Passport Issuance Dispute: Finality of Court of Appeal Judgment in Administrative Litigation and Inadmissibility of Further Appeal

Şedinţa publică din data de 10 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei.

Prin sentinţa civilă nr. 765 din 03.03.2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2019, s-a respins excepţia inadmisibilităţii cererii ca neîntemeiată; s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei A.; s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Afacerilor Interne, B., Direcţia Generală de Paşapoarte, C., D., E.; s-a respins cererea în contradictoriu cu aceste persoane ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; s-a admis în parte cererea formulată de reclamantul F. în contradictoriu cu pârâta Serviciul Public Comunitar pentru Eliberarea Paşapoartelor Simple Bucureşti. A fost obligată pârâta să-i elibereze reclamantului paşaportul simplu electronic; s-a respins în rest cererea ca neîntemeiată şi a fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 79,86 RON reprezentând parte din cheltuielile de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul F., fiind înregistrat sub nr. x/2020, precum şi pârâtul Serviciul Public Comunitar pentru Eliberarea Paşapoartelor Simple Bucureşti.

Prin decizia civilă nr. 2258 din 23.11.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2020, s-a dispus disjungerea cauzei având ca obiect recursurile promovate de recurentul-reclamant F. şi de recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Interne - Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti - Serviciul Public Comunitar pentru Eliberarea Paşapoartelor Simple Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 765/03.03.2020 şi s-a dispus formarea prezentului dosar, nr. x/2020 Măsura a fost justificată de împrejurarea că prin recursul promovat la data de 09.03.2020 recurentul-reclamant F. a declarat cale de atac atât împotriva sentinţei civile nr. 765/03.03.2020 a Tribunalului Bucureşti, cât şi împotriva sentinţei civile nr. 820/20.11.2019 a Curţii de Apel Bucureşti.

La termenul de judecată din data de 06.09.2021 s-a ataşat la prezenta cauză dosarul nr. x/2020 având ca obiect recursul (având conţinut identic cu cererea de recurs ce face obiectul prezentului dosar) promovat de recurentul-reclamant F. împotriva sentinţei civile nr. 765/03.03.2020, declinat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia civilă nr. 56/13.01.2021 pronunţată în dosarul nr. x/2020.

2. Hotărârea pronunţată în faza procesuală a recursului.

Prin decizia civilă nr. 1774 din data de 20.09.2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia tardivităţii recursului, invocată de recurentul-reclamant F.; a respins excepţia nulităţii şi excepţia lipsei de interes a recursului promovat de recurentul-reclamant F.; a admis recursul promovat de recurentul-pârât Serviciul Public Comunitar pentru Eliberarea Paşapoartelor Simple din cadrul Instituţiei Prefectului Municipiului Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 765/03.03.2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi G., C., D., H., E., Ministerul Afacerilor Interne-Direcţia Secretariat General, Ministerul Afacerilor Interne-Direcţia Generală de Paşapoarte şi A..

A casat în parte sentinţa recurată şi rejudecând pe fond capătul principal de cerere: a respins ca neîntemeiată cererea de obligare la emiterea paşaportului simplu electronic formulată de reclamantul F.; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei recurate şi a respins ca nefondat recursul promovat de recurentul-reclamant F..

3. Calea de atac exercitată în cauză.

Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de recurs a declarat recurs recurentul-reclamant F., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., solicitând, în conformitate cu art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, admiterea recursului şi casarea în totalitate a hotărârii atacate, precum şi a tuturor celorlalte hotărâri şi decizii pronunţate în cauză, cu consecinţa rejudecării fondului cauzei şi admiterii acţiunii.

În dezvoltarea recursului a susţinut, în esenţă, în contextul redării argumentelor instanţei de recurs din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, pe care le-a considerat nelegale, că soluţia pronunţată de aceasta este dovada efectuării unui act de injustiţie care îi încalcă dreptul de a avea un act de identitate în condiţiile în care i-a respins ca neîntemeiată cererea de obligare a pârâţilor la emiterea unui paşaport.

De asemenea, a arătat că hotărârea pronunţată este doar ultima dintr-o serie întreagă de acest gen de hotărâri prin care au fost încălcate principiile fundamentale ale procesului civil şi regulile de procedură şi s-au aplicat voit în mod greşit normele de drept material.

