Judicial disciplinary challenge to inspection's closure of judge misconduct investigation dismissed; co-plaintiff's appeal annulled for loss of procedural capacity upon death

Şedinţa publică din data de 11 noiembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată la data de 1 martie 2019 sub nr. x/2019 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară anularea rezoluţiei de clasare nr. x/2018 emisă la 14.12.2018 şi a rezoluţiei Inspectorului Şef prin care a fost respinsă plângerea formulată împotriva rezoluţiei de clasare şi trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 312/2019 pronunţată la 25 iunie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea privind pe reclamanţii A. şi B. şi pe pârâta Inspecţia Judiciară, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 312/2019 pronunţată la 25 iunie 2019 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs reclamanţii A. şi B., care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. au solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecarea aceleiaşi instanţe.

Reclamanţii după o amplă dezvoltare a istoricului speţei, au precizat că au formulat plângere împotriva domnilor judecători C. şi D. pentru faptele certe săvârşite de către aceştia raportat la dispoziţiile art. 99 lit. r) şi lit. t) respectiv art. 99A 1 din Legea nr. 303/2004 republicată actualizată privind statutul judecătorilor şi procurorilor.

S-a precizat că domnii judecători au acţionat cu rea credinţă încălcând cu ştiinţă norme de drept material şi procesual în judecarea cauzei urmărind şi acceptând prejudicierea, vătămarea drepturilor şi intereselor legitime ale justiţiabililor B., respectiv A., cu 19, respectiv 18 fapte certe şi pentru fapta de neglijenţă nesocotind în mod grav şi neîndoielnic, norme de drept material şi/sau norme de drept procesual cu 15, respectiv 10 fapte certe.

În susţinerea recursului au mai menţionat următoarele:

- au formulat plângere împotriva domnilor judecători C. şi D., pentru fapte concrete care sunt considerate abateri disciplinare prin lege, fapte prin care au încălcat cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane şi au nesocotit din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual, în judecarea cauzei amintite.

În acelaşi mod de protejare a celor 2 judecători, instanţa de fond susţine greşit şi fals următoarele:

"Curtea constată că, în mod corect, inspectorul judiciar a dispus clasarea, reţinând că nu sunt indicii privind săvârşirea acestei abateri disciplinare, întrucât nu este întrunită nici latura obiectivă, nici latura subiectivă a abaterii disciplinare menţionate".

Sub acest aspect arată că instanţa compusă din cei doi judecători nu le-a permis reclamanţilor, în dosarul x/2015, să îşi dovedească susţinerile în contradictoriu cu pârâţii şi, mai mult după soluţionarea cererilor de recuzare a completului, au constata că încheierile nu poartă menţiunea temeiului de drept şi nici termenul corect de atacare a acestora.

În cauză la momentul soluţionării plângerii împotriva celor 2 magistraţi, inspecţia judiciară şi instanţa de fond reţin că toate procedurile au fost legal întocmite, că acele omisiuni şi indicări greşite sunt erori care nu afectează conţinutul încheierilor de recuzare şi a hotărârilor.

În cuprinsul cererii adresate către Inspecţia Judiciară şi apoi către instanţă au precizat că aplicarea amenzilor celor 2 justiţiabili pentru rea-credinţă în dosare a fost abuzivă, că judecătorii din cadrul instanţelor Tribunalul Mureş şi Curtea de Apel Târgu Mureş le-au respins toate cererile formulate dând crezare adversarilor lor, ce aveau în spate pe doamna avocat E..

- Instanţa de fond se rezumă de fapt la a prezenta unele susţineri dar, nu judecă în concret interpretarea faptelor prezentate şi apreciate de recurenţi ca fiind abateri disciplinare ale judecătorilor, raportat la dispoziţiile Legii nr. 303/2004 republicată actualizată dispoziţiile, art. 99 şi art. 99^l din lege.

- Inspecţia Judiciară cât şi instanţa de fond greşesc prin nesocotirea, nerespectarea, interpretarea şi aplicarea greşită a legii.

- judecătorul fondului susţine demersurile Inspecţiei Judiciare, ale judecătorilor prin fraudarea legii, respectiv a dispoziţiilor art. 99 lit. r) şi lit. t) raportat la dispoziţiile art. 99^1 din C. proc. civ. (Legea nr. 134/2010 republicată actualizată) invocând dispoziţiile art. 2 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 republicată actualizată.

- toate instanţele au încălcat normele de drept procesual dispuse prin art. 231 alin. (2) din C. proc. civ.

