Appeal against dismissal of challenge to ministerial order requiring teachers to choose between doctoral allowance and first academic grade: appeal dismissed, order upheld

Şedinţa publică din data de 10 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 03.11.2021, sub nr. x/2021, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educaţiei, anularea art. 1 alin. (2) şi alin. (3) din Ordinul Ministrului Educaţiei nr. 3993/16.06.2021, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 605/17.06.2021, suspendarea executării aceloraşi articole din ordinul menţionat, până la soluţionarea definitivă a cauzei, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu, reprezentând taxe de timbru şi onorariu de avocat.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa nr. 584 din 18 martie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiate cererile de suspendare şi de anulare a art. 1 alin. (2) şi alin. (3) din Ordinul Ministrului Educaţiei nr. 3993/16.06.2021, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 605/17.06.2021, ambele formulate de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educaţiei.

3. Calea de atac exercitată în cauză.

Împotriva sentinţei de fond nr. 584 din 18 martie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., criticând-o pentru nelegalitate atât cu privire la soluţia privind cererea de anulare, cât şi cu privire la soluţia asupra cererii de suspendare, din perspectiva unor critici circumscrise dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.. Au solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi rejudecarea cauzei cu consecinţa admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată.

3.1. În dezvoltarea recursului promovat recurenţii-reclamanţi au susţinut că un prim aspect de nelegalitate al sentinţei de fond, circumscris dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., se referă la nemotivarea hotărârii pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, care nu a analizat toate criticile invocate cu privire la legalitatea actului contestat şi nu a făcut o analiză a tuturor aspectelor invocate, în sensul că nu a făcut referire la incidenţa art. 38 din Codul muncii.

Astfel, deşi au făcut susţineri în legătură cu apariţia unei discriminări prin raportare la cadrele didactice care obţin în acest moment titlul de doctor şi care au dreptul de a se înscrie pentru obţinerea gradului I didactic şi ţinând cont de faptul că ei nu mai pot accede la toate treptele de salarizare, întrucât nu mai au posibilitatea legală de a urma procedurile pentru a obţine gradul I didactic, instanţa de fond a motivat respingerea acestor critici analizându-le din perspectiva unei eventuale diferenţe de tratament între persoanele aflate în aceeaşi situaţie.

Ca urmare, în contextul redării art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. şi a expunerii unor considerente relevante reţinute în doctrină şi în jurisprudenţa naţională şi europeană în domeniul motivării hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile normelor legale incidente în materie, recurenţii-reclamanţi au concluzionat în sensul că, prin modalitatea în care şi-a expus considerentele ce au fundamentat soluţia din dispozitiv, instanţa de fond a încălcat nu doar dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 237 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., ci şi exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din acelaşi act normativ citat, pronunţând o soluţie de respingere a acţiunii fără a intra în cercetarea fondului, respectiv fără a analiza motivele de nelegalitate invocate prin cererea de chemare în judecată şi neanalizând în mod corect aplicarea dispoziţiilor legale incidente în cauză.

3.2. Cu privire la incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. au arătat recurenţii că instanţa de fond a interpretat şi a aplicat în mod greşit prevederile art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 şi ale Ordinului nr. 3993/2021, în condiţiile în care, deşi în textul de lege se arată în mod clar cu privire la cadrele didactice că "optează pentru indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor sau pentru echivalarea cu gradul didactic I", instanţa de fond a reţinut că opţiunea este "între drepturile aferente titlului de doctor şi cele aferente gradului didactic I."

Reiterează recurenţii susţinerea conform căreia Ordinul nr. 3993/2021 obligă cadrele didactice ce deţin deja atât titlul de doctor, cât şi gradul didactic I, primind sporul aferente pentru amândouă, să renunţe nu doar la unul dintre cele două beneficii salariale, ci, fie la un spor salarial (indemnizaţia de doctorat), fie la gradul didactic I, aşa încât alegerea nu este doar între sporuri, ci între un spor şi o calificare profesională, care implică şi un spor. Or, dreptul de opţiune al cadrelor didactice nu este între drepturile salariale cuvenite pentru obţinerea gradului I şi cele cuvenite pentru titlul ştiinţific de doctor, profesorii având posibilitatea de a opta între a obţine gradul I prin echivalare în temeiul titlului de doctor deţinut, caz în care nu vor mai primi drepturile salariale cuvenite pentru titlul de doctor, sau de a urma procedura prevăzută de art. 242 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011 pentru obţinerea gradului I. Însă, prin aplicarea acestui articol, se creează o vădită stare de discriminare, deoarece reclamanţii deţin deja gradul didactic şi nu mai au posibilitatea de a urma procedura pentru obţinerea acestuia.

