.,

2.2. Prin sentinţa nr. 1224 pronunţată la 13 septembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia de necompetenţă materiale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă, completul specializat în litigii de muncă, a constatat intervenit conflictul negativ de competenţă şi suspendă judecata cauzei şi a înaintat dosarul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în vederea soluţionării acestuia.

Curtea a constatat că nu sunt incidente speţei prevederile legale speciale ale art. 7 din Capitolul VIII din Anexa V a Legii nr. 153/2017 ori dispoziţiile similare din Legea nr. 284/2010, cauza fiind un veritabil litigiu de muncă, în căderea instanţei de conflicte de muncă de la domiciliul reclamanţilor, potrivit prevederilor art. 208 din Legea nr. 62/2011, dar şi art. 1, art. 278 alin. (2), art. 170-171, art. 266 şi art. 269 din Legea nr. 53/2003.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra conflictului negativ de competenţă

Înalta Curte, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 133 alin. (2), art. 134, art. 135 alin. (1) C. proc. civ., urmează a pronunţa regulatorul de competenţă în raport cu obiectul cauzei, precum şi cu dispoziţiile legale incidente cauzei.

Înalta Curte constată că, în cauză se află în faţa unui conflict negativ de competenţă tipic, întrucât dispoziţiile art. 133 pct. 2 din C. proc. civ., republicat, dispun că există conflict de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Problema de drept care a generat conflictul negativ de competenţă priveşte norma de drept aplicabilă situaţiei dedusă judecăţii, din perspectiva competenţei materiale de soluţionare a cauzei.

Reclamanţii au învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care au solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, Parchetul de pe lângă Tribunalul Galaţi şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, recalcularea indemnizaţiilor de încadrare, conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, pentru termenul de 3 ani anterior datei introducerii cererii şi în continuare, şi după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor DNA şi DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006); repararea prejudiciului creat prin acordarea diferenţei salariale rezultate dintre noua indemnizaţie de încadrare şi indemnizaţia actuală de încadrare, pentru termenul de 3 ani anterior datei introducerii cererii şi în continuare, sumă actualizată cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, până la data plăţii efective.

Astfel fiind, Înalta Curte reţine că prin cererea introductivă se solicită obligarea pârâţilor la recalcularea indemnizaţiilor de încadrare şi plata despăgubirilor materiale, reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale primite şi cele cuvenite.

Potrivit art. 7 alin. (1) din Capitolul VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010 "(1) Personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestaţie, în termen de 15 zile de la data comunicării actului administrativ al ordonatorului de credite, la organele de conducere ale Ministerului Justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori, după caz, la colegiile de conducere ale curţilor de apel sau parchetelor de pe lângă acestea. Contestaţiile se soluţionează în termen de cel mult 30 de zile", iar potrivit alin. (2):

"Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sau, după caz, a Curţii de Apel Bucureşti, pentru celelalte hotărâri."

Înalta Curte constată că ipoteza normei mai sus menţionată şi care ar fi atras competenţa materială şi teritorială exclusivă a Curţii de Apel Bucureşti nu este îndeplinită, deoarece reclamanţii nu contestă actul emis de ordonatorul de credite, respectiv actul administrativ de stabilire a drepturilor salariale ori vreo hotărâre dată în soluţionarea contestaţiilor salariale formulate împotriva modalităţii de stabilire a drepturilor salariale reglementate de dispoziţiile Legii nr. 284/2010, pentru a fi atrasă în cauză competenţa prevăzută de art. 7 alin. (2) din Cap. VIII (Reglementări specifice personalului din sistemul justiţiei) al Anexei VI - Familia ocupaţională de funcţii bugetare "Justiţie"- la Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, ci prin acţiune se solicită recalcularea indemnizaţiilor de încadrare şi recunoaşterea unor diferenţe salariale rezultate din aplicarea unor valori de referinţă sectoriale diferite, la care reclamanţii apreciază că sunt îndreptăţiţi pentru munca prestată.

Astfel, se constată că dispoziţiile art. 7 din Capitolul VIII al Anexei VI la Legea nr. 284/2010, ce instituie o competenţă materială derogatorie de la cea de drept comun în materie salarială, reglementată de art. 208 din Legea nr. 62/2011 coroborat cu art. 1 alin. (2), art. 278 alin. (2) şi art. 266 din Codul muncii, este de strictă interpretare, şi nu poate fi extinsă prin analogie, motiv pentru care acest text legal nu este incident în cauză.

În speţă, acţiunea dedusă judecăţii are ca obiect recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi plata unor diferenţe salariale, fiind astfel incidente, astfel cum în mod corect a observat Curtea de Apel Bucureşti, dispoziţiile art. 208 din Legea nr. 62/2011 coroborate cu art. 1, art. 278 alin. (2), art. 170-171, art. 266 şi art. 269 din Codul muncii.

Prin urmare, avându-se în vedere calitatea reclamanţilor, de procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Galaţi, cât şi conţinutul cererii de chemare în judecată, care vizează solicitări specifice domeniului raporturilor de muncă, competenţa materială de soluţionare a litigiului se stabileşte în raport cu dispoziţiile Codului muncii, respectiv Legea nr. 53/2003, precum şi a Legii nr. 62/2011.

Prin urmare, în raport cu obiectul pretenţiilor deduse judecăţii, competenţa materială de soluţionare a cauzei aparţine Tribunalului Dâmboviţa, secţia civilă.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia a I-a civilă. Potrivit art. 399 alin. (1) C. proc. civ., împotriva executării silite înseşi, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare, iar dispoziţiile alin. (2) al aceluiaşi articol precizează că nerespectarea dispoziţiilor privitoare la executarea silită înseşi sau la efectuarea oricărui act de executare atrage sancţiunea anulării actului nelegal.

În materia contestaţiei la executare, se reţine că, potrivit art. 400 alin. (1) C. proc. civ., contestaţia la executare se introduce la instanţa de executare, aceasta din urmă fiind definită prin dispoziţiile art. 373 alin. (2) din acelaşi cod, ca fiind judecătoria în circumscripţia căreia se va face executarea.

Din dispoziţiile art. 452 şi urm. C. proc. civ., rezultă că, pentru ipoteza executării silite prin poprire, instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia căreia se află sediul sau domiciliul terţului poprit, căruia i se comunică adresa de înfiinţare a popririi conţinând interdicţia de a plăti debitorului sumele de bani sau bunurile mobile incorporale ce i se datorează ori pe care i le va datora, declarându-se poprite în măsura necesară pentru realizarea obligaţiei ce se execută silit.

Potrivit art. 453 din acelaşi cod, poprirea se înfiinţează la cererea creditorului, de executorul judecătoresc de la domiciliul sau sediul debitorului ori de la domiciliul sau sediul terţului poprit.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa soluţionării cauzei privind pe reclamanţii C., G., D., H., A., E., I., B., F., J., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, Parchetul de pe lângă Tribunalul Galaţi, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie Şi Justiţie, în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia a I-a civilă.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 11 noiembrie 2021.