Hospital management termination order: sufficiency of administrative motivation and judicial assessment of evidence

Şedinţa publică din data de 16 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată la data de 14.04.2020, pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2020, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Ministrul Sănătăţii în nume propriu şi în reprezentarea Ministerului Sănătăţii şi B., a solicitat instanţei să dispună: anularea Ordinului nr. R 151/18.02.2020 privind încetarea Contractului de management nr. x/15.01.2019; obligarea Ministrului Sănătăţii la revocarea Ordinului nr. R 163/21.02.2020 privind numirea domnului B. în funcţia de manager interimar al Institutului de Psihiatrie Socola, judeţul Iaşi; reintegrarea în funcţia de Manager al Institutului de Psihiatrie Socola, Iaşi; obligarea Ministerului Sănătăţii la plata diferenţelor salariale dintre salariul efectiv încasat din momentul încetării contractului de management şi salariul pe care ar fi trebuit să îl încaseze în funcţia de manager al Institutului, actualizate cu indicele inflaţiei; obligarea Ministerului Sănătăţii la plata de daune morale în cuantum de 10.000 de RON, cu cheltuieli de judecată în sarcina Ministerului Sănătăţii.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 147 din data de 28.10.2020, Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei de interes; a admis cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul Institutul de Pshiatrie Socola Iaşi şi a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Ministrul Sănătăţii în nume propriu şi în reprezentarea Ministerului Sănătăţii şi B..

3. Cererea de recurs.

Împotriva sentinţei civile nr. 147 din data de 28.10.2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul A. prin care a arătat că hotărârea instanţei de fond a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale incidente în cauză fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. precum şi faptul că, soluţia instanţei de fond este nemotivată, pe de o parte şi cuprinde motive contradictorii, pe de altă parte, în ceea ce priveşte motivul invocat de subsemnatul prin cererea introductivă în sensul că ordinul este nelegal întrucât nu se pot reţine normele privind revocarea/încetarea contractului, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din acelaşi Cod.

Cu privire la primul motiv de recurs, recurentul-reclamant arată că instanţa de fond a apreciat în mod greşit că motivarea ordinului atacat se realizează prin simpla enumerare a actelelor normative ce dau dreptul la revocarea/încetarea contractului şi a actelor ce au stat a baza măsurii (referate, hotărâri ale consiliului de administraţie).

Trebuie observat, mai întâi, faptul că, contrar susţinerilor instanţei, prin conţinutul ordinului, emitentul acestuia nu identifică şi aspectele privind abaterile constatate prin actele de control şi îndeplinirea deficitară a măsurilor dispuse.

Din această perspectivă, instanţa de fond realizează o greşită interpretare şi aplicare a normelor de drept material care impun obligaţia motivării actului administrativ ca o cerinţă de legalitate a acestuia unanim acceptată atât pe plan intern cât şi comunitar. Motivarea actului nu poate fi limitată doar la considerente legate de temeiul de drept al acestuia, ci trebuie să conţină şi elementele de fapt ori, în cauză, în conţinutul ordinului atacat sunt doar enumerate clauzele din contractul de management în temeiul cărora se poate dispune revocarea din funcţie a managerului, nefiind arătate în concret care dintre faptele care ar putea atrage revocarea sunt incidente.

Astfel, în ceea ce priveşte motivul de revocare de la art. 22 lit. k) din Contractul de management indicat în conţinutul ordinului se referă la situaţia în care se constată de către organele de control şi instituţiile abilitate abateri de la legislaţia în vigoare care sunt imputabile managerului şi care, deşi remediabile, nu au fost remediate în termenul stabilit de organele sau instituţiile respective. Simpla indicare a acestui motiv de revocare prevăzut în contractul de management nu îndeplineşte cerinţa motivării efective a ordinului având în vedere caracterul general al acestei obligaţii: în lipsa unei indicări exprese, în concret, a abaterilor de la legislaţie, este imposibil să se motiveze inexistenţa unei asemenea abateri sau existenţa unei măsuri de conformare/remediere, ceea ce face ca o astfel de motivare a actului administrativ (prin simpla enunţare a temeiului legal) să fie inadecvată şi insuficientă, ceea ce echivalează cu o lipsă a motivării.