Au mai susţinut că instanţa de fond a interpretat, a încălcat şi a aplicat în mod greşit dispoziţiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, care prevăd la art. 78 că ordinele, instrucţiunile şi alte asemenea acte trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza şi în executarea cărora au fost emise şi nu pot conţine soluţii care să contravină prevederilor acestora. Totodată, subordonarea faţă de actele de nivel superior reprezintă regula impusă actelor normative sau administrative şi care este prevăzută la art. 81 din Legea nr. 24/2000, astfel că la elaborarea proiectelor de hotărâri, ordine sau dispoziţii, se va avea în vedere caracterul de acte subordonate legilor, hotărârilor şi ordonanţelor, precum şi altor acte de nivel superior.

Instanţa de fond a interpretat şi a aplicat în mod greşit şi dispoziţiile art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017, care, coroborate cu prevederile de la alin. (1), prevăd în mod clar că acestea nu se aplică decât personalului didactic care solicită şi obţine gradul didactic I prin echivalare, nu şi celor care au solicitat şi au obţinut aceste drepturi înainte de intrarea în vigoare a legii-cadru a salarizării, după 1 iulie 2017, interpretare confirmată şi de Ministerul Muncii conform adresei nr. x/04.09.2017.

În plus, au arătat că art. 14 alin. (3) din Legea nr. 153/2017 face referire la personalul didactic care a obţinut gradul didactic potrivit prevederilor Ordinului ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului nr. 5561/2011 pentru aprobarea metodologiei privind formarea continuă a personalului din învăţământul preuniversitar, aşa încât nici acest text de lege nu face referire la orice cadru didactic care a obţinut gradul didactic I, ci doar la aceia care au obţinut acest grad conform Ordinului nr. 5561/2011, aşadar, după data emiterii acestuia din 07.11.2011. Or, reclamanţii au obţinut gradul înainte de data de 07.11.2011, conform datelor menţionate în cuprinsul cererii de recurs.

Un alt aspect de nelegalitate a sentinţei atacate vizează interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor legale invocate cu privire la existenţa unei retroactivităţi a legii civile, în speţă a dispoziţiilor ordinului contestat, considerând recurenţii-reclamanţi că au fost încălcate dispoziţiile art. 6 din C. civ. şi art. 15 din Constituţia României, instanţa de fond în mod greşit reţinând că nu există o aplicare retroactivă a acestui act.

Or, atât timp cât sunt obligaţi să renunţe fie la indemnizaţie, fie la grad, modificându-li-se în mod evident atât situaţia juridică, cât şi drepturile salariale, nu se poate susţine că ordinul contestat produce efecte exclusiv pentru viitor, deoarece se aplică unei situaţii juridice născute anterior intrării în vigoare a legii, în acest sens invocând şi argumentul conform căruia art. 1 alin. (3) din ordin stipulează că prevederile alin. (1) şi alin. (2) se aplică începând cu drepturile salariale aferente lunii iunie 2021, deci începând cu 1 iunie 2021, dată la care ordinul contestat nici măcar nu exista, fiind publicat în Monitorul Oficial abia la data de 17 iunie 2021.

Ordinul nr. 3993/2021 reprezintă, în opinia recurenţilor-reclamanţi, şi o încălcare a dreptului de proprietate, impunându-se a se avea în vedere faptul că le sunt asanate drepturile salariale pe care le-au câştigat. Astfel, certificatul de acordare a gradului didactic I este dobândit prin efectul legii şi şi-a produs efectele, neputând fi revocat, astfel încât apare ca fiind nelegală interpretarea art. 14 alin. (3) din Legea nr. 153/2017 în sensul în care ar fi obligaţi să renunţe la acest drept legal obţinut-echivalarea titlului ştiinţific de doctor cu gradul didactic I, în schimbul indemnizaţiei pentru titlul de doctor.

Mai mult decât atât, obligaţia de a opta între sporul de doctorat şi echivalarea cu gradul didactic I este nelegală nu numai sub aspectul principiului neretroactivităţii legii, cât şi din perspectiva dispoziţiilor art. 38 din Codul muncii, conform cărora salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute de lege, orice tranzacţie prin care se urmăreşte renunţarea la drepturile recunoscute de lege salariaţilor sau limitarea acestor drepturi fiind lovită de nulitate.

Pe de altă parte, au susţinut că Ordinul nr. 3993/2021 nu prevede termenul pentru efectuarea opţiunii şi nici nu prevede nicio consecinţă a neformulării de către cadrul didactic a unei opţiuni în sensul renunţării la unul dintre cele două drepturi, respectiv la dreptul financiar şi la dreptul la un grad profesional. Renunţarea la unul dintre cele două drepturi ar conduce la o repunere în situaţia anterioară, în sensul pierderii acestei echivalări profesionale, care nu este însă, în opinia recurenţilor, în niciun fel susţinută din punct de vedere juridic, astfel că ordinul încalcă normele elementare de predictibilitate şi de transparenţă necesare punerii sale efective în aplicare. Totodată, ordinul contestat implică posibilitatea pierderii gradului didactic I obţinut, cu repunerea părţilor în situaţia anterioară, adică într-un grad profesional mult inferior, iar dacă sporurile în sine nu reprezintă drepturi fundamentale şi ţin de politica bugetară a unui stat, obligarea la renunţarea la o calificare profesională este abuzivă.