Astfel, a evidenţiat încălcarea art. 92 din C. proc. civ. care prevede că obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, conform argumentelor expuse în pagina 3 a cererii de recurs. Totodată, a subliniat că instanţele judecătoreşti nu au dreptul să facă modificări în legi, fiind obligate să cunoască legile şi să le respecte, astfel încât să aibă în vedere că Hotărârea de Guvern nu este lege, iar Hotărârea de Guvern nr. 94/2006 se intitulează Norme metodologice de aplicare şi nu de modificare a Legii nr. 248/2005.

O altă încălcare a normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii constă, în opinia recurentului, în faptul că toate procesele, inclusiv cel ce face obiectul dosarului de faţă, s-au desfăşurat cu încălcarea prevederilor art. 6 şi art. 7 din C. proc. civ.

În fine, o a treia încălcare a normelor de procedură şi de aplicare a normelor de drept material priveşte nerespectarea dispoziţiilor art. 3 şi art. 4 din C. proc. civ., arătând în acest sens că prin înscrisul său din 10.02.2020 adresat tribunalului a susţinut că o condiţionare a eliberării unui paşaport de prezentarea actului de stare civilă este contrară prevederilor Regulamentului UE 2016/679 al Parlamentului European şi al Consiliului din 27.04.2016, prevederi ce au fost transpuse şi în Legea nr. 363/2018, art. 1 alin. (2), art. 5 alin. (1) şi art. 6 alin. (1).

De aceea, recurentul-reclamant a considerat că decizia Curţii de Apel Bucureşti este nelegală, solicitând casarea acesteia, precum şi a tuturor hotărârilor şi deciziilor adoptate în acest caz şi rejudecarea cauzei pe fond conform argumentelor prezentate pe larg în cererea de recurs.

5. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinările formulate de intimaţii-pârâţi Direcţia Generală de Paşapoarte din subordinea Ministerului Afacerilor Interne, D., C., H. şi E., s-a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului reclamantului, solicitându-se respingerea cererii de recurs ca inadmisibilă şi menţinerea deciziei civile nr. 1774/20.09.2021 a Curţii de Apel Bucureşti ca legală şi temeinică.

Intimata-pârâtă Direcţia Generală de Paşapoarte din subordinea Ministerului Afacerilor Interne a formulat şi răspuns la întâmpinările intimaţilor-pârâţi persoane fizice, precizând că susţine în totalitate aspectele consemnate în cuprinsul întâmpinărilor acestora.

Recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinări prin care, în esenţă, a reiterat susţinerile din cererea de recurs, formulând şi completări la susţinerile din cererea de recurs şi apreciind că recursul său este admisibil în contextul în care a solicitat rejudecarea sau revizuirea totală a procesului. În consecinţă, a solicitat respingerea excepţiei inadmisibilităţii, invocată de intimaţii-pârâţi, precum şi admiterea căii sale de atac astfel cum a fost formulată.

La termenul de dezbateri din 10.11.2022, Înalta Curte a reţinut cauza în pronunţare pe excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de intimaţii-pârâţi prin întâmpinări.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului.

Analizând cu prioritate, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia inadmisibilităţii cererii de recurs, invocată de intimaţii-pârâţi prin întâmpinările formulate în cauză, Înalta Curte o apreciază întemeiată, urmând să o admită şi să constate inadmisibilitatea recursului declarat de reclamant, în considerarea argumentelor ce succed:

Obiectul cererii de recurs de faţă îl reprezintă decizia civilă nr. 1774 din 20.09.2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Prin decizia menţionată, definitivă, instanţa învestită cu recursurile reclamantului F. şi pârâtului Serviciul Public Comunitar pentru Eliberarea Paşapoartelor Simple din cadrul Instituţiei Prefectului Municipiului Bucureşti, a respins excepţia tardivităţii recursului, invocată de recurentul-reclamant, a respins excepţia nulităţii şi excepţia lipsei de interes a recursului promovat de recurentul-reclamant F.; a admis recursul şi a casat în parte sentinţa civilă nr. 765/03.03.2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi, rejudecând pe fond capătul principal de cerere, a respins ca neîntemeiată cererea de obligare la emiterea paşaportului simplu electronic formulată de reclamantul F. şi a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei recurate. Totodată, a respins ca nefondat recursul promovat de recurentul-reclamant F. împotriva aceleiaşi sentinţe.

