Administrative inaction in medical degree equivalence: existence of contradictory reasoning between judgment grounds and operative part

Şedinţa publică din data de 10 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la 27.05.2021, sub nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Sănătăţii la efectuarea şi finalizarea procedurii de echivalare prevăzută de Ordinul nr. 969/2013, prin emiterea unei decizii în privinţa titlului de medic specialist în specialitatea psihiatrie dobândit în S.U.A., în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, precum şi plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa nr. 67 din 21.09.2021, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea având ca obiect "obligaţia de a face", formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Sănătăţii; a obligat pârâtul la soluţionarea cererii privind echivalarea titlului de medic specialist în specialitatea psihiatrie dobândit în SUA şi a obligat pârâtul la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în sumă de 820 RON.

3. Calea de atac exercitată în cauză.

Împotriva sentinţei nr. 67 din 21 septembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2021, a exercitat recurs pârâtul Ministerul Sănătăţii, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului a susţinut că între considerentele şi dispozitivul hotărârii există contradicţii, în sensul că din considerente se înţelege că Ministerul Sănătăţii este obligat să finalizeze procedura de echivalare prin emiterea deciziei de echivalare a titlului de medic specialist, iar din dispozitiv se înţelege că Ministerul Sănătăţii este obligat la efectuarea procedurii de echivalare, lăsând la latitudinea Comisiei de evaluare rezultatul acesteia, în sensul echivalării sau nu a titlului de medic specialist.

În opinia sa, instanţa de fond se putea pronunţa doar asupra obligării Ministerului Sănătăţii la soluţionarea cererii de echivalare a titlului de medic specialist în specialitatea psihiatrie, şi nu la soluţionarea într-un anumit sens a cererii, având în vedere etapele pe care trebuie să le parcurgă petentul pentru echivalarea titlului de medic specialist în psihiatrie, prezentate de recurent în cuprinsul cererii de recurs în contextul factual evidenţiat, precum şi în cel normativ incident.

De altfel, a arătat că solicitarea reclamantului se află în proces de soluţionare, Ministerul Sănătăţii depunând toate diligenţele pentru soluţionarea acesteia.

Având în vedere că Ordinul nr. 1509/2008 privind aprobarea nomenclatorului de specialităţi medicale, medico-dentare şi farmaceutice pentru reţeaua de asistenţă medicală, specialităţile medicină internă şi psihiatrie sunt prevăzute distinct, durata de pregătire fiind de 5 ani fiecare, iar reclamantul a solicitat, prin cererea nr. x din 14.10.2015, recunoaşterea rezidenţiatului efectuat în Statele Unite ale Americii în ambele specialităţi, Ministerul Sănătăţii a făcut aceleaşi demersuri, la aceeaşi dată, către ambele Comisii de echivalare, însă comisia de echivalare în specialitatea psihiatrie nu a transmis o soluţie conform prevederilor O.U.G. nr. 80/2012 şi OMS nr. 969/2013. În plus, la data de 19.09.2016 preşedintele comisiei respective şi-a declinat competenţa, iar noua componenţă a fost aprobată prin OMS nr. 607/26.05.2017.

În urma retransmiterii memoriului reclamantului de către Ministerul Sănătăţii, cu adresa nr. x/28.12.2017, Comisia de echivalare a analizat documentele depuse de petent şi a constatat următoarele: "Comparativ cu programul educaţional din România, formarea de psihiatrie a d-lui A. s-a realizat într-o perioadă de 2 ani şi 7 luni, faţă de 4 ani necesari în ţara noastră, în România neexistând de altfel un rezidenţiat comun psihiatrie/medicină internă."

Aşadar, deşi Comisia de echivalare în psihiatrie a constatat că programele de psihiatrie sunt incomplete (conform adresei nr. x/09.08.2018, domnul dr. A. a efectuat în SUA 10 luni stagiu de psihiatrie adulţi comparativ cu 26 luni şi 2 săptămâni din curricula din România, psihiatrie copii şi adolescenţi-68 zile efectuate comparativ cu 6 luni în curricula românească, psihiatrie comunitară-2 luni efectuate faţă de 3 luni în curricula din România, lipsa 7 luni şi 2 săptămâni reprezentând stagiile de psihiatrie forensică, psihoterapie şi bioetică), aceasta nu a stabilit nicio soluţie care să conducă la finalizarea procedurii de echivalare în sensul reglementat de Ordinul nr. 969/2013.