Instanţa de fond invocă ca argument în sensul că ordinul atacat este motivat adecvat şi suficient incidenţa dispoziţiilor art. 18 alin. (2) din Legea 554/2004, arătând în motivare "...în condiţiile în care se evidenţiază motivul revocării/încetării, actele normative ce dau dreptul la revocarea/încetarea contractului şi actele ce au stat a baza măsurii, nu se poate reţine că ordinului îi lipseşte motivarea", precum şi faptul că "actul încheiat, contractul ce a stat la baza adoptării măsurii, prin dispoziţiile sale prevede situaţia încetării, iar Legea nr. 554/2004 prevede că instanţa este competentă să se pronunţe şi asupra legalităţii operaţiunilor ce au stat la baza emiterii actului", cu alte cuvinte, motivele ce stau la baza încetării sunt cele prevăzute de norme, iar acestea pot fi verificate chiar şi în condiţiile stabilite de art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Recurentul-reclamant apreciază că şi această argumentare a instanţei constituie o greşită aplicare a dispoziţiilor de drept material întrucât posibilitatea verificării de către instanţă a procedurilor administrative prealabile emiterii actului nu înlătură exigenţele legiuitorului privind necesitatea motivării actului administrativ.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs se susţine incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. raportat la susţinerile instanţei de fond privind existenţa temeiurilor de revocare prevăzute la art. 22 lit. (b) (i) şi (k), argumentele expuse rezumându-se la o singură frază/enunţ, astfel încât se poate stabili că hotărârea este nemotivată, pe de o parte şi cuprinde motive contradictorii, pe de altă parte.

Mai întâi, trebuie precizat că judecătorul fondului, la termenul de judecată din data de 09.09.2020, a solicitat reprezentantului reclamantei ca până la termenul de judecată următor, să depună la dosar o situaţie a îndeplinirii măsurilor dispuse prin actele de control. În acest sens, recurentul-reclamant susţine că a formulat un răspuns detaliat prin care a arătat cum au fost îndeplinite toate măsurile dispuse prin actele de control, ataşând toate actele comunicate Ministerului Sănătăţii pe parcursul anului 2019 cu privire la aceste aspect atât prin răspunsul la întâmpinare depus la dosar pentru termenul de judecată din data de 09.09.2020 cât şi ulterior, prin precizările depuse la dosar pentru termenul din data de 14.10.2020 (19 pagini), reluat apoi în partea a III-a a concluziilor scrise.

În ciuda acestor argumente ample şi detaliate, instanţa a motivat că aceste susţineri nu pot fi primite printr-o singură frază:

"Actele nu atestă însă că rapoartele au fost contestate şi anulate printr-o hotărâre şi nici faptul că măsurile dispuse prin acestea au fost îndeplinite în integralitate. Or, în aceste circumstanţe raportat la cele statuate prin contractul încheiat nu se poate vorbi de o nelegalitate".

În continuare, recurentul-reclamant consideră că de fapt întreaga motivare a judecătorului fondului se rezumă la o simplă afirmaţie:

"Actele nu atestă... nici faptul că măsurile dispuse prin acestea au fost îndeplinite în integralitate", fără a se face trimitere măcar cu titlu exemplificativ la vreo măsură dispusă sau la vreun act emis de manager ca măsură de conformare, fără a se întemeia pe vreuna dintre probele administrate ori fără a înlătura motivat argumentele susţinute de înscrisurile depuse, ceea ce echivalează în mod indubitabil cu o lipsă a motivării raportat la multitudinea şi complexitatea înscrisurilor depuse prin care a dovedit nelegalitatea Ordinului nr. 151/18.02.2020 întrucât nu se face dovada nici uneia dintre situaţiile de încetare a contractului de management prevăzute la art. 22 lit. b), i), k) din conţinutul acestuia, precum şi faptul că nu poate fi reţinută nici abaterea de la legislaţie, cauză de revocare din funcţie prevăzută la art. 22 lit. (k) întrucât s-au luat toate măsurile necesare pentru a se aduce la îndeplinire măsurile de conformare şi a se remedia ceea ce a dispus organul de control în raportul de control.