În final au arătat că se află într-o vădită stare de discriminare, în condiţiile în care nu mai pot parcurge treptele de salarizare în urma promovării gradelor didactice întrucât, având deja gradul I didactic, la care nu pot renunţa, nu pot nici să depună dosarul şi să facă demersuri pentru a-l obţine încă o dată. De asemenea, nu pot renunţa nici la titlul de doctor obţinut în mod legal, în aceste condiţii fiind discriminaţi faţă de deţinătorii de titlu de doctor care nu deţin încă gradul didactic I, dar care au posibilitatea legală de a parcurge procedurile pentru a-l obţine.

3.3. În ceea ce priveşte soluţia pronunţată asupra cererii de suspendare a aplicării dispoziţiilor Ordinului nr. 3993/2021, recurenţii au arătat că în mod greşit le-a respins prima instanţă această solicitare, întrucât în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru suspendarea executării actului administrativ atacat, respectiv cazul bine justificat şi iminenţa producerii unei pagube.

Astfel, consideră că din cuprinsul cererii de recurs rezultă suficiente indicii cu privire la îndoiala serioasă asupra legalităţii actului administrativ contestat, fiind în mod evident îndeplinită condiţia existenţei unui caz bine justificat, conform art. 2 alin. (1) lit. s) din Legea nr. 554/2004, cu atât mai mult cu cât iminenţa prejudiciului nu trebuie dovedită cu o certitudine absolută, fiind suficient ca acesta să poată fi prevăzut cu un grad de probabilitate suficient de mare, cum este cazul şi în prezenta cauză.

Cu privire la paguba iminentă a subliniat că este, de asemenea, întrunită şi această condiţie, având în vedere prejudiciul imediat şi previzibil care se produce acestora în contextul în care, de la apariţia actului contestat, nu au mai beneficiat de drepturile câştigate anterior, drepturi pe care le-au încasat până la momentul apariţiei ordinului contestat. În consecinţă, acest act administrativ este de natură a le afecta grav drepturi fundamentale, precum dreptul la muncă, dreptul la protecţia socială a muncii şi dreptul la un nivel de trai decent, astfel cum aceste drepturi sunt consfinţite de prevederile constituţionale cuprinse la art. 41 şi art. 47 alin. (1), fiind apte să le producă un important prejudiciu material, precum şi un prejudiciu moral, întrucât nu îşi pot exercita profesia.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimatul-pârât Ministerul Educaţiei a formulat întâmpinare prin care nu a invocat excepţii, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei de fond. În esenţă, a susţinut că soluţiile primei instanţe pronunţate asupra cererilor de anulare şi de suspendare sunt legale şi temeinice, iar criticile invocate de reclamanţi nu sunt de natură a atrage nelegalitatea hotărârii atacate, pentru motivele expuse pe larg în întâmpinare.

Pentru termenul de judecată din 10 noiembrie 2022 recurenţii-reclamanţi au depus o cerere prin care au invocat excepţia de neconstituţionalitate a art. 14 alin. (3) coroborat cu art. 39 alin. (5) din Legea nr. 153/2017, în măsura în care se aplică şi personalului didactic de predare care a obţinut gradul didactic I prin echivalarea titlului ştiinţific de doctor anterior intrării în vigoare a acestei legi, în raport cu prevederile art. 1 alin. (3) şi alin. (5), art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1) şi art. 20 din Constituţia României, solicitând sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea acesteia, precum şi o cerere de suspendare a judecării cauzei până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate invocate.

Faţă de cererile de sesizare a Curţii Constituţionale şi de suspendare a judecăţii cauzei până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate invocate, intimatul-pârât Ministerul Educaţiei a depus puncte de vedere, solicitând respingerea acestora.

Excepţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată sub nr. x/2021/a1, iar prin încheierea din 10 noiembrie 2022, pronunţată în acest dosar asociat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea formulată de recurenţi şi a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate invocate.

La aceeaşi dată, 10 noiembrie 2022, Înalta Curte a rămas în pronunţare în dosarul nr. x/2021, atât cu privire la cererea de suspendare a judecăţii, cât şi cu privire la fondul recursului exercitat în cauză.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra cererii de suspendare a judecării cauzei şi asupra recursului.