În cadrul interviului din luna decembrie 2018, membrii comisiei au comunicat petentului concluziile cu privire la diferenţele curriculare constatate, precum şi faptul că sunt necesare documente suplimentare privitoare la conţinutul curriculei de învăţământ, la numărul total de ore de educaţie, cu specificarea domeniilor de studiu în vederea echivalării titlului de specialitate în psihiatrie, aspecte comunicate petentului cu adresele nr. x, nr. 7547 şi nr. 7601/11.11.2020. Însă, având în vedere că, potrivit prevederilor OMS nr. 969/2013, echivalarea titlului de calificare se aprobă prin ordin de ministru pe baza avizului favorabil al Comisiei de echivalare conform prevederilor art. 6 alin. (2), în lipsa unei soluţii certe exprimate de comisia în cauză, nu a fost posibilă soluţionarea cererii petentului.

Ulterior transmiterii documentelor suplimentare de către petentul în cauză, Comisia de echivalare a propus prin adresa nr. x/16.06.2021 ca acesta să susţină o probă de aptitudini, în aplicarea art. 7 alin. (1) din OMS nr. 969/2013, care prevede că în situaţia în care nu sunt întrunite criteriile de echivalare, comisia de echivalare supune titularul la un interviu, scopul acestuia fiind evaluarea parcursului profesional, teoretic şi practic al solicitantului.

În final a precizat că, la data formulării cererii de recurs, la nivelul DGRUSPS au fost înregistrate două cereri de demisie din cadrul Comisiei de echivalare: cererea nr. 11309,11895/20.05.2021 a d-nei B. şi cererea nr. x/05.07.2021 a d-nei prof. univ. dr. C. - preşedinte, urmând ca reclamantul să susţină proba de aptitudini în momentul constituirii noii Comisii de echivalare. De asemenea, a arătat că Ministerul Sănătăţii depune toate diligenţele necesare pentru soluţionarea cererii reclamantului, astfel că prin adresa nr. x/28.09.2021 a solicitat sprijinul Colegiului Medicilor din România pentru desemnarea a două persoane din partea acestuia, ca membrii în Comisia de echivalare.

4. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la data de 02.12.2021, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii atacate ca fiind legală şi temeinică. În esenţă, a arătat că nu se poate reţine că există contrarietate între dispozitiv şi considerente, prima instanţă pronunţând soluţia în limitele învestirii sale şi a verificărilor pe care a fost chemată să le efectueze. Cu alte cuvinte, a sancţionat pasivitatea pârâtului în soluţionarea cererii sale privind echivalarea titlului de medic specialist în specialitatea psihiatrie dobândit în Statele Unite ale Americii, obligându-l în acest sens. Ca urmare, a considerat că hotărârea primei instanţe este legală şi temeinică, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 800 RON, conform înscrisurilor anexate întâmpinării.

Recurentul-pârât a depus răspuns la întâmpinarea intimatului-reclamant, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor formulate ca neîntemeiate, arătând că, în cauză, contrarietatea hotărârii constă în faptul că în considerentele acesteia instanţa admite acţiunea reclamantului, însă dispune obligarea sa la soluţionarea cererii privind echivalarea titlului de medic specialist în specialitatea psihiatrie, dobândit în SUA, şi nu la soluţionarea cererii în sensul efectuării şi finalizării procedurii de echivalare prevăzute de Ordinul Ministerului Sănătăţii nr. 969/2013 prin emiterea unei decizii relativ la echivalarea titlului de medic specialist în specialitatea psihiatrie, dobândit în SUA, fiind evidentă astfel contradicţia între considerentele şi dispozitivul hotărârii atacate.

Aceasta deoarece instanţa de fond se putea pronunţa doar asupra obligării Ministerului Sănătăţii la soluţionarea cererii de echivalare a titlului de medic specialist în specialitatea psihiatrie, nicidecum la soluţionarea într-un anumit sens a cererii, care presupune parcurgerea unor etape, reiterate de recurent în contextul factual al cauzei.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului.

Analizând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate de recurentul-pârât, încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., şi de apărările formulate prin întâmpinare de intimatul-reclamant, Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi îl va respinge în considerarea argumentelor ce succed:

Potrivit motivului de recurs invocat: "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei". În literatura de specialitate s-a precizat că, deşi la punctul 6 ar fi vorba de trei motive distincte, în realitate este vorba despre ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de casare, şi anume nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificate şi o hotărâre care nu este deloc motivată şi una care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii. De asemenea, un atare motiv de casare se justifică prin faptul că, în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluţia adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei.