În cazul recurentului-reclamant, contractul de management a încetat pentru că se presupune că ar fi obţinut nota nesatisfăcător la evaluare, or, în această situaţie ar fi trebuit ca (potrivit art. 41 alin. (1) din Ordinul nr. 112/2017) "Evaluarea anuală a activităţii managerului de spital public şi/sau reevaluarea în condiţiile art. 4 să se facă de comisii de evaluare formate din preşedinte, 4 membri şi un secretariat format din 1-2 persoane, numite prin ordin al ministrului sănătăţii sau, după caz, prin act administrativ emis de conducătorul ministerelor sau instituţiilor cu reţea sanitară proprie", ceea ce nu a existat.

Faţă de reglementarea unei proceduri imperative prevăzută de lege pentru verificarea indicatorilor de performanţă de către un organ cu atribuţii specifice în acest sens, este pe deplin dovedită nelegalitatea ordinului întemeiată pe cazul de încetare prevăzut de art. 22 lit. (b) în cazul nerealizării indicatorilor de performanţă ai managerului spitalului public, prevăzuţi în contractul de management, timp de minimum un an din motive imputabile acestuia.

Indicatorii de performanţă ai activităţii managerului (conform Anexei 2- Lista indicatorilor de performanţă a activităţii managerului la Contractul de management nr. x/15.01.2019) se calculează conform metodologiei de calcul din lege având la bază date de personal validate de Direcţia de Sănătate Publică Iaşi şi Ministerul Sănătăţii, date statistice validate de Şcoala Naţională de Sănătate Publică şi date financiare contabile pe baza bugetelor de venituri si cheltuieli aprobate de Ministerul Sănătăţii (pentru prevederile bugetare ale cheltuielilor de personal, cheltuielile cu medicamentele etc.) şi a execuţiilor contabile emise de Trezoreria Municipiului Iaşi.

Faţă de aceste prevederi specifice cu privire la modalitatea de verificare, este neîndoielnic faptul că membrii Consiliului de Administraţie (în majoritate având profesia de medici) nu puteau să se substituie diferitelor instituţii care realizează această procedură de verificare (de altfel, nici nu s-au analizat în mod efectiv aceşti indicatori) şi, pe cale de consecinţă, în lipsa unei verificări, nu se putea întemeia propunerea de revocare pe neîndeplinirea indicatorilor de performanţă, ceea ce dovedeşte pe deplin nelegalitatea ordinului.

Cu privire la temeinicia motivului de revocare/încetare prevăzut la art. 22 lit. (i) conform cărora:

"în cazul în care se constată abateri de la legislaţia în vigoare care pot constitui un risc iminent pentru sănătatea pacienţilor sau a salariaţilor", recurentul-reclamant apreciază că nu există nici o probă cu privire la faptul că prin conduita managerială ar fi săvârşit abateri de la legislaţia în vigoare care să aibă consecinţele specificate. Dimpotrivă, din probele administrate referitor la sănătatea salariaţilor rezultă următoarele:

Prin decizia nr. 12/14.01.2019 (Anexa nr. 3 dosar fond) managerul este preşedintele Comisiei de Sănătate şi Securitate în Muncă; în raportul de activitate aferent anului 2019 (Anexa nr. 4 ds.) înregistrat la Inspectoratul Teritorial de Munca Iaşi se consemnează, la pag. 6, ultimul aliniat că "în anul 2019 Institutul de Psihiatrie "Socola" Iaşi nu a înregistrat nici un eveniment pe linia securităţii şi sănătăţii în muncă. Se observă că raportul a fost înregistrat la secretariatul Institutului cu nr. 8842/18.03.2020, data ulterioară emiterii Ordinului de revocare nr. 151/18.02.2020. De asemenea precizează că nici Ministerul Sănătăţii, Corpul de Control sau Consiliul de Administraţie nu au cerut sau analizat documente cu privire la sănătatea şi securitatea în muncă.