- referitor la indiciile abaterii prevăzute de art. 99 lit. r) din Legea nr. 303/2004 sunt aplicabile, întrucât redactarea şi comunicarea deciziei nr. 779/2018 prin depăşirea termenului legal a fost făcută cu intenţie, rea-credinţă şi răzbunare din partea judecătorilor D. şi C..

Mai mult au solicitat dovezi că cei doi judecători folosesc timpul din cadrul instanţei în folosul cetăţenilor, prin comunicarea unor fotografii sau a unor dovezi din care să rezulte că aceştia îşi îndeplinesc sarcinile de serviciu, eventual a slabei competenţe profesionale la efortul depus îndeplinirii atribuţiilor lor.

În finalul motivelor de recurs se menţionează că, aşa cum rezultă din interpretarea şi aplicarea Regulamentului privind normele de efectuarea lucrărilor de inspecţie, privitor la procedura efectuării verificărilor prealabile, nu se impune să precizeze prejudiciul şi nici nu se cere să dovedească ei culpa judecătorilor, cercetarea prealabilă având un obiect şi o procedură stabilită prin regulament.

La punerea în mişcare a acţiunii disciplinare vor menţiona prejudiciile cauzate de către judecători D. şi C., prin încălcarea normelor de drept procesual şi material încălcate.

Recurenţii solicită administrarea probei cu înscrisuri, cu înscrisurile de la dosarul cauzei x/2019 şi conform art. 249 C. proc. civ. şi în raport de dispoziţiile art. 254 alin. (2) pct. 2 şi alin. (3) C. proc. civ., să se solicite Tribunalului Mureş să depună în dosar: Lista cu toate dosarele în care judecătorii D. şi C. judecători în cadrul Tribunalului Mureş, au fost desemnaţi şi au desfăşurat activitatea, în perioada 03.01.2019 până la 13 noiembrie 2019 inclusiv, pentru fiecare separat, lista să conţină: numărul dosarului, data înregistrării cauzei, data pronunţării hotărârii, data redactării hotărârii şi data comunicării hotărârii. Menţionează că această probă cu înscrisuri este necesară pentru a dovedi reaua credinţă şi/sau grava neglijenţă a celor doi judecători sub aspectul săvârşirii cu vinovăţie a faptei de abatere disciplinară prevăzute de art. 99 lit. r) din Legea nr. 303/2004 republicată actualizată.

În acelaşi context instanţa de judecată să solicite Tribunalului Mureş să depună la dosarul cauzei, fotografia zilei de muncă a judecătorilor D., C. şi F., în dovedirea folosirii în mod inadecvat a timpului de muncă, a încărcării timpului de muncă cu îndeplinirea sarcinilor de serviciu eventual a slabei competenţe la efortul depus îndeplinirii sarcinilor.

4. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 10 septembrie 2019, s-a fixat termen de judecată la data de 11 noiembrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a recurentei-reclamante B., Înalta Curte apreciază că aceasta este întemeiată.

Înalta Curte constată că excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă este o excepţie de fond (vizează încălcarea unei condiţii de exerciţiu a acţiunii civile), absolută (se încalcă norme de ordine publică) şi peremptorie (admiterea sa conduce la împiedicarea soluţionării fondului cererii), care poate fi ridicată de oricare dintre părţi, de procuror sau de instanţă din oficiu, în tot cursul procesului, iar potrivit art. 56 alin. (3) teza I C. proc. civ., lipsa capacităţii procesuale de folosinţă poate fi invocată în orice stare a procesului.

Rezultă, astfel, că lipsa capacităţii procesuale de folosinţă poate să fie invocată atât în primă instanţă, cât şi direct în apel, ca motiv de apel sau ca excepţie procesuală, iar în recurs, în condiţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., "instanţa poate să invoce lipsa capacităţii procesuale de folosinţă din oficiu, oricând, pe cale de excepţie procesuală, în etapa judecăţii în primă instanţă, sau ca motiv de ordine publică, în etapa judecăţii în căile de atac".

Conform art. 56 alin. (1) C. proc. civ. poate fi parte în judecată orice persoană care are folosinţa drepturilor civile, iar potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, lipsa capacităţii procesuale de folosinţă poate fi invocată în orice stare a procesului, actele de procedură îndeplinite de cel care nu are capacitate de folosinţă fiind lovite de nulitate absolută.

Totodată, pentru a fi parte în proces, potrivit dispoziţiilor art. 56 C. proc. civ., este necesară existenţa folosinţei drepturilor civile, respectiv a capacităţii de folosinţă pe tot parcursul procesului.