Potrivit art. 457 alin. (1) C. proc. civ.:

"Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei.", iar conform art. 129 din Constituţia României:

"Împotriva hotărârilor judecătoreşti părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii."

Din cuprinsul textelor de lege enunţate supra, rezultă că părţile pot uza doar de căile de atac prevăzute de lege, iar exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti pentru care legea specială aplicabilă sau C. proc. civ. nu prevede o astfel de posibilitate, reprezintă un demers inadmisibil, indiferent de criticile învederate de partea care a formulat calea de atac.

În cauza de faţă, reclamantul F. a formulat critici cu privire la refuzul pârâtului Serviciul Public Comunitar pentru Eliberarea Paşapoartelor Simple Bucureşti, exprimat prin adresa nr. x/21.03.2019, de a-i soluţiona favorabil cererea formulată la data de 07.03.2019 privind eliberarea paşaportului simplu electronic, cu menţionarea domiciliului în Thailanda. Prin adresa menţionată pârâtul îl informa pe reclamant cu privire la faptul că cererea sa nu a fost soluţionată, întrucât în urma verificărilor efectuate în evidenţele de paşapoarte au fost constatate neconcordanţe în ceea ce priveşte starea sa civilă. Astfel, întrucât a rezultat că starea civilă a acestuia este căsătorit, contrar celor declarate de petiţionar prin cererea de eliberare a paşaportului, pârâtul i-a comunicat solicitantului că, în vederea eliberării paşaportului solicitat, este necesară prezentarea certificatului de căsătorie transcris/înscris în registrele de stare civilă române, în conformitate cu prevederile art. 9 alin. (6) din H.G. nr. 94/2006.

Instanţa de fond, respectiv Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, învestită cu acţiunea formulată de reclamant pe calea art. 8 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, norme speciale aplicabile în materie, a soluţionat cauza, verificând legalitatea actului contestat prin prisma dispoziţiilor legale incidente, cuprinse în Legea nr. 248/2015 şi a Normelor de aplicare a acesteia, aprobate prin H.G. nr. 94/2006.

Art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004 defineşte contenciosul administrativ ca fiind "activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim"; iar alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că "Se asimilează actelor administrative unilaterale şi refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal."

De asemenea, conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 3.000.000 de RON se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 3.000.000 de RON se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel", iar alin. (2) din acelaşi text de lege prevede că "Recursul împotriva sentinţelor pronunţate de tribunalele administrativ-fiscale se judecă de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, iar recursul împotriva sentinţelor pronunţate de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel se judecă de secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel".

Aşadar, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a analizat cauza pe fond şi a pronunţat sentinţa civilă nr. 765/03.03.2020, prin care, în esenţă, a admis în parte cererea reclamantului în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Public Comunitar pentru Eliberarea Paşapoartelor Simple Bucureşti (autoritate publică locală) şi l-a obligat pe pârât să-i elibereze reclamantului paşaportul simplu electronic, respingând în rest cererea ca neîntemeiată, hotărârea pronunţată în cauză fiind, astfel cum s-a evidenţiat, supusă recursului la secţia de contencios administrativ şi fiscal a curţii de apel competente, în speţă la Curtea de Apel Bucureşti, având în vedere că în materia contenciosului administrativ şi fiscal regula este aceea că recursul se judecă de instanţa imediat superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată.

La rândul său, în aplicarea art. 10 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a soluţionat recursurile declarate de reclamantul F. şi de pârâtul Serviciul Public Comunitar pentru Eliberarea Paşapoartelor Simple Bucureşti, prin decizia nr. 1774/20.09.2021, recurată în cauza de faţă, care este definitivă, în sensul că nu poate fi atacată cu apel sau recurs. Conform art. 634 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., "Sunt hotărâri definitive: 5. hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii".

În acest context normativ, Înalta Curte constată că decizia civilă nr. 1774 din data de 20 septembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal este definitivă, iar recursul promovat de reclamantul F. împotriva acesteia este inadmisibil, hotărârea atacată nefiind susceptibilă de recurs în sensul dispoziţiilor art. 483 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora:

"Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului".