Referitor la sănătatea pacienţilor, recurentul-reclamant face următoarele precizări:

În conformitate cu raportul Corpului de Control nr. SP 5430/23.04.2019 la pag. 29 - 32 "Condiţii igienico - sanitare (Anexa nr. 5) sunt prevăzute toate măsurile pe care managerul şi membrii Comitetului Director le-au implementat în conformitate cu recomandările organelor de control (Corp de Control al Ministerului Sănătăţii, Direcţia de Sănătate Publică Iaşi, Casa de Sănătate Iaşi etc.).

De altfel în acest interval de timp nu au fost raportate şi consemnate sau analizate deficienţe în acordarea asistenţei medicale acordate în cadrul Institutului de Psihiatrie "Socola" Iaşi şi nu există nici un document emis de vreun organ al statului cu drept de control asupra unităţilor sanitare care să semnaleze "un risc iminent pentru sănătatea pacienţilor".

Cu privire la analiza incidenţei motivului de revocare prevăzut la art. 22 lit. (k) din Contractul de management, - "în cazul în care se constată de către organele de control şi instituţiile abilitate în condiţiile legii abateri de la legislaţia în vigoare care sunt imputabile managerului şi care deşi remediabile nu au fost remediate în termenul stabilit de organele sau instituţiile respective", recurentul-reclamant arată că, prin precizările depuse la dosarul de fond la data de 13.10.2020 a argumentat pe larg că au fost aduse la îndeplinire toate măsurile dispuse prin actele de control şi reluate în concluziile scrise depuse la instanţa de fond.

Nici această literă din cadrul art. 22 din Contract nu este incidenţă în cazul de faţă pentru că, în opinia recurentului-reclamant, acesta a respectat toate indicaţiile primite de la Minister sau alte autorităţi superioare, astfel că nu îi poate fi imputată nicio vină pentru ca ordinul contestat să se întemeieze pe art. 22 lit. k) din Contractul de management.

Cu privire la susţinerile intervenientului Institutul de Psihiatrie Socola referitoare la încărcătura Bugetului de Venituri şi Cheltuieli al unităţii cu un procent inacceptabil al cheltuielilor de personal şi angajarea unui număr mare dintre salariaţii institutului, respectiv afirmaţia "în urma încheierii celor 91 de contracte individuale de muncă în ianuarie 2020 fondul de salarii a fost mai mare, precizează că într-adevăr, în anul 2020 a avut loc o creştere de 71 salariaţi/angajaţi generată ca urmare a modificării normativului de personal prevăzut de către Ordinul nr. 253/2018, care prevede un număr minim de personal necesar pentru a acredita serviciile de îngrijiri paliative.

În contractul de management nr. x data 15.01.2019, act juridic încheiat între managerul persoana fizică A. şi Ministerul Sănătăţii reprezentat prin Ministrul Sănătăţii se prevede la capitolul cheltuieli de personal că procentul propus şi asumat de către manager, pe de o parte şi acceptat de minister prin semnătura Ministrului Sănătăţii, pe de altă parte, este de maxim 90%. Dacă acest procent ar fi fost irealist, sau ar fi fost inacceptabil (cum reţine instanţa) Ministerul Sănătăţii nu ar fi semnat contractul de management.