Aşadar, capacitatea procesuală de folosinţă este acea condiţie de exerciţiu a acţiunii civile constând în aptitudinea unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii procesuale civile, astfel cum prevede art. 34 din C. civ.

În cazul persoanelor fizice, capacitatea de folosinţă, aşa cum statuează art. 35 din C. civ., începe la naşterea persoanei şi încetează odată cu moartea acesteia, putând fi limitată numai în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege.

Din perspectivă procesuală, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 32 alin. (1) lit. a), coroborat cu art. 40 din C. proc. civ., orice demers judiciar ("orice cerere") poate fi iniţiat şi întreţinut numai de către o persoană care deţine capacitate procesuală de folosinţă, sub sancţiunea nulităţii actului de procedură, dispoziţii aplicabile atât în cazul cererilor de chemare în judecată, cât şi în cazul căilor de atac.

Înalta Curte constată că din actele dosarului de recurs rezultă că recurenta-reclamantă B. a decedat la data de 8 ianuarie 2021, conform certificatului de deces nr. x/2021 eliberat de Primăria Municipiului Braşov, judeţul Braşov.

Prin urmare, la acest moment, reclamanta este lipsită de capacitate procesuală de folosinţă, respectiv de aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii, intrând sub incidenţa dispoziţiilor art. 40 C. proc. civ.

De asemenea, având în vedere obiectul prezentei acţiuni, respectiv anulare decizie de clasare emisă de Inspecţia Judiciară, se reţine că vizează un drept intuitu personae, care nu poate fi transmis pe cale succesorală către moştenitorii reclamantei defuncte, stingându-se odată cu încetarea capacităţii de folosinţă a titularului, respectiv la moartea acesteia.

În concluzie, având în vedere că una dintre condiţiile de exercitare ale acţiunii, prevăzute de art. 32 alin. (1) C. proc. civ., nu mai este îndeplinită, Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamantă, pentru lipsa capacităţii procesuale de folosinţă a acesteia, prin raportare la dispoziţiile art. 176 pct. 1 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., coroborat cu art. 486 alin. (2) şi (3) şi art. 56 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de B. împotriva sentinţei nr. 312 din 25 iunie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, pentru lipsa capacităţii procesuale de folosinţă a recurentei-reclamante.

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentul A., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, potrivit considerentelor în continuare arătate.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că prin sesizarea înregistrată în data de 26 septembrie 2018 la Inspecţia Judiciară - Direcţia de inspecţie pentru judecători, sub nr. x, recurenţii A. şi B. au solicitat efectuarea de verificări cu privire la dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Mureş, exprimându-şi nemulţumirea faţă de activitatea desfăşurată de judecătorii D. şi C..

Înalta Curte constată că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor de drept material incidente, respingând în mod judicios cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, constatând că autoritatea administrativă intimată a efectuat toate verificările necesare, în raport cu atribuţiile sale legale, în limitele şi cu respectarea prevederilor art. 97 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, în raport de dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată şi modificată.

Recurenţii-reclamanţi au susţinut că judecătorii D. şi C. au încălcat prevederile art. 99 lit. r) şi t) din Legea nr. 303/2004 potrivit cărora constituie abatere disciplinară:

"(...) lit. r) neredactarea sau nesemnarea hotărârilor judecătoreşti sau a actelor judiciare ale procurorului, din motive imputabile, în termenele prevăzute de lege; (...) lit. t) exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni. Sancţiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală."

Astfel, cu privire la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. r) din Legea nr. 303/2004, republicată, inspectorul a reţinut din relaţiile comunicate de Tribunalul Mureş prin adresa nr. x/2018, că redactarea hotărârii menţionate în sesizare cu depăşirea termenului de recomandare prevăzut de lege a fost determinată de cauze obiective, aceasta datorându-se volumului de activitate pe care l-a avut judecătorul reclamat şi a faptului că a îndeplinit şi alte atribuţii în afara celor jurisdicţionale.

Prin urmare, s-a stabilit că abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. r) teza I din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată cu modificările şi completările, constând în redactarea hotărârilor judecătoreşti peste termenul prevăzut de lege nu este, în acest caz, imputabil magistratului.