5.1. Analizând cu prioritate cererea de suspendare a judecării cauzei, formulată de recurenţii-reclamanţi în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate invocate în cauză, Înalta Curte constată că este neîntemeiată solicitarea părţilor recurente şi o va respinge în considerarea argumentelor ce succed:

În fapt, prin cererea de suspendare a judecării cauzei recurenţii-reclamanţi au susţinut că pe rolul Curţii Constituţionale sunt înregistrate şi alte dosare care au ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a art. 14 alin. (3) coroborat cu art. 39 alin. (5) din Legea nr. 153/2017, astfel încât este evident că prezintă relevanţă în speţă soluţionarea excepţiei de către instanţa de contencios constituţional, aceasta putând influenţa soluţia ce se va pronunţa în prezenta cauză.

Au considerat că prevederile legale invocate sunt neconstituţionale în măsura în care se aplică şi personalului didactic de predare care a obţinut gradul didactic I prin echivalarea titlului ştiinţific de doctor anterior intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017, având în vedere că Ministerul Educaţiei invocă drept temei al emiterii Ordinului nr. 3993/2021 chiar dispoziţiile art. 14 alin. (3) coroborat cu art. 39 alin. (5) din această lege.

Prin urmare, suspendarea soluţionării prezentei cauze până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate este justificată, având în vedere că există o strânsă legătură între dispoziţiile Legii nr. 153/2017 asupra cărora se va pronunţa Curtea Constituţională şi soluţionarea acţiunii în anularea parţială a Ordinului ministrului educaţiei nr. 3993/2021.

Aceasta întrucât, în ipoteza în care Curtea Constituţională va statua că dispoziţiile art. 14 alin. (3) coroborat cu art. 39 alin. (5) din Legea nr. 153/2017 sunt neconstituţionale în măsura în care se aplică retroactiv şi personalului didactic de predare care a obţinut gradul didactic I prin echivalarea titlului ştiinţific de doctor anterior intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017, instanţele de contencios administrativ vor trebui să dispună anularea parţială a Ordinului nr. 3993/2021.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. reglementează un caz de suspendare facultativă a judecăţii, ceea ce presupune o analiză din partea instanţei a oportunităţii suspendării judecării cauzei, în raport de elementele acesteia. Pornind de la aceste considerente, Înalta Curte apreciază că nu se impune suspendarea judecăţii cauzei, având în vedere obiectul acesteia, respectiv acţiune în anulare act administrativ privind reîncadrarea reclamanţilor în noile grile de salarizare prevăzute de Legea nr. 153/2017, acţiune aflată în faza procesuală a recursului.

Pe de altă parte, este important a se reţine împrejurarea că, în materia sesizării Curţii Constituţionale a României cu soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate, în contextul abrogării art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 care prevedea suspendarea de drept a judecăţii, legiuitorul a prevăzut o soluţie specială şi derogatorie.

Astfel, potrivit art. 509 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă, ulterior rămânerii definitive a hotărârii, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională prevederea care a făcut obiectul acelei excepţii.

Ca atare, în realizarea dezideratelor judecăţii cauzei într-un termen rezonabil şi cele derivând din principiul fundamental al legalităţii, opţiunea normativă a fost în consacrarea expresă a dreptului părţii la exercitarea unei căi extraordinare de atac în cazul în care, ulterior finalizării procesului, Curtea Constituţională a declarat neconstituţională prevederea care a făcut obiectul excepţiei în respectivul litigiu.

Soluţia legislativă menţionată este justificată pe raţiuni subsumate dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 6 din C. proc. civ., este proporţională şi asigură un remediu deplin şi eficient în favoarea părţilor recurente, în ipoteza admiterii excepţiei de neconstituţionalitate, constând în dreptul de a cere rejudecarea cauzei.

Pe cale de consecinţă, în considerarea argumentelor expuse supra, Înalta Curte va respinge cererea de suspendare a judecăţii prezentului recurs până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate invocate.

5.2. Cu privire la recursul ce face obiectul cauzei pendinte, Înalta Curte constată, în urma analizării actelor şi lucrărilor dosarului, precum şi a sentinţei recurate în raport de criticile invocate de recurenţii-reclamanţi şi subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., că recursul reclamanţilor este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

5.2.1. Aşa cum rezultă din considerentele expuse la pct. 3.1. din prezenta decizie, reclamanţii au criticat sentinţa de fond, în principal din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Potrivit textului de lege invocat: "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

În literatura de specialitate s-a precizat că, deşi la punctul 6 ar fi vorba de trei motive distincte, în realitate este vorba despre ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de casare, şi anume nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificate şi o hotărâre care nu este deloc motivată şi una care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii. Un atare motiv de casare se justifică prin faptul că, în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluţia adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei.

În speţă, din dezvoltarea argumentelor expuse de recurenţii-reclamanţi în cuprinsul cererii de recurs, rezultă că aceştia au invocat nemotivarea hotărârii primei instanţe din perspectiva ipotezei necuprinderii motivelor pe care se întemeiază.