Pentru aceste motive, recurentul-reclamant solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi rejudecând, admiterea cererii dedusă judecăţii aşa cum a fost formulată.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimaţii-pârâţi Ministerul Sănătăţii şi Institutul de Psihiatrie Socola Iaşi au depus întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 19 martie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 24 noiembrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia instanţei de recurs.

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va admite recursul, pentru următoarele considerente:

Recurentul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea Ordinului nr. R 151/18.02.2020 privind încetarea Contractului de management nr. x/15.01.2019; obligarea Ministrului Sănătăţii la revocarea Ordinului nr. R 163/21.02.2020 privind numirea domnului B. în funcţia de manager interimar al Institutului de Psihiatrie Socola, judeţul Iaşi; reintegrarea în funcţia de Manager al Institutului de Psihiatrie Socola, Iaşi; obligarea Ministerului Sănătăţii la plata diferenţelor salariale dintre salariul efectiv încasat din momentul încetării contractului de management şi salariul pe care ar fi trebuit să îl încaseze în funcţia de manager al Institutului, actualizate cu indicele inflaţiei; obligarea Ministerului Sănătăţii la plata de daune morale în cuantum de 10.000 de RON, cu cheltuieli de judecată în sarcina Ministerului Sănătăţii.

Prima instanţă a respins cererea dedusă judecăţii reţinând în esenţă că, actele dosarului evidenţiază că au existat mai multe controale ce au fost finalizate cu rapoarte de control prin care s-au constatat abateri şi stabilite masuri de remediere, termene. Actele nu atestă însă că rapoartele au fost contestate şi anulate printr-o hotărâre şi nici faptul că măsurile dispuse prin acestea au fost îndeplinite în integralitate. Ori în aceste circumstanţe raportat la cele statuate prin contractul încheiat nu se poate vorbi de o nelegalitate.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs de faţă, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

Astfel, prin motive de recurs se invocă incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi se arată că instanţa de fond a apreciat în mod greşit că motivarea ordinului atacat se realizează prin simpla enumerare a actelor normative ce dau dreptul la revocarea/încetarea contractului şi a actelor ce au stat a baza măsurii (referate, hotărâri ale consiliului de administraţie), precum şi incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. raportat faptul că argumentele instanţei de fond privind existenţa temeiurilor de revocare prevăzute la art. 22 lit. (b) (i) şi (k), se rezumă la o singură frază/enunţ, astfel încât se poate stabili că hotărârea este nemotivată, pe de o parte şi cuprinde motive contradictorii, pe de altă parte.

În ceea ce priveşte soluţia capătului de cerere privind anularea Ordinului nr. R 151/18.02.2020 de încetare a Contractului de management nr. x/15.01.2019 Înalta Curte constată următoarele:

În mod necesar, o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele pro şi contra care au format, în fapt şi în drept, convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susţinerile şi apărările părţilor, iar, pe de altă parte, la dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, în caz contrar fiind lipsită de suport probator şi legal şi pronunţată cu nerespectarea prevederilor art. 425 lit. b) C. proc. civ.

Motivarea este, aşadar, un element esenţial al unei hotărâri judecătoreşti, o puternică garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate şi temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, exigenţă a art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

Indiscutabil, orice parte în cadrul unei proceduri are dreptul să prezinte judecătorului observaţiile şi argumentele sale şi de a pretinde organului judiciar să le examineze pe acestea în mod efectiv. Dreptul la un proces echitabil, prin urmare, nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile părţilor sunt corect examinate de către instanţă, instanţă care are în mod necesar obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

Pe de altă parte, nemotivarea unei hotărâri judecătoreşti echivalează practic cu soluţionarea procesului fără a intra în fondul acţiunii, de natură prin urmare să justifice casarea cu trimitere spre rejudecare. Într-adevăr, atâta timp cât în considerente instanţa nu a analizat probele care au fost administrate, nu a stabilit împrejurările de fapt esenţiale în cauză, nu a evocat normele substanţiale şi procedurale incidente şi aplicarea lor în speţă, soluţia exprimată prin dispozitiv rămâne nesusţinută şi pur formală, nefiind corolarul motivelor ce o preced. O astfel de hotărâre devine arbitrară şi nu permite exercitarea controlului judiciar, obligând la o casare cu trimitere chiar dacă, strict teoretic, instanţa s-a pronunţat pe "fond", respingând acţiunea.