De asemenea, se impune a se aminti că, prin jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a României a statuat în mod constant faptul că "(…..) sunt supuse recursului acele hotărâri judecătoreşti expres prevăzute de lege, iar o hotărâre judecătorească poate fi atacată numai cu acele căi de atac care sunt prevăzute de lege. Mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia presupun şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, legiuitorul, în virtutea rolului său constituţional consacrat de art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Legea fundamentală, putând stabili, prin lege, procedura de judecată. Totodată, art. 129 din Constituţie prevede posibilitatea exercitării căilor de atac în condiţiile legii, ceea ce nu implică obligativitatea stabilirii unor căi de atac împotriva tuturor actelor îndeplinite de judecător în cursul procesului, ci libera exercitare de către părţile interesate şi Ministerul Public a căilor de atac prevăzute de lege" (Decizia nr. 569 din 16 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 913 din 16 decembrie 2014, par. 24).

Pentru motivele arătate, Înalta Curte reţine că decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal ce formează obiectul prezentului demers judiciar nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, în speţă fiind incident principiul legalităţii căii de atac consacrat de art. 457 din C. proc. civ., în aplicarea căruia va admite excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de intimaţii-pârâţi prin întâmpinările formulate în cauză, şi va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamant. Totodată, având în vedere soluţia pronunţată asupra excepţiei inadmisibilităţii recursului, nu se va mai proceda la analizarea criticilor de nelegalitate invocate de reclamant, deoarece acestea vizează fondul cauzei, iar prin raportare la soluţia de respingere a recursului, ca inadmisibil, analiza acestora ar fi de prisos, fără o finalitate practică.

Cât priveşte promovarea căii de atac de faţă, de către reclamantul F., împotriva unei hotărâri deja pronunţate în faza procesuală a recursului, şi, în mod implicit, modalitatea în care acesta a argumentat-o, Înalta Curte consideră că se impune a se aplica părţii recurente o amendă judiciară în cuantum de 1.000 RON, în temeiul dispoziţiilor art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) din C. proc. civ., conform cărora:

"(1) Dacă legea nu prevede altfel, instanţa, potrivit dispoziţiilor prezentului articol, va putea sancţiona următoarele fapte săvârşite în legătură cu procesul, astfel: 1. cu amendă judiciară de la 100 RON la 1.000 RON: a) introducerea, cu rea-credinţă, a unor cereri principale, accesorii, adiţionale sau incidentale, precum şi pentru exercitarea unei căi de atac, vădit netemeinice."

Din conţinutul textului de lege sus-menţionat rezultă că sancţiunea amenzii este aplicabilă, în principal, părţilor care introduc cereri sau exercită drepturi procesuale cu rea-credinţă, încălcând astfel dispoziţiile art. 12 din C. proc. civ. care prevăd că partea care nu-şi exercită cu bună-credinţă dreptul procesual, deturnându-l de la scopul în vederea căruia a fost recunoscut de lege, săvârşeşte un abuz, putând fi obligată de către instanţă la plata unei amenzi judiciare, precum şi la acoperirea prejudiciului material şi moral cauzat. În plus, aprecierea asupra faptului că dreptul a fost sau nu exercitat în mod abuziv este apanajul instanţei de judecată, acest aspect urmând a fi stabilit pe baza unor criterii obiective, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei.

Prin urmare, reiese că reaua-credinţă este un element constitutiv al acestor categorii de abateri, rezultând din convingerea părţii că acţionează împotriva principiilor sau regulilor care guvernează procedura judiciară în dauna stabilirii adevărului, precum şi din modalitatea în care aceasta îşi exercită drepturile procesuale, inclusiv din conduita adoptată de aceasta pe parcursul desfăşurării procesului.

Prin Decizia nr. 73/1995, pct. 7 din considerente, Curtea Constituţională a României a reţinut că "(. . . . . . . . . . .) Exercitarea de către o persoană a unui drept ce-i este recunoscut prin lege nu poate, nici în acest caz şi nici în general, să justifice, prin ea însăşi, o prezumţie a relei-credinţe. De altfel, exercitarea abuzivă a unui drept se produce numai în situaţia în care dreptul se realizează în alt scop decât acela pentru care legea l-a recunoscut."