Concret, recurenţii au invocat încălcarea de către sentinţa de fond a dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., clamând o pretinsă nemotivare a hotărârii pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, care nu le-a analizat toate criticile invocate cu privire la legalitatea actului contestat şi nu a făcut o analiză a tuturor aspectelor invocate, în sensul că nu a făcut referire la incidenţa art. 38 din Codul muncii.

Observând textul art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., invocat de recurenţii-reclamanţi, se desprinde necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei, precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Concluzionând, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, ea constituind astfel o garanţie pentru părţile din proces în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc şi, de altfel, singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include, printre altele, dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, aceasta implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt (a se vedea hot. CEDO din 28.04.2005 în cauza Albina c. României şi hot. CEDO din 15.03.2007 în cauza Gheorghe c. României).

Pe de altă parte, tot atât de adevărat este că în jurisprudenţa sa privind încălcările aduse art. 6 paragraful nr. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în repetate rânduri că, în general instanţelor naţionale, nu le incumbă o obligaţie de a furniza în motivările hotărârilor lor răspunsuri detaliate pentru fiecare argument ridicat de către părţile implicate in litigii (hot. CEDO Van de Hurk c. Olandei, şi hot. Perez c. Franţei).

Circumstanţiind aspectele de ordin teoretic la speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a analizat cauza prin prisma apărărilor formulate de părţi, în contextul factual stabilit, expunându-şi în mod logic, concis şi gradual argumentele care au fundamentat soluţia adoptată, considerentele sentinţei recurate îndeplinind astfel exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi la limitele în care a fost învestită, prima instanţă a expus în mod corespunzător motivele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la prevederile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Astfel, judecătorul fondului a explicat soluţia pronunţată în dispozitiv prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri, validând astfel raţionamentul logico-juridic expus, în temeiul căruia a ajuns la concluzia respingerii acţiunii reclamanţilor ca neîntemeiată. În realitate, susţinerile recurenţilor-reclamanţi referitoare la faptul că prima instanţă nu le-a analizat toate criticile invocate cu privire la legalitatea actului contestat şi nu a făcut o analiză a tuturor aspectelor invocate, în sensul că nu a făcut referire la incidenţa art. 38 din Codul muncii, nu reflectă decât dezacordul acestora în privinţa argumentelor instanţei, respectiv propria lor viziune în ceea ce priveşte argumentaţia ce s-ar fi impus a fi expusă în sprijinul soluţiei pretinse, fără a susţine însă motivul de casare invocat.

Pe de altă parte, referitor la susţinerea recurenţilor-reclamanţi privind caracterul insuficient al motivării sentinţei de fond din perspectiva neanalizării încălcării tuturor dispoziţiilor legale invocate şi a argumentelor expuse cu privire la incidenţa art. 38 din Codul muncii, sub aspectul încălcării obligaţiei de previzibilitate şi transparenţă în mecanismul de stabilire a drepturilor salariale, de către legiuitorul naţional, Înalta Curte constată că nici din această perspectivă motivul de recurs invocat nu este fondat, aspectele invocate de recurenţi neconstituind argumente de natură a susţine ipoteza nemotivării hotărârii recurate.

În primul rând, contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, se impune a se aminti că, cerinţa motivării adecvate a unei hotărâri judecătoreşti nu trebuie confundată cu obligaţia de a răspunde tuturor argumentelor şi subargumentelor prezentate de părţi în vederea susţinerii temeiurilor de fapt şi de drept pe care se întemeiază solicitările acestora, fiind suficient ca aceste argumente să fie tratate grupat, în analiza aspectelor relevante care fundamentează poziţia procesuală a părţilor şi soluţia adoptată.

Or, în sensul dispoziţiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv. Aceasta înseamnă, aşa cum s-a reţinut în practica consolidată a instanţei supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conţinut, nu de volum, că instanţa nu este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor sau apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte sentinţa recurată, faptul că soluţia pronunţată nu este în concordanţă cu opinia recurenţilor neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Distinct de această chestiune, Înalta Curte observă că din considerentele reţinute de prima instanţă rezultă că aceasta a efectuat controlul de legalitate a actului administrativ contestat în limitele trasate de contextul factual stabilit, aspectele invocate de recurenţii-reclamanţi în legătură cu neanalizarea incidenţei dispoziţiilor art. 38 din Codul muncii urmând a fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ipoteza că sentinţa de fond este nemotivată neputând fi însă reţinută.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., invocat de recurenţii-reclamanţi din perspectiva caracterului insuficient al motivării hotărârii primei instanţe, nu este fondat, împrejurarea că aceştia nu împărtăşesc raţionamentul logico-juridic ce a fundamentat soluţia primei instanţe nefiind aptă să conducă la incidenţa motivului de nelegalitate referitor la nemotivarea hotărârii, deoarece acest text de lege se referă, printre altele, la o hotărâre care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, ipoteză care, aşa cum s-a arătat, nu se verifică în speţă, motivarea sentinţei făcând posibilă formularea de către recurenţi a unor apărări referitoare la pretinsa nelegalitate a hotărârii pronunţate şi, implicit, exercitarea controlului de legalitate al instanţei de recurs.