În speţă, recurentul-pârât a susţinut nemotivarea hotărârii atacate din perspectiva fundamentării soluţiei pe motive contradictorii, respectiv a existenţei unei contradictorialităţi între considerente şi dispozitiv, ipoteză reliefată de împrejurarea că, deşi prin considerente a admis acţiunea reclamantului şi a dispus obligarea pârâtului la soluţionarea cererii acestuia, respectiv la efectuarea şi finalizarea procedurii de echivalare prevăzută de OMS nr. 969/2013, prin emiterea unei decizii relativ la echivalarea titlului de medic specialist în specialitatea psihiatrie dobândit în SUA, prin dispozitiv instanţa de fond l-a obligat la soluţionarea cererii privind echivalarea titlului de medic specialist în specialitatea psihiatrie dobândit în SUA, adică într-un anumit sens al cererii, în care aceasta nu s-ar fi putut pronunţa.

Din textul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. reiese necesitatea arătării, în considerentele hotărârii pronunţate, a motivelor de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei, precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Concluzionând, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, ea constituind astfel o garanţie pentru părţile din proces în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc şi, de altfel, singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include, printre altele, dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, aceasta implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt (a se vedea hot. CEDO din 28.04.2005 în cauza Albina c. României şi hot. CEDO din 15.03.2007 în cauza Gheorghe c. României).

Raportând aceste considerente la speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a făcut o justă analiză a susţinerilor părţilor şi a răspuns argumentelor acestora, expunând în mod logic şi gradual considerentele ce au fundamentat soluţia adoptată, ţinând cont de limitele învestirii instanţei.

Sub acest aspect este de observat că motivarea hotărârii atacate este clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, sub acest aspect Înalta Curte reţinând că, în realitate, susţinerile recurentului-pârât referitoare la nemotivarea hotărârii de fond sub aspectele evidenţiate, pretins a demonstra contradictorialitatea între considerente şi dispozitiv, nu reflectă decât dezacordul acestuia în privinţa argumentelor ce au stat la baza soluţiei pronunţate de prima instanţă, fără a susţine însă motivul de casare invocat. Aşadar, contrar susţinerilor recurentului-pârât, Înalta Curte constată că prima instanţă a efectuat o amplă analiză a situaţiei deduse judecăţii, raportându-se în fundamentarea soluţiei pronunţate la situaţia de fapt stabilită în urma probatoriului administrat şi la cadrul normativ aplicabil.

Astfel fiind, a apreciat că în cauză există o nesoluţionare a cererii reclamantului şi că, în împrejurările dovedite în speţă, aceasta constituie o vătămare a părţii reclamante într-un drept al său ori într-un interes legitim, atât timp cât cererea nu i-a fost soluţionată în termenul legal, fiind vorba despre o perioadă îndelungată în care a trenat soluţionarea acesteia, iar întârzierea nu a fost justificată în mod rezonabil. Ca urmare, a obligat pârâtul Ministerul Sănătăţii la soluţionarea cererii privind echivalarea titlului de medic specialist în specialitatea psihiatrie dobândit în SUA.

Cum instanţa de fond a analizat cererea reclamantului în limitele învestirii şi verificărilor pe care a fost chemată să le efectueze, prin prisma normelor legale incidente, redate in extenso în considerentele hotărârii, motivând astfel soluţia de admitere atât prin argumente de fapt, cât şi prin argumente de drept şi, drept urmare, reţinând că în speţă este vorba despre o lipsă de diligenţă a pârâtului în soluţionarea în termen a cererii reclamantului, Înalta Curte nu poate valida opinia recurentului potrivit căreia prima instanţă şi-a fundamentat soluţia pe motive contradictorii prin raportare la menţiunea din dispozitiv şi că, astfel, ar fi pronunţat o hotărâre nemotivată, criticile părţii formulate din această perspectivă nefiind în măsură să susţină motivul de casare invocat. Dimpotrivă, instanţa de control judiciar constată că argumentele reţinute de prima instanţă validează raţionamentul logico-juridic expus de aceasta în sprijinul soluţiei pronunţate, astfel încât ipoteza că hotărârea ar fi nemotivată nu poate fi reţinută.

Într-adevăr, pentru a răspunde cerinţei impuse de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sub aspectul motivării contradictorii, această contradicţie la care se referă textul de lege invocat trebuie să vizeze considerentele reţinute de instanţă şi soluţia pronunţată în dispozitiv, sau să se reflecte în cadrul considerentelor ce fundamentează soluţia pronunţată în dispozitiv, astfel încât hotărârea să apară ca fiind nemotivată. Însă, din lecturarea sentinţei ce face obiectul demersului judiciar de faţă nu reiese că ar exista o contradicţie sub aspectul clamat de parte.