De asemenea, în cauza Kupiec împotriva Poloniei, 3 februarie 2009, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a atras atenţia asupra faptului că o acţiune introdusă la o instanţă trebuie prezumată a avea un caracter real şi serios, cu excepţia situaţiei în care există indicii contrare evidente, care ar justifica ipoteza că acţiunea este neserioasă, are caracter vexatoriu sau, pentru alte motive, este lipsită de orice fundament.

În speţă, se constată că pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost înregistrat recursul declarat de reclamantul F. împotriva unei hotărâri pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, de asemenea, în faza procesuală a recursului, demers vădit inadmisibil conform argumentelor arătate în precedent, iar din modalitatea în care partea recurentă a înţeles să-şi argumenteze cererea de recurs şi să se conformeze măsurilor dispuse în cadrul procedurii prealabile de către instanţa de control judiciar, se apreciază că prezenta cale de atac a fost promovată cu rea-credinţă şi într-un alt scop decât cel reglementat de lege, constituind doar un prilej de lansare a unor afirmaţii generale, grave, nefundamentate, injurioase şi nerelevante cadrului procesual, la adresa instanţelor de judecată şi a părţilor chemate în judecată, rezultând cu puterea evidenţei că recurentul şi-a exercitat în mod abuziv drepturile procesuale.

Or, aşa cum s-a reţinut deja, art. 12 din C. proc. civ. stabileşte obligaţia ca drepturile procesuale să fie exercitate cu bună-credinţă, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege, în caz contrar partea răspunzând pentru prejudiciile materiale şi morale cauzate şi putând fi obligată şi la plata unei amenzi judiciare. Aceasta deoarece, formularea unei cereri judiciare nu trebuie să constituie o formă de încurajare a abuzului de drept, ci, doar să acorde părţii posibilitatea de a beneficia de analizarea pretenţiilor sale, fiind necesar însă ca acestea să fie formulate cu bună-credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege.

Ca atare, în sfera abuzului de drept procesual se înscrie demersul părţii care urmăreşte, prin exercitarea drepturilor sale procesuale, îndeplinirea unor obiective aflate în disonanţă cu scopul procesului, respectiv soluţionarea justă şi cu celeritate a cauzelor, iar consecinţa unui atare demers este aceea a încărcării în mod nejustificat a rolului instanţelor, atât în ceea ce priveşte instrumentarea unor dosare în care nu se dezbat decât chestiuni procedurale fără o finalitate juridică, cât şi prin efectuarea unor activităţi specifice judecăţii (emiterea citaţiilor, adreselor, calcularea unor taxe de timbru, etc.) care sunt complexe şi costisitoare.

În concluzie, deoarece recursul ce face obiectul prezentei cauze are un vădit caracter netemeinic ce rezultă atât din împrejurarea că a mai fost exercitat în cauză, cât şi din modalitatea în care şi-a expus partea argumentele, folosind expresii cu un pronunţat caracter vexatoriu, Înalta Curte apreciază că prezenta cale de atac a fost declarată într-un alt scop decât cel reglementat de lege, aspect de natură a contura reaua-credinţă a părţii în exercitarea dreptului prevăzut de art. 488 şi urm. din C. proc. civ. şi a atrage incidenţa dispoziţiilor art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) din acelaşi Cod, în aplicarea cărora va aplica recurentului-reclamant F., identificat cu datele menţionate în cererea de recurs şi cu reşedinţa din România în Bucureşti, o amendă judiciară în cuantum maxim de 1.000 RON.

7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs.

Pentru argumentelor expuse la pct. 6 din prezenta decizie, în temeiul art. 457 alin. (1) şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de intimaţii-pârâţi prin întâmpinările formulate în cauză, şi va respinge recursul declarat de reclamant, ca inadmisibil.

De asemenea, în temeiul dispoziţiilor art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) din C. proc. civ., va aplica recurentului-reclamant F. o amendă judiciară în cuantum de 1.000 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul F. împotriva deciziei nr. 1774 din 20 septembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibil.

În temeiul dispoziţiilor art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) din C. proc. civ. aplică recurentului-reclamant F. o amendă judiciară în cuantum de 1.000 RON.

Cu drept de reexaminare în termen de 15 zile de la comunicare, în ceea ce priveşte sancţiunea aplicată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 10 noiembrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.