5.2.2. Analizând sentinţa atacată prin raportare la cel de-al doilea motiv de casare invocat, astfel cum este reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că nici acest motiv de nelegalitate nu este incident în cauză, criticile formulate de recurenţi din această perspectivă fiind, de asemenea, nefondate.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit. În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente.

În cadrul criticilor subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut, în esenţă, că sentinţa atacată a fost pronunţată de instanţa de fond cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material aplicabile speţei, indicând în acest sens prevederile Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, în special cele cuprinse la art. 14 alin. (3), precum şi prevederile Ordinului nr. 3993/2021.

Referitor la susţinerile conform cărora reclamanţii deţin un drept câştigat, iar neacordarea acestuia ca urmare a aplicării dispoziţiilor ordinului contestat ar reprezenta o încălcare a dreptului de proprietate şi că prin aplicarea acestui ordin s-a realizat o încălcare a prevederilor art. 38 din Codul Muncii, Înalta Curte reţine că acestea nu sunt susţinute de probele din dosar şi de jurisprudenţa în materie.

Sub acest aspect trebuie amintit faptul că prin art. 38 din Codul Muncii legiuitorul a instituit o măsură de protecţie a salariaţilor ce constă în interdicţia de a renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute de lege, fiind vorba despre drepturile enumerate la art. 39 din acelaşi act normativ.

Cu privire la dispoziţia reglementată de art. 38 din Codul muncii, prin Decizia nr. 494/2004, Curtea Constituţională a statuat că "interdicţia de a renunţa, în tot sau în parte, la drepturile prevăzute de lege în favoarea salariaţilor este o măsură de protecţie a acestora din urmă, menită să asigure exerciţiul neîngrădit al drepturilor şi al intereselor legitime ce li se cuvin în cadrul raporturilor de muncă, pentru a-i feri de consecinţele unor eventuale abuzuri ori ameninţări din partea angajatorilor. O astfel de măsură de protecţie nu poate fi considerată a fi un privilegiu, contrar art. 16 alin. (1) din Constituţie, atât timp cât ea se justifică în considerarea situaţiei unei anume categorii sociale care reclamă o astfel de protecţie".

Cât priveşte obiectul dedus judecăţii în prezenta cauză, este de observat că, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a arătat în mod constant că indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor reprezintă un drept salarial suplimentar, care nu aparţine sferei drepturilor şi libertăţilor fundamentale, astfel încât acordarea acestui drept depinde în exclusivitate de opţiunea legiuitorului, care se raportează la resursele financiare disponibile.

Deşi este real că acest drept se acordă din fonduri publice şi că în privinţa acestuia legiuitorul stabileşte condiţiile de acordare a indemnizaţiei pentru titlul ştiinţific de doctor inclusiv prin raportare la resursele financiare disponibile, aspect evidenţiat de recurenţi ca urmare a statuării constante a instanţei de contencios constituţional, acest lucru nu are semnificaţia obligării acestora la renunţarea la o calificare profesională cum în mod greşit susţin. Aceasta deoarece legiuitorul primar a urmărit în mod explicit abrogarea cumulului între indemnizaţia de doctorat cu orice alte drepturi derivate din acest titlu, respectiv cu drepturile financiare aferente gradului didactic I obţinut exclusiv prin echivalarea doctoratului, aşadar, a vizat exclusiv beneficiul financiar suplimentar obţinut ca urmare a echivalării, nu calificarea profesională în sine. Cu alte cuvinte, scopul a fost acela ca valorificarea financiară a deţinerii titlului ştiinţific de doctor să se realizeze o singură dată, fie prin acordarea indemnizaţiei pentru deţinerea titlului ştiinţific de doctor, fie prin acordarea indemnizaţiei aferente gradului didactic I, obţinut prin echivalarea acestui titlu.

În realitate, afirmaţiile recurenţilor din perspectiva existenţei unei discriminări reflectă exclusiv o nemulţumire, o obiecţie la adresa conţinutului prevederilor Legii-cadru nr. 153/2017, având în vedere că prin aceasta a fost legiferat dreptul de opţiune între indemnizaţia de doctorat şi gradul didactic obţinut prin echivalarea doctoratului, însă acest aspect excedează competenţei instanţei de contencios administrativ, Curtea Constituţională statuând în mod constant în jurisprudenţa sa în sensul că prevederile art. 1, art. 2 alin. (1)-(3) şi (11), art. 6 şi art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituţionale, în măsura în care din ele se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii.