În ceea ce priveşte modul de soluţionare a cererilor privind eliberarea înregistrărilor audio în format electronic, respectiv cererile privind eliberarea copiilor certificate după notele grefierului de şedinţă, verificările au stabilit că la Tribunalul Mureş, acestea sunt soluţionate de către preşedintele completului de judecată, iar în lipsa acestuia de către alt judecător din complet, respectiv de către C., care a dispus eliberarea copiilor în format electronic ale şedinţelor de judecată solicitate în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Mureş, în conformitate cu dispoziţiile prevăzute de art. 231 alin. (5) C. proc. civ. şi totodată respingerea solicitării privind eliberarea copiilor privind notele grefierului, în conformitate cu dispoziţiile prevăzute de art. 231 alin. (2) C. proc. civ.

Totodată, judecătorul fondului şi inspectorul judiciar au făcut o amplă analiză, prezentată în rezoluţia de clasare asupra modului de soluţionare a cererilor de recuzare şi a amenzilor aplicate justiţiabililor.

Sub acest aspect Înalta Curte constată că recurentul-reclamant este licenţiat în drept, având cunoştinţe temeinice în ceea ce priveşte sancţiunile care pot fi aplicate în cazul introducerii unor cereri, în mod repetat, care încalcă obligaţiile privind desfăşurarea procesului.

De asemenea, a fost analizată şi abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, republicată, reclamată de către recurenţii-reclamanţi, referitoarea la încălcarea de către magistraţii- reclamaţi a obligaţiilor profesionale.

În cauză s-a constatat că decizia civilă nr. 799 din 19 iunie 2018 din dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Mureş este definitivă, astfel că fiind vorba despre o hotărâre judecătorească intrată în puterea lucrului judecat, o verificare şi cenzurare a motivelor care au stat la baza soluţiei adoptate, precum şi a modului în care instanţa a interpretat şi aplicat dispoziţiile legale incidente, nu este, raportat la competenţele stabilite prin lege, atributul Inspecţiei Judiciare, care nu poate cenzura sau înlătura motivele unei hotărâri judecătoreşti, după cum nu poate suplini or completa activitatea de judecată, care aparţine exclusiv instanţelor judecătoreşti.

Circumstanţele cauzei nu au relevat indicii în sensul că judecătorul vizat s-ar fi pronunţat cu intenţia de a încălca legea, pentru a decide astfel în mod intenţionat, din motive străine de cauză, în favoarea sau în defavoarea uneia dintre părţi. Nu în ultimul rând, s-a reţinut că cele invocate în conţinutul sesizării constituie exclusiv chestiuni de judecată, făcând obiectul cererii analizate de instanţa de control judiciar, astfel că o examinare pe cale administrativă a aspectelor din sesizare, vizând pretinse neregularităţi, nu este permisă de lege.

Trebuie precizat că inspectorul judiciar nu poate interveni în modul de desfăşurare şi administrare a procedurii judiciare, orice demers în acest sens fiind contrar dispoziţiilor art. 2 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, care interzic orice imixtiune în actul de justiţie.

De asemenea, a fost analizată şi acuzaţia de imparţialitate reclamată de către recurenţi, ajungându-se la concluzia că încălcarea responsabilităţilor judiciare ar putea fi reţinută în sarcina completului de judecată doar dacă, după constatarea incompatibilităţii judecătorului de a participa la judecată, acesta ar continua întocmirea unor acte de cercetare în cauză, ceea ce nu s-a întâmplat în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Mureş, în care cererile de recuzare formulate au fost respinse prin încheierile de cameră de consiliu pronunţate la datele de 18 decembrie 2017 (cea care o viza pe doamna judecător D.) şi respectiv de 17 ianuarie 2018 (cea care îl viza pe domnul judecător C..

În ceea ce priveşte criticile referitoare la încălcarea prevederilor legale cu ocazia soluţionării cererilor de recuzare, inspectorul de caz a concluzionat că acestea au fost soluţionate în conformitate cu dispoziţiile art. 110 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, care reglementează situaţia în care incidentele procedurale se referă doar la o parte din membrii completului, completurile fiind formate, în completare cu judecătorul de la permanenţă.

Înalta Curte constată că potrivit principiului independenţei judecătorilor consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituţia României, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, intimata-pârâtă nu poate cenzura modul de interpretare şi aplicare a normelor de drept material sau procesual de către instanţa de judecată şi nici modul de interpretare a probelor administrate.

Soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti pot fi modificate doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, aşa cum rezultă şi din dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată şi modificată.

Înalta Curte reţine incidenţa prevederilor art. 97 din Legea 303/2004, potrivit cărora:

"(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanţelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabilii ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuţie soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti, care sunt supuse căilor legale de atac".

În raport cu prevederile art. 97 alin. (2) din Legea 303/2004 verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raţionamente juridice de drept substanţial sau procedural.