Aşa fiind, în contextul expunerii dispoziţiilor legale aplicabile în cauză, prima instanţă a reţinut că aspectele invocate de pârât nu sunt de natură a-l disculpa în ceea ce priveşte întârzierea constituirii comisiei de echivalare pentru specialitatea psihiatrie, în vederea finalizării procedurii de soluţionare a cererii reclamantului în termenul legal, din cercetarea parcursului soluţionării acestei cereri, expus chiar de către pârât, reieşind că, în realitate, şi-a invocat propria culpă în nesoluţionarea în termen rezonabil a cererii, în consecinţă obligându-l la efectuarea şi finalizarea procedurii de echivalare prevăzute de OMS nr. 969/2013, prin emiterea unei decizii.

Or, faptul că prima instanţă a reţinut în considerente obligaţia pârâtului ca, în urma efectuării şi finalizării procedurii de echivalare prevăzute de OMS nr. 969/2013, să emită o decizie relativ la echivalarea titlului de medic specialist în specialitatea psihiatrie, dobândit în SUA, nu reprezintă o soluţionare într-un anumit sens a cererii, cum în mod greşit susţine recurentul, ci se face referire la necesitatea emiterii unei decizii referitoare la petitul rămas nesoluţionat în urma cererii formulate de reclamant care, aşa cum rezultă din contextul factual reliefat, a vizat şi echivalarea titlului de medic specialist în medicină internă dobândit, de asemenea, în Statele Unite ale Americii.

Prin urmare, câtă vreme instanţa de fond nu a impus pârâtului modalitatea în care să soluţioneze cererea reclamantului ci, doar a făcut referire la obligaţia soluţionării cererii, fie în sens favorabil sau, dimpotrivă, nefavorabil, cerere ce vizează solicitarea de echivalare a titlului de medic specialist în specialitatea psihiatrie, dobândit în SUA, nu poate fi primită critica recurentului privind nemotivarea hotărârii din perspectiva existenţei unei contradictorialităţi între considerente şi dispozitiv.

În aceste condiţii, Înalta Curte reţine că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este întrunit, împrejurarea că recurentul-pârât nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic ce a fundamentat soluţia primei instanţe neputând conduce la incidenţa acestui motiv de casare referitor la nemotivarea hotărârii, deoarece acest text de lege se referă, printre altele, la fundamentarea soluţiei pe motive contradictorii, ipoteză care, aşa cum s-a arătat, nu se verifică în speţă.

Pe cale de consecinţă, întrucât nu s-au conturat elemente de nelegalitate a hotărârii de fond, deoarece a fost motivată cu respectarea rigorilor prevăzute de lege, argumentele expuse de recurentul-pârât în calea de atac a recursului nefiind apte să determine casarea acesteia, Înalta Curte va respinge ca nefondat demersul judiciar iniţiat de pârât, cu consecinţa păstrării ca legale a sentinţei atacate.

Cât priveşte solicitarea intimatului-reclamant de obligare a recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine, cu titlu prealabil, că acestea reprezintă suma de bani în care se regăsesc toate cheltuielile pe care partea care a câştigat procesul le-a efectuat în cadrul litigiului soluţionat prin hotărârea judecătorească.

Potrivit art. 451 alin. (1) C. proc. civ.: "Cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru şi timbrul judiciar, onorariile avocaţilor, ale experţilor şi ale specialiştilor numiţi în condiţiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare şi pierderile cauzate de necesitatea prezenţei la proces, cheltuielile de transport şi, dacă este cazul, de cazare, precum şi orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a procesului", iar art. 452 din acelaşi Cod prevede că: "Partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei."

În speţă, pârâtul Ministerul Sănătăţii a promovat calea extraordinară de atac a recursului, iar prin întâmpinarea formulată în cauză intimatul-reclamant A. a solicitat respingerea recursului şi obligarea părţii recurente la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 800 RON reprezentând onorariu de avocat, dovedit cu factura seria x nr. x din 17.11.2021 şi ordinul de plată nr. x/17.11.2021 depuse la dosarul de recurs, împreună cu întâmpinarea.

Aşadar, în aplicarea dispoziţiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., conform cărora: "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată", Înalta Curte va admite cererea intimatului-reclamant şi va obliga recurentul-pârât să plătească acestuia cheltuielile de judecată avansate în recurs şi dovedite ca atare, având în vedere că, raportat la modalitatea de soluţionare a recursului, este partea care a căzut în pretenţii în accepţiunea prevederilor legale incidente în materie.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs.

Pentru considerentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, nefiind întrunit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi Cod, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de pârât şi, în consecinţă, va menţine sentinţa de fond atacată. Totodată, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga recurentul-pârât să plătească intimatului-reclamant A. suma de 800 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Sănătăţii împotriva sentinţei nr. 67 din 21 septembrie 2021 a Curţii de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-pârât Ministerul Sănătăţii să plătească intimatului-reclamant A. suma de 800 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 10 noiembrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.