Libertatea de reglementare a legiuitorului este limitată doar de prevederile constituţionale referitoare la egalitatea în drepturi a cetăţenilor, astfel încât toţi cei care îndeplinesc condiţiile acordării indemnizaţiei pentru titlul ştiinţific de doctor trebuie să se bucure în mod egal de acest drept, deosebirile de tratament juridic neputând fi justificate decât de existenţa unor situaţii care, în mod obiectiv şi rezonabil, justifică aplicarea unor astfel de diferenţieri între diversele categorii de persoane.

Or, dispoziţiile legale analizate în speţă se aplică în mod unitar tuturor persoanelor aflate în aceeaşi situaţie juridică, astfel încât nu se poate reţine o eventuală discriminare. De altfel, excluderea de la aplicarea lor a cadrelor didactice aflate în situaţia reclamanţilor ar da naştere la noi inechităţi salariale, întrucât aceştia ar avea beneficii suplimentare faţă de cadrele didactice care ar obţine titlul de doctor ulterior datei de 01.07.2017 şi ar opta pentru obţinerea gradului didactic prin echivalare.

În jurisprudenţa naţională în materie s-a reţinut în mod constant că dispoziţiile art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 se aplică şi cadrelor didactice care au obţinut gradul didactic I prin echivalare, anterior datei de 1 iulie 2017, acestea nemaiputând însă primi indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor, chiar dacă anterior au încasat drepturi băneşti în considerarea acestui titlu, întrucât intenţia legiuitorului a fost, aşa cum s-a arătat şi în precedent, de a acorda o singură recompensă financiară pentru obţinerea titlului ştiinţific de doctor.

În atare situaţie, este evident că dispoziţiile art. 39 alin. (5) din Legea nr. 153/2017 se aplică tuturor categoriilor de personal care deţineau titlul ştiinţific de doctor la data intrării în vigoare a acestei legi, indemnizaţia lunară pentru titlul ştiinţific de doctor urmând a fi acordată în măsura în care sunt întrunite condiţiile prevăzute la art. 14 din acelaşi act normativ.

Aceste aspecte nu sunt însă de natură a reprezenta o încălcare a principiului neretroactivităţii legii civile, respectiv o încălcare a dispoziţiilor art. 6 din C. civ. şi a prevederilor art. 15 din Constituţia României, cum în mod greşit au susţinut recurenţii-reclamanţi.

Într-adevăr, principiul neretroactivităţii este regula juridică potrivit căreia legea se aplică doar situaţiilor ivite după intrarea acesteia în vigoare, per a contrario, nefiind aplicabilă şi situaţiilor anterioare. Altfel spus, principiul neretroactivităţii se traduce prin faptul că un act normativ nu se aplică unor fapte din trecut, iar pentru a fi în situaţia aplicării principiului neretroactivităţii legii, este necesară o situaţie premisă, anume existenţa a două sau mai multe reglementări succesive ce privesc soluţionarea aceleiaşi chestiuni juridice.

În speţă, Ordinul nr. 3993/2021 se aplică începând cu drepturile salariale aferente lunii iunie 2021, aşadar, nu se aplică unor situaţii juridice născute înaintea intrării sale în vigoare, prin emiterea acestuia în ceea ce priveşte stabilirea unor drepturi salariale specifice personalului didactic din învăţământ, ministrul educaţiei nefăcând altceva decât să pună în executare dispoziţiile Legii-cadru nr. 153/2017 în aplicarea cărora a fost emis acesta. Ca atare, rezultă cu puterea evidenţei că acest ordin reia prevederile legale edictate la nivel superior, respectând principiul legalităţii din perspectiva ierarhiei legilor. În plus, nu prezintă relevanţă nici faptul că acest ordin nu exista la data de 1 iunie 2021, fiind publicat în Monitorul Oficial abia la 17 iunie 2021, cum în mod greşit susţin recurenţii-reclamanţi, atât timp cât acesta vizează drepturile salariale aferente lunii în discuţie.

Cum legalitatea şi temeinicia Ordinului Ministrului Educaţiei nr. 3993/2021 decurg din mecanismul legal instituit de Legea-cadru nr. 153/2017 în ceea ce priveşte drepturile financiare aferente dobândirii titlului de doctor, reprezentând o reluare a prevederilor legale edictate la nivel superior, nu se poate susţine cu suficient temei că acest act modifică o lege sau adaugă la aceasta, nefiind încălcate dispoziţiile art. 78 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea actului administrativ contestat, prima instanţă reţinând în mod corect că ordinul atacat a fost emis cu respectarea legii, argumentele expuse de recurenţii-reclamanţi în calea de atac a recursului nefiind apte să atragă casarea hotărârii de fond din această perspectivă, întrucât a fost motivată cu respectarea rigorilor prevăzute de lege şi a fost dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente în cauză.