Cu privire la motivarea actului administrativ atacat, Înalta Curte constată că intimatul-pârât a susţinut că emiterea Ordinului nr. 151/15.02.2020 a avut ca suport Hotărârea Consiliului de Administraţie din data de 07.02.2020 prin care s-a propus Ministrului Sănătăţii revocarea din funcţia de manager al Institutului de Psihiatrie Socola Iaşi - dr. A., având în vedere analiza Rapoartelor de control nr. x/21.05.2015, nr. y/23.04.2019 şi nr. VSC 546/14.11.2019 aprobate de Ministrul Sănătăţii. În urma analizei s-a constatat faptul că măsurile specifice ca fiind îndeplinite, prezentate în documentele transmise de către managerul unităţii sanitare, sunt de fapt propuneri şi precizări, astfel nefiind implementate măsurile dispuse prin rapoartele de control nr. x/21.05.2015, nr. y/23.04.2019 şi nr. VSC 546/14.11.2019 aprobate de Ministrul Sănătăţii.

Însă, Înalta Curte, contrar celor reţinute de către instanţa de fond, apreciază că în considerentele sentinţei se menţionează în mod generic faptul că autoritatea pârâtă, după ce evidenţiază referate, hotărâri ale consiliului de administraţie, identifică şi aspectul privind abaterile constatate prin acte de control şi îndeplinirea deficitară a măsurilor dispuse. De asemenea, reţine că sunt precizate normele, actele normative în contextul cărora se poate lua măsura şi care dau dreptul la revocarea/încetarea contractului şi pe cale de consecinţă a apreciat că nu se poate reţine că ordinului îi lipseşte motivarea.

Într-adevăr, amploarea şi detalierea motivării depind de natura actului adoptat, iar cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească motivarea depind de circumstanţele fiecărui caz, însă nu trebuie neglijat faptul că, motivarea reprezintă un element esenţial pentru formarea convingerii cu privire la legalitatea şi oportunitatea actului administrativ, constituind, totodată, o garanţie a alegerii soluţiei optime de către organul de decizie.

Aşadar, motivarea urmăreşte o dublă finalitate: îndeplineşte, în primul rând, o funcţie de transparenţă în profitul beneficiarului actului administrativ, care va putea, astfel, să verifice dacă actul este sau nu întemeiat; permite, de asemenea, instanţei să realizeze controlul său jurisdicţional, deci în cele din urmă permite reconstituirea raţionamentului efectuat de autorul actului pentru a ajunge la adoptarea acestuia; desigur ea trebuie să figureze chiar în cuprinsul actului şi să fie realizată de autorul său.

Având în vedere că în motivarea hotărârii, echivalează cu o necercetare a fondului cauzei, situaţie în care devin aplicabile dispoziţiile art. 497 alin. (1) coroborat cu art. 480 alin. (3) din C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 care impun casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei.

Casarea cu trimitere corespunde unei nevoi reale de a se respecta principiile ce guvernează desfăşurarea procesului civil, cu referire directă la principiul contradictorialităţii şi totodată este impusă de necesitatea aplicării efective, iar nu doar formale, a dreptului părţilor la dublul grad de jurisdicţie.

Găsind fondat motivul de recurs prevăzut dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., criticile recurentului-reclamant întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu vor mai fi analizate, urmând a fi avute în vedere la soluţionarea în fond a cauzei.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru toate considerentele mai sus expuse, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei nr. 147 din 28 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 noiembrie 2022.