Insurance creditor status of a compensation body via subrogation in cross-border road traffic accidents

Şedinţa publică din data de 11 noiembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 26 martie 2019 sub nr. x/2019, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul, Biroul Asigurătorilor din România a solcitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor anularea Deciziei nr. 19361/04.03.2019 emisa de Comisia Speciala a F.G.A.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 298/2019 pronunţată la 21 iunie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamant Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi a anulat decizia nr. 19361/04.03.2019.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 298/2019 pronunţată la 21 iunie 2019 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi pe fond respingerea acţiunii ca netemeinice.

După prezentarea pe larg a istoricului speţei şi indicarea temeiurilor de drept incidente, recurentul a susţinut următoarele:

- curtea a apreciat eronat că atât creanţa de asigurare, cât şi creditorul de asigurare au fost determinate legislativ prin raportare la un singur element esenţial, izvorul primar al despăgubirii, anume contractul de asigurare.

- Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu reprezintă continuatorul asigurătorului A. şi nu este succesor în drepturi şi obligaţii al societăţii de asigurare.

- instanţa de fond a apreciat total eronat şi a aplicat total greşit dispoziţiile legale în materie apreciind că reclamantul BAAR fiind un beneficiar al asigurării.

- din analiza înscrisurilor aferente dosarului de dauna rezulta ca cererea de plată este formulată de către BAAR în calitate de Organism de Compensare şi nu de către creditorul de asigurare.

Or, este evident, în opinia recurentului, că BAAR nu deţine creanţe de asigurare, în condiţiile în care aceste creanţe sunt definite în mod expres de lege prin raportare directă la contractul de asigurare.

Fondul garantează plata despăgubirilor cuvenite ca urmare a existenţei valabile a unui contract de asigurare, facultative şi/sau obligatorii, conform scopului prevăzut de Legea nr. 213/2015, şi nu din alte raporturi juridice, care reprezintă/pot reprezenta creanţe chirografare şi nu de asigurări.

Mai mult decât atât, însăşi creanţele deţinute de Fond au fost catalogate drept creanţe de asigurări de către legiuitor, printr-o dispoziţie expresă, respectiv art. 267 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, fiind practic asimilate creanţelor de asigurare definite expres şi limitativ ca fiind doar cele izvorâte dintr-un contract de asigurare.

Se poate observa că aceste definiţii şi stabilirea atât a creanţei de asigurare cât şi a calităţii de creditor de asigurare nu pot fi aplicate în litigiile de drept comun între asiguraţi/beneficiarii asigurărilor şi asigurători sau FPVS (BAAR) ci, numai în raporturile cu Fondul, legiuitorul dorind să facă o distincţie clară între creanţele pe care Fondul le achită potenţialilor creditori de asigurare şi celelalte creanţe ale asigurătorului falit, Fondul neachitând indemnizaţii de asigurare ci, creanţe de asigurare.

Nu toate creanţele asigurătorului în faliment sunt creanţe de asigurări, ci numai cele expres reglementate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, celelalte creanţe urmând a fi obţinute de către creditorii societăţii de asigurare în cadrul procedurii falimentului, prin formularea unei cereri de înscriere la masa credală. Dovada că legiuitorul a înţeles să reglementeze o categorie extrem de restrictivă a creditorilor de asigurări, Fondul fiind înfiinţată ca instituţie de drept public ca ultim resort de a obţine despăgubiri, rezultă şi din dispoziţiile art. 17 din Legea nr. 213/2015, potrivit cărora creditorii de asigurări pot urma, la alegere, fie procedura prevăzută de legea specială, fie procedura falimentului, aceasta din urmă fiind calea de urmat şi pentru creditorii de asigurări ale căror creanţe depăşesc plafonul de 450.000 RON prevăzut de art. 15 din Legea nr. 213/2015.

4. Apărări formulate în cauză

Intimatul-reclamant a depus întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a soluţiei instanţei de fond.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 7 octombrie 2019, s-a fixat termen de judecată la data de 11 noiembrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a cadrului normativ aplicabil şi a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte apreciază că recursul reclamantului este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, succesor al Fondului de Protecţie a Victimelor Străzii, a supus controlului de legalitate al instanţei de fond Decizia nr. 19361/4.03.2019 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor prin care i-a fost respinsă cererea de plată cu privire la suma de 352,26 euro, reţinându-se că solicitantul nu are calitatea de creditor de asigurare în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 şi că creanţa sa nu rezultă dintr-un contract de asigurare, astfel cum se prevede în art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Prima instanţă a admis acţiunea reclamantului şi a dispus anularea deciziei atacate, cu consecinţa obligării recurentului pârât la reanalizarea cererii de plată formulată de reclamant, în considerarea faptului că acesta are calitatea de creditor de asigurare, iar creanţa sa rezultă dintr-un contract de asigurare.

Instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept materila aplicabile, criticile recurentului pârât fiind în consecinţă nefondate.

Recurentul pârât în conservarea poziţiei sale procesuale exprimate în faţa instanţei de fond, insistă în argumentul că reclamantul nu este un creditor de asigurare ci un organism de compensare, iar creanţa pretinsă nu rezultă dintr-un contract de asigurare, condiţii care odată ce ar fi îndeplinite ar justifica, în opinia sa, aprobarea cererii de plată.

În privinţa naturii dreptului de creanţă pretins este de menţionat că Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, al cărui succesor în drepturi este reclamantul, a plătit suma de 352,26 euro în calitate de organism de compensare din România către organismul de compensare din Franţa întrucât acesta din urmă a despăgubit societatea B. din Belgia şi al cărui autoturism a fost avariat într-un accident rutier produs România din culpa conducătorului unui autoturism asigurat RCA de societatea A. S.A., care ulterior a intrat în procedura falimentului.

Legiuitorul primar a definit creanţa de asigurare prin art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Prin urmare, creanţa pretinsă de reclamant reprezintă contravaloarea daunelor plătite de un organism de compensare dintr-un stat membru, suferite în urma unui accident cauzat de un posesor al unui contract de asigurare RCA valabil încheiat la o societate de asigurare intrată în faliment la momentul încercării de executare a poliţei, pentru care Fondul de Garantare a Asiguraţilor garantează potrivit art. alin. (3) din Legea nr. 213/2015 plata de despăgubiri rezultate din executare contractului încheiat.

În consecinţă, în mod just a apreciat instanţa de fond că despăgubirea pretinsă de reclamant reprezintă o creanţă izvorâtă dintr-un contract de asigurare.

În privinţa calităţii de creditor de asigurare a reclamantului relevante în acest sens sunt dispoziţiile art. 27 alin. (2) din Ordinul CSA nr. 1/2008 potrivit căruia "după rambursare, Fondul se subrogă în drepturile persoanei prejudiciate împotriva persoanei/persoanelor responsabile pentru repararea prejudiciului şi/sau ale societăţii de asigurare, în limita sumelor plătite".

Prin executarea operaţiunii de compensare la cererea unei alte instituţii de profil unionale, Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii devine prin efectul subrogaţiei o persoană îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) (iii) din Legea nr. 213/2015, îndeplinind astfel condiţia unui creditor de asigurare.

Subrogaţia personală alături de cesiunea de creanţă reprezintă un mijloc de transmitere a dreptului de creanţă, întâlnită în materia obligaţiilor. Subrogaţia constă în înlocuirea creditorului dintr-un raport juridic obligaţional cu o terţă persoană care plăteşte datoria creditorului şi care astfel devine noul creditor al debitorului. Persoana care plăteşte datoria altuia (solvensul) îşi rezervă dreptul de a fi plătit de debitor, exceptând cazul când a dorit să-l gratifice.

În raportul juridic iniţial Fondul de Garantare a Asiguraţilor era ţinut, în măsura legalei sale învestiri şi în virtutea obligaţiei legale de garantare a plăţii despăgubirilor, la acoperirea daunei provocate unui terţ de un asigurat RCA la o societate de asigurare în faliment. Împrejurarea că despăgubirile au fost achitate de unul sau mai multe organisme de compensare, în lanţ, nu a dus la stingerea obligaţiei primordiale şi nici la schimbarea naturii ei, ci numai la înlocuirea creditorului de asigurare iniţial de un alt creditor de asigurare, ultimul plătitor al creanţei, prin efectul operaţiunii juridice anterior descrise.

Prin urmare, Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, având ca succesor Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, este un creditor de asigurare în sensul normelor legale menţionate în precedent, astfel că refuzul pârâtului de a satisface pretenţia reclamantului, în împrejurările date, este nejustificat, fiind sancţionată în mod just această conduită de către instanţa de fond.

Ca urmare a caracterului obligatoriu al Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a dezvolta considerentele instanţei de recurs asupra criticilor pârâtului, fiind suficientă constatarea că decizia prin care instituţia recurentă a respins cererea de plată formulată de intimatul-reclamant cu privire la suma solicitată (pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către BAAR, în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment) este nelegală, instanţa de fond dispunând corect anularea ei, argumentele prezentate de recurent cu privire la legalitatea actului administrativ contestat fiind neîntemeiate, aspect confirmat de considerentele deciziei pronunţate în dezlegarea unei chestiuni de drept.

Având în vedere că judecătorul fondului a apreciat în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, Înalta Curte apreciază că hotărârea primei instanţe a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, iar criticile formulate sunt neîntemeiate.

Pentru toate considerentele expuse de fapt şi de drept expuse, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 2789 din 13 iunie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 298/2019 din 21 iunie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 11 noiembrie 2021.