5.2.3. Nici în privinţa soluţiei pronunţate asupra cererii de suspendare a executării ordinului contestat, Înalta Curte nu poate valida argumentele recurenţilor-reclamanţi, soluţia instanţei de fond fiind legală, motiv pentru care urmează să o menţină.

Ca o primă observaţie, este de reţinut faptul că recurenţii-reclamanţi nu au indicat, în concret, care sunt greşelile de judecată pe care au înţeles să le atribuie primei instanţe sub aspectul soluţiei pronunţate asupra cererii de suspendare a executării ordinului contestat, aceştia limitându-se să arate că în mod greşit a respins instanţa cererea de suspendare şi să reitereze argumentele referitoare la îndeplinirea celor condiţii privind existenţa cazului bine justificat şi iminenţa producerii unei pagube.

În actuala reglementare, recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, legiuitorul înţelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres şi limitativ de art. 488 din C. proc. civ.

Aşadar, această normă imperativă instituie în sarcina recurentului obligaţia de a indica şi dezvolta motivele de nelegalitate pe care se întemeiază calea de atac, iar condiţia legală a încadrării motivelor de recurs în cazurile de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ., precum şi a dezvoltării motivelor, implică determinarea greşelilor anume imputate, o argumentare a criticii în fapt şi în drept, precum şi arătarea probelor pe care se bazează. În lipsa acestor menţiuni, instanţa învestită cu judecarea recursului nu poate exercita un control judecătoresc eficient, ci, numai în măsura în care motivele de nelegalitate sunt indicate şi dezvoltate într-o formă concretă şi se referă la una dintre situaţiile prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

De aceea, în practica judiciară s-a decis că simpla nemulţumire a unei părţi sau a părţilor în litigiu faţă de hotărârea pronunţată nu este suficientă pentru casarea acesteia, partea recurentă având obligaţia să-şi întemeieze recursul pe cel puţin unul dintre motivele prevăzute în mod expres şi limitativ de lege şi să dezvolte critici subsumate acestora, deoarece simpla indicare a textelor de lege şi reluarea apărărilor formulate în faţa instanţei de fond nu echivalează cu motivarea recursului şi nu conduce, implicit, la casarea hotărârii atacate. În aceste condiţii, susţinerile recurenţilor-reclamanţi nu permit analizarea sentinţei atacate sub aspectul soluţiei pronunţate asupra cererii de suspendare a executării ordinului contestat, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Distinct de acest aspect, Înalta Curte are în vedere faptul că prin sentinţa ce a făcut obiectul recursului supus analizei în cauza de faţă, a fost respinsă acţiunea reclamanţilor având ca obiect anularea parţială a Ordinului nr. 3993/2021, soluţie menţinută conform argumentelor expuse la pct. 5.2. din prezenta decizie.

Ca atare, pronunţarea acestei soluţii nu are aptitudinea de a genera o "îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ", în sensul explicitat prin art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, nefiind astfel îndeplinită condiţia "cazului bine justificat", deoarece judecătorul fondului a avut posibilitatea administrării şi interpretării unor probe şi a efectuării unei evaluări aprofundate, pe care mecanismul procesual al suspendării de executare nu o îngăduie, cu atât mai mult cu cât raţionamentul primei instanţe a fost validat şi de instanţa de control judiciar, soluţia devenind astfel definitivă.

În concluzie, Ordinul Ministrului Educaţiei nr. 3993/16.06.2021, a cărui suspendare parţială a fost solicitată de recurenţii-reclamanţi, mai exact în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi alin. (3), a trecut prin filtrul de judecată al instanţei de contencios administrativ, care, în urma administrării probatoriului pe fondul cauzei, a apreciat că este legal actul administrativ contestat şi că, prin urmare, nu se impune anularea parţială a acestuia.

În referire la cea de-a doua condiţie, prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte reţine că nu se mai impune a fi analizată, având în vedere că ambele condiţii trebuie îndeplinite în mod cumulativ.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs.

Pentru considerentele arătate la pct. 5.1. din prezenta decizie, constatând că nu se impune suspendarea judecăţii prezentei cauze în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea formulată în acest sens de către recurenţii-reclamanţi.

Totodată, faţă de argumentele expuse la pct. 5.2. din prezenta decizie, nefiind întrunite motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) din acelaşi act normativ, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi şi, în consecinţă, va menţine sentinţa de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de suspendare a judecăţii până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate formulată de recurenţii-reclamanţi A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V..

Respinge recursul declarat de aceiaşi recurenţi-reclamanţi împotriva sentinţei nr. 584 din 18 martie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 10 noiembrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.