Rezultă, aşadar, că modul de examinare al argumentelor, apărărilor sau susţinerilor părţilor în cauzele deduse judecăţii excedează competenţelor Inspecţiei judiciare, fiind nepermis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalităţii şi temeiniciei soluţiei pronunţate de instanţă.

Obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raţionamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenţie a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecinţe.

Recurentul-reclamant nu a făcut dovada încălcării normelor de drept material sau procesual, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare vizând în concret operaţiunile de stabilire a situaţiei de fapt, interpretare a normelor juridice şi apreciere a probelor administrate în cauză, specifice activităţii de judecată şi care se subsumează tocmai raţionamentului logico-juridic al magistratului.

Cu alte cuvinte, stabilirea situaţiei de fapt, în baza probatoriului administrat, aprecierea şi coroborarea mijloacelor de probă, interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale sunt operaţiuni specifice activităţii de judecată, care fac parte din raţionamentul logico-juridic în temeiul căruia se pronunţă soluţiile judecătoreşti.

Aceste elemente esenţiale ale activităţii de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecţia Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulţumită a căilor de atac ordinare şi, după caz, extraordinare prevăzute de lege.

Atributul esenţial al activităţii de judecată îl reprezintă raţionamentul pe care magistratul îl face atunci când transpune în drept situaţia de fapt. Interpretarea normelor de drept, încuviinţarea şi coroborarea probelor administrate reprezintă elemente ale raţionamentului logico-juridic, întrucât interpretarea normelor este o operaţiune raţională şi logică de determinare a înţelesului şi conţinutului acestora, iar coroborarea probelor reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabileşte situaţia de fapt ce urmează să o încadreze în drept.

În acest demers, judecătorul trebuie să decidă liber, fără nicio influenţă, presiune sau ameninţare, iar opinia pe care acesta şi-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac prevăzute de lege, nu şi în cadrul unei verificări disciplinare.

A admite altfel înseamnă, pe de o parte, a nesocoti principiul constituţional privind independenţa judecătorului, iar, pe de altă parte, a încălca dispoziţia constituţională potrivit căreia hotărârile judecătoreşti sunt supuse numai controlului judiciar.

Astfel, pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuţie însăşi valabilitatea actelor întocmite de judecător şi pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speţă.

Sublinierea acestui aspect se impune, deoarece considerentele hotărârii reprezintă în esenţă garanţia imparţialităţii judecătorului, a calităţii actului de justiţie, garanţie care a fost asigurată din această perspectivă, judecătorii care au soluţionat cererile, pronunţându-se asupra argumentelor invocate de părţi, motivarea hotărârii explicând şi fundamentând soluţia concretizată în dispozitivul deciziei.

Reaua-credinţă presupune intenţia frauduloasă a magistratului: ea se manifestă prin încălcarea cu bună ştiinţă de către magistrat a normelor de drept material ori procesual, tocmai în scopul de a vătăma drepturi şi/sau interese legitime ale unei persoane sau cel puţin magistratul, deşi nu urmăreşte expres, acceptă în mod conştient vătămarea unei persoane.

Încălcarea unor norme de drept material sau procesual, chiar reală dacă ar fi este un element distinct de reaua-credinţă a magistratului sau de grava neglijenţă - aceste din urmă elemente ale răspunderii trebuind a fi probate în mod distinct de încălcarea normelor de drept.

Or, în cauză, nu s-au prezentat şi identificat indicii temeinice privind reaua-credinţă, nici privind grava neglijenţă a magistratului.

Grava neglijenţă presupune nesocotirea din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil de către magistrat a normelor de drept material ori procesual. Grava neglijenţă se apreciază, între altele, de exemplu, şi în raport de claritatea unor norme juridice ce, în mod vădit, nu mai necesită absolut nicio interpretare sau care au fost deja supuse unei interpretări obligatorii pentru instanţe. Dincolo de aceste aspecte, sunt şi alţi factori obiectivi de avut în vedere cum sunt, de pildă, volumul de activitate al judecătorului, exercitarea altor atribuţii, etc.

Prin urmare, pentru a vorbi de o gravă neglijenţă, culpa magistratului ar trebui să nu poată fi scuzabilă.

Trebuie precizat că aspectele invocate de către recurentul-reclamant prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluţiei pronunţate fiind confirmată de către instanţa de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. împotriva sentinţei nr. 312/2019 din 25 iunie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul formulat de B. împotriva sentinţei nr. 312/2019 din 25 iunie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, pentru lipsa capacităţii de folosinţă.

Respinge recursul formulat de A. împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 11 noiembrie 2021.