Appeal rejected: judicial inspectorate lacks power to re-examine judges’ case distribution rulings.

Şedinţa publică din data de 10 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 20.02.2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a formulat contestaţie, în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, împotriva Rezoluţiei emise la 30 ianuarie 2020 de către Direcţia de inspecţie pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, solicitând instanţei să dispună anularea rezoluţiei menţionate; aplicarea măsurilor prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 republicată, împotriva judecătorilor Tribunalului Argeş, respectiv d-nul judecător B. şi d-na judecător C.; precum şi aplicarea măsurilor prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 republicată, împotriva conducerii Tribunalului Argeş, responsabilă de asigurarea legalităţii procedurilor de repartizare a cauzelor şi/sau de înregistrare a şedinţelor de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa nr. 170 din 12 februarie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară.

3. Calea de atac exercitată în cauză.

Împotriva sentinţei nr. 170 din 12 februarie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 3, pct. 4 şi pct. 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului a arătat că, deşi a atacat cu recurs în termen legal, la data de 05.07.2020, hotărârea de respingere