Res judicata preclusion of duplicate salary claims against prior definitive judgment despite conflicting administrative order

Şedinţa publică din data de 16 noiembrie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 13 mai 2020, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Tribunalul Bucureşti şi Ministerul Justiţiei, a solicitat:

(i) anularea Ordinului nr. 5290/20/12/2019 şi obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea ordinului prin care sa îi stabilească indemnizaţia lunară care să cuprindă şi sporul de fidelitate-sporul pentru vechime în specialitatea funcţiei din sistemul justiţiei, de peste 19 ani, cu coeficientul corespunzător unei vechimi în funcţie de 15-20 ani, gradaţia 5 şi indemnizaţia corespunzătoare acestei vechimi, precum şi în raport de sporurile de risc şi suprasolicitare neuropsihică, de confidenţialitate, de condiţii vătămătoare şi periculoase (toxicitate) cuvenite, faţă de nivelul maxim aflat în plată în cadrul autorităţii judecătoreşti pentru aceeaşi funcţie/grad/treaptă cu cei care beneficiază de un nivel de salarizare superior;

(ii) obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei să vireze pârâtului Tribunalul Bucureşti sumele necesare efectuării plăţilor salariale lunare corespunzătoare;

(iii) obligarea pârâtului Tribunalul Bucureşti la plata, în baza ordinelor ce se vor emite, a diferenţelor de drepturi salariale rezultate, în raport de vechimea efectivă în funcţie, corect determinată;

(iv) obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1163 din 9 noiembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

(i) a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii;

(ii) a admis acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Tribunalul Bucureşti şi Ministerul Justiţiei;

(iii) a anulat ordinul de salarizare nr. 5290/C din 20.12.2019, emis de pârâtul Ministerul Justiţiei, în ceea ce o priveşte pe reclamantă;

(iv) a obligat pârâtul Ministerul Justiţiei la emiterea unui nou ordin în sensul includerii în indemnizaţia lunară cuvenită reclamantei începând din 1.12.2019 şi a sporului de fidelitate - spor pentru vechimea în specialitatea funcţiei din sistemul justiţiei;

(v) a obligat pârâtul Tribunalul Bucureşti să plătească reclamantei diferenţele de drepturi salariale rezultate;

(vi) a obligat pârâtul Ministerul Justiţiei să asigure fondurile necesare pentru plata acestor drepturi salariale.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 116 din 9 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs atât pârâtul Ministerul Justiţiei, cât şi pârâtul Tribunalul Bucureşti.

3.1. Prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Tribunalul Bucureşti a solicitat casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea pretenţiilor formulate de reclamantă în contradictoriu cu acest pârât, ca neîntemeiate.

Recurentul-pârât critică soluţia prin care a fost obligat la plata diferenţelor salariale solicitate de reclamantă, susţinând că, în raport de dispoziţiile art. 131 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, Ministerului Justiţiei este ordonator principal de credite şi, totodată, îi revine atribuţia emiterii actelor administrative de stabilire a indemnizaţiilor de încadrare pentru judecători, în baza cărora ordonatorii secundari şi terţiari de credite procedează la achitarea salariilor. Prin urmare, Tribunalul Bucureşti, în calitate de ordonator terţiar de credite, nu are posibilitatea de a achita diferenţele salariale în discuţie, în lipsa fondurilor alocate de Ministerul Justiţiei.

Consideră recurentul-pârât că soluţia prin care a fost obligat la plata drepturilor băneşti este nelegală şi prin raportare la dispoziţiile art. 17 alin. (1), (2)1 - (4) şi art. 22 alin. (1) şi (2) lit. a) şi c) din Legea nr. 500/2002 a finanţelor publice, întrucât instanţa de fond a stabilit o obligaţie de plată a unor sume din bugetul de stat în afara cadrului de execuţie bugetară sau a unor amendamente aprobate de Parlament, punând Tribunalul Bucureşti în situaţia de a nu respecta prevederile legale enunţate şi determinând dificultăţi financiare în gestionarea bugetului instituţiei. Pronunţând această soluţie, prima instanţă şi-a arogat atribuţii ce revin autorităţii legislative şi competenţe legate de execuţia bugetară şi, totodată, a ignorat obligaţiile asumate de România prin Pactul de stabilitate şi de creştere, respectiv de Tratatul privind stabilitatea şi guvernanţa în Uniunea Economică şi Monetară, adoptat în anul 2012.

3.2. Pârâtul Ministerul Justiţiei a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii.

Recurentul-pârât critică soluţia de respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, arătând că prin acţiune s-a solicitat controlul de legalitate al OMJ nr. 5290/2019. Însă, potrivit art. 7 alin. (1) şi (2) din Anexa V la Legea nr. 153/2017, ceea ce se atacă în faţa instanţei de contencios administrativ este hotărârea de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale. Întrucât în speţă intimata-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu cererea de anulare a ordinului de salarizare, iar nu a hotărârii pronunţate în contestaţia administrativă, apreciază recurentul-pârât că acţiunea este inadmisibilă.

Printr-un alt rând de critici, recurentul-pârât susţine că instanţa de fond a dat o soluţie greşită de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei. În acest sens, potrivit art. 3 din H.G. nr. 652/2009, ministerul nu deţine competenţe referitoare la emiterea actelor individuale de încadrare salarială a personalului instanţelor judecătoreşti, astfel că obligaţia recalculării indemnizaţiei de încadrare excede competenţelor sale legale.

Mai arată recurentul-pârât că are calitatea de ordonator principal de credite, iar conform legislaţiei şi jurisprudenţei în materie indicate în recurs, nu are calitate procesuală în litigiul dintre salariat şi angajator având ca obiect drepturi salariale.

Totodată, cu privire la procesul de asigurare a fondurilor necesare plăţii diferenţelor salariale, susţine că această procedură reclamă intervenţia Ministerului Finanţelor, conform H.G. nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea acestui minister şi art. 30 din Legea nr. 69/2010 Ministerul Justiţiei având doar atribuţia de a formula propuneri conform nevoilor financiare anuale. Alocarea fondurilor necesare se face de către Ministerul Finanţelor după aprobarea bugetului în Parlament, iar Ministerul Justiţiei efectuează deschiderile de credite bugetare pentru achitarea drepturilor salariale restante de către ordonatorii secundari/terţiari de credite în condiţiile legii, nefiind necesară o hotărâre judecătorească pronunţată în contradictoriu cu ordonatorul principal de credite, de obligare la alocarea de fonduri. În acest sens, solicită a se avea în vedere considerentele deciziei nr. 10/2011 pronunţată de ÎCCJ - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

Pe fondul cauzei, recurentul-pârât consideră că prima instanţă a soluţionat greşit cauza în baza prezumţiei puterii de lucru judecat, raportat la sentinţa civilă nr. 1102/2019, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa în dosarul nr. x/2019, fără a analiza efectiv ordinul atacat şi actele care au stat la baza emiterii sale şi în condiţiile în care reclamanta nu şi-a întemeiat cererea pe prezumţia puterii de lucru judecat, ci pe reaua-credinţă a pârâtului şi pe refuzul punerii în executare a sentinţei amintite.

Ordinul ministrului justiţiei nr. 5290/C/2019 este emis în temeiul Legii nr. 153/2017, iar potrivit art. 16 alin. (1) din acest act normativ, "Asistenţii judiciari numiţi în condiţiile Legii nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sunt salarizaţi cu indemnizaţia lunară de încadrare prevăzută în prezenta anexă la cap. I lit. A) nr. crt. 4, aferentă unei vechimi în funcţie de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani". Prin urmare, legiuitorul a exclus asistenţii judiciari de la acordarea sporului pentru vechimea în această funcţie, având în vedere că ei sunt numiţi pentru un mandat limitat de 5 ani şi, prin natura funcţiei, nu sunt independenţi, astfel că refuzul de emitere a ordinului de salarizare cu luarea în considerare a vechimii în specialitate nu are caracter nejustificat.

Menţionează recurentul că, înainte de anul 2010, sporul de fidelitate al asistenţilor judiciari nu era reglementat, O.U.G. nr. 177/2002 privind salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor, respectiv O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei neprevăzând acordarea sporului de fidelitate. Începând cu data de 1 ianuarie 2011, în temeiul prevederilor Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, precum şi al Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, s-a realizat reîncadrarea personalului în funcţie, grad şi gradaţie, pe clase de salarizare, iar reîncadrarea salarială a asistenţilor judiciari s-a realizat în temeiul art. 16 alin. (1) din Legea nr. 284/2010 şi a Normelor metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, aprobate prin OMFP nr. 77/2011.

Arată recurentul-pârât că, la momentul adoptării Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, s-a apreciat că se poate avea în vedere acordarea unui drept specific doar pentru perioada aferentă vechimii în funcţie pe care un asistent judiciar o poate îndeplini în sistem: respectiv de la 3 la 5 ani, faptul că acelaşi asistent judiciar obţine ulterior un alt mandat de 5 ani nefiind relevant, atât timp cât fidelizarea este incompatibilă cu noţiunea de mandat. Astfel, mandatul limitat la 5 ani a exclus acordarea pentru asistenţii judiciari a drepturilor care privesc fidelizarea în sistemul justiţiei, cum este sporul/majorarea de fidelitate, indiferent de cuantumul ei.

În concluzie, recurentul-pârât consideră că ordinul atacat este legal, neexistând o bază legală pentru stabilirea indemnizaţiei intimatei-reclamante cu luarea în calcul a sporului salarial solicitat.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă nu a depus întâmpinare faţă de recursurile declarate de pârâţi.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, raportat la criticile formulate de pârâţi şi la motivul de recurs de ordine publică invocat de instanţa de control judiciar, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate, în următoarele limite şi pentru următoarele considerente:

II.1. În ceea ce priveşte critica recurentului-pârât Ministerul Justiţiei, referitoare la greşita soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, Înalta Curte o va respinge, ca nefondată.

Recurentul-pârât a susţinut acest fine de neprimire a acţiunii pe motivul neatacării în faţa instanţei de contencios administrativ, conform art. 7 alin. (1)-(2) din Capitolul VIII din Anexa nr. V din Legea nr. 153/2007, a hotărârii emise în soluţionarea contestaţiei formulate împotriva OMJ nr. 5290/C/2019. Înalta Curte reţine că prima instanţă a respins această excepţie, ca neîntemeiată, apreciind că răspunsul emis de Ministerul Justiţiei la contestaţia formulată de reclamantă nu îmbracă forma unei hotărâri în sensul prevăzut de textul de lege anterior citat; or, prin criticile formulate în recurs, pârâtul nu a răspuns acestui considerent, necontestând concret argumentele instanţei de fond, ci doar reiterând susţinerile din fond.

Înalta Curte reţine că intimata-reclamantă A. a formulat contestaţie împotriva OMJ nr. 5290/C/20.12.201, înregistrată la Ministerul Justiţiei sub nr. x/2020. Ca răspuns la această contestaţie, recurentul-pârât a emis adresa nr. x/20.03.2020, prin care a prezentat un istoric al actelor normative incidente în materia salarizării asistenţilor judiciari şi concluzia potrivit căreia nu există un temei legislativ de stabilirea a indemnizaţiilor asistenţilor judiciari în raport de vechimea efectivă în funcţie. Se mai menţionează succint că în ceea ce priveşte hotărârile judecătoreşti, acestea urmează să fie puse în executare conform celor dispuse de instanţa de judecată.

Înalta Curte constată, similar instanţei de fond, că răspunsul emis de Ministerul Justiţiei la contestaţia administrativă a reclamantei nu prezintă caracteristicile formale ale unei hotărâri emise conform art. 7 alin. (1)-(2) din Capitolul VIII din Anexa nr. V din Legea nr. 153/2007.

Astfel fiind, constatarea inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa unei cereri exprese a reclamantei de anulare a acestei adrese de răspuns ar reprezenta o măsură excesiv de formală, câtă vreme motivele de nelegalitate exprimate în cerere sunt incidente atât în privinţa ordinului atacat, cât şi în privinţa adresei de răspuns, iar actul administrativ vătămător al drepturilor şi intereselor reclamantei este ordinul de stabilire a încadrării salariale.

Pentru aceste considerente, constatând caracterul nefondat al motivului de recurs expus, Înalta Curte va menţine soluţia primei instanţe, de respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii.

II.2. Înalta Curte va respinge, ca nefondate, şi criticile recurentului-pârât Ministerul Justiţiei, referitoare la greşita aplicare în cauză a efectelor puterii de lucru judecat şi la lipsa unui cadru legislativ care să permită intimatei-reclamante să beneficieze de sporul de fidelitate (sporul pentru vechime în specialitate).

Recurentul-pârât a susţinut, în esenţă, că prima instanţă a judecat cauza prin prisma puterii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 1102/2019, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa în dosarul nr. x/2019, fără a analiza efectiv ordinul atacat şi actele care au stat la baza emiterii sale; în continuare, recurentul a expus cadrul normativ succesiv, incident în materia drepturilor salariale cuvenit asistenţilor-judiciari, care, în opinia sa, nu conferă acestora dreptul la stabilirea drepturilor salariale cu luarea în considerare a sporului de fidelitate.

Înalta Curte constată că recurentul-pârât nu a prezentat niciun argument concret în sensul contestării incidenţei în speţă a puterii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 1102/2019, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa în dosarul nr. x/2019, afirmând doar că prima instanţă a aplicat eronat această instituţie a dreptului procesual civil.

Contrar susţinerii neargumentate a recurentului-pârât, Înalta Curte consideră că prima instanţă a făcut o corectă aplicare în cauză a dispoziţiilor art. 430 şi art. 431 din C. proc. civ., din perspectiva efectului pozitiv al autorităţii lucrului judecat. Pentru a fi incident acest efect, nu este necesar să existe o identitate de obiect între cele două pricini, având în vedere că art. 430 alin. (2) C. proc. civ. statuează că autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. Astfel fiind, trebuie recunoscut ca intră în autoritate de lucru judecat dispozitivul care tranşează litigiul şi motivele care susţin soluţia, precum şi motivele care conţin ele însele soluţii pe aspectele litigioase invocate de părţi şi supuse dezbaterii acestora.

Prin sentinţa civilă nr. 1102/20.06.2019, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă în dosar nr. x/2019, definitivă prin decizia civilă nr. 2772/07.11.2019 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Bucureşti, fiind obligat pârâtul Tribunalul Bucureşti la calcularea şi plata în favoarea reclamantei a diferenţelor salariale rezultate dintre indemnizaţia stabilită prin acordarea sporului de fidelitate (sporul pentru vechimea în specialitatea funcţiei) şi cea efectiv încasată începând din data de 06.03.2016 şi până la încetarea raporturilor de serviciu ale reclamantei, actualizate cu indicele de inflaţie, precum şi la plata dobânzii legale penalizatoare aferente, calculată potrivit prevederilor art. 1 alin. (2) şi art. 3 alin. (2) - (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011, de la data scadenţei fiecărui venit lunar şi până la data plăţii efective. Totodată, a fost obligat Ministerul Justiţiei să aloce fondurile necesare punerii în plată a drepturilor stabilite în paragraful anterior.

Conform dispozitivului şi considerentelor decizorii ale hotărârilor sus-menţionate (expuse în cuprinsul sentinţei recurate), în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2019 s-a recunoscut, cu caracter definitiv, dreptul intimatei-reclamante la stabilirea indemnizaţiei salariale lunare prin valorificarea sporului de fidelitate - sporului pentru vechime în specialitatea funcţiei din sistemul justiţiei, în contradictoriu cu aceleaşi părţi chemate în judecată şi în cauza de faţă.

Faţă de soluţia definitivă a Tribunalului Dâmboviţa, obligaţia dispusă în prezentul litigiu asigură doar o completă executare efectivă a dreptului recunoscut, respectiv îndeplinirea de către minister a formalităţilor necesare constând în emiterea ordinului de salarizare în concordanţă cu dispoziţiile hotărârii judecătoreşti definitive, consecutiv anulării OMJ nr. 5290/C/2019, ale cărui prevederi nu respectă această hotărâre.

În consecinţă, criticile şi apărările recurentului-pârât Ministerul Justiţiei, cu privire la inexistenţa unei norme legale care să confere dreptul reclamantei la sporul de vechime în specialitatea funcţiei, nu pot fi rediscutate în cadrul procesual obiectiv al cauzei pendinte, opunându-se efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat. În mod corect instanţa de fond a constatat că aceste aspecte au fost deja analizate în litigiul anterior, reprezentând o chestiune litigioasă tranşată, a cărei rezolvare se opune în prezentul litigiu cu caracter obligatoriu, iar în recurs pârâtul Ministerul Justiţiei nu a prezentat niciun contraargument apt să înlăture această concluzie, limitându-se la reiterarea apărărilor din fond, care au făcut şi obiectul dosarului Tribunalului Dîmboviţa nr. 1103/120/2019.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile pârâtului Ministerul Justiţiei, referitoare la greşita reţinere în speţă a puterii lucrului judecat şi la inexistenţa dreptului reclamantei la stabilirea indemnizaţiei de încadrare cu luarea în considerare a sporului de fidelitate.

II.3. Referitor la criticile privind obligarea pârâtului Tribunalul Bucureşti la plata diferenţelor de drepturi salariale şi cele privind obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei să asigure fondurile necesare pentru plata acestor diferenţe, Înalta Curte le va analiza din perspectiva motivului de ordine publică subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Este de menţionat, în prealabil, că pârâtul Ministerul Justiţiei a criticat sentinţa instanţei de fond din perspectiva soluţiei de respingere a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, invocând, pe de-o parte, că nu deţine calitate procesuală în litigiile dintre angajator şi angajat având ca obiect plata drepturilor salariale, iar pe de altă parte contestând necesitatea obligării sale, pe cale judecătorească, la asigurarea fondurilor necesare pentru plata acestor drepturi.

Or, Înalta Curte constată că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive nu a fost invocată în fond şi, drept urmare, nici nu a fost soluţionată de prima instanţă. Totodată, prin sentinţa recurată nu s-a dispus obligarea Ministerului Justiţiei la plata unor sume de bani către intimata-reclamantă, cu titlu de drepturi salariale. Aceste critici fiind străine cauzei, nu vor fi analizate în recurs. Cât priveşte obligaţia Ministerului Justiţiei să asigure fondurile necesare plăţilor ce vor fi efectuate de ordonatorul terţiar de credite Tribunalul Bucureşti, aceasta va fi examinată în considerentele ce se succedă, însă nu din perspectiva greşitei soluţionări a unei excepţii.

Revenind la soluţia de obligare a pârâtului Tribunalul Bucureşti la plata diferenţelor de drepturi salariale şi a pârâtului Ministerul Justiţiei de a asigura fondurile necesare pentru plata acestor diferenţe, Înalta Curte constată că prima instanţă, deşi a constatat incidenţa puterii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 1102/2019, nu a valorificat această hotărâre şi în privinţa amintitelor obligaţii.

Prin sentinţa civilă nr. 1102/2019, Tribunalul Dâmboviţa a dispus şi: (a) obligarea pârâtului Tribunalul Bucureşti la calcularea şi plata în favoarea reclamantei a diferenţelor salariale rezultate între indemnizaţia stabilită prin acordarea sporului de fidelitate (sporul pentru vechimea în specialitatea funcţiei) şi cea efectiv încasată începând din data de 06.03.2016 şi până la încetarea raporturilor de serviciu, actualizate cu indicele de inflaţie, precum şi la plata dobânzii legale penalizatoare aferente, calculată potrivit prevederilor art. 1 alin. (2) şi art. 3 alin. (2) - (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011, de la data scadenţei fiecărui venit lunar şi până la data plăţii efective; (b) obligarea Ministerului Justiţiei să aloce fondurile necesare punerii în plată a drepturilor astfel stabilite.

Obligaţiile de plată şi, respectiv, de asigurare a fondurilor necesare, dispuse de Tribunalul Dîmboviţa în litigiul anterior, se suprapun cu cele dispuse de instanţa de fond în litigiul pendinte, diferenţa fiind dată doar de plata accesoriilor, care nu a fost solicitată şi nici dispusă în prezenta cauză. Mai exact, obligaţia de plată stabilită în prezenta cauză în sarcina Tribunalului Bucureşti este mai restrânsă decât cea dispusă în litigiul anterior, dar această împrejurare nu exclude incidenţa efectului negativ al autorităţii de lucru judecat în privinţa obligaţiei principale de plată a diferenţelor salariale, precum şi în privinţa obligării Ministerului Justiţiei la asigurarea fondurilor necesare acestor plăţi.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că prima instanţă în mod greşit nu a aplicat dispoziţiile 431 alin. (1) C. proc. civ., care interzic chemarea în judecată a unei persoane de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect.

Constatând incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursurile declarate de pârâţii Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Bucureşti, va casa în parte sentinţa recurată şi, în rejudecare, va respinge capetele de cerere referitoare la obligarea pârâtului Tribunalul Bucureşti la plata diferenţelor de drepturi salariale şi obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei să asigure fondurile necesare pentru plata acestor diferenţe, pentru autoritate de lucru judecat.

Întrucât Înalta Curte a valorificat motivul de recurs de ordine publică prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., respingând pretenţiile reclamantei pentru autoritate de lucru judecat, nu se mai impune analiza criticilor de fond expuse de recurenţii-pârâţi cu privire la aceste obligaţii, subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Totodată, având în vedere respingerea, ca nefondată, a celorlalte critici din recurs ale pârâţilor, conform considerentelor de la pct. II.1 şi II.2 din prezenta decizie, Înalta Curte va menţine restul dispoziţiilor sentinţei recurate, referitoare la respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, anularea OMJ nr. 5290/C/2019 şi obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea unui nou ordin în sensul includerii în indemnizaţia lunară cuvenită reclamantei începând din 1.12.2019 şi a sporului de fidelitate - spor pentru vechimea în specialitatea funcţiei din sistemul justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâţii Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 1163 din 9 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi, rejudecând:

Respinge capetele de cerere referitoare la obligarea pârâtului Tribunalul Bucureşti la plata diferenţelor de drepturi salariale şi obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei să asigure fondurile necesare pentru plata acestor diferenţe, pentru autoritate de lucru judecat.

Menţine restul dispoziţiilor sentinţei recurate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 noiembrie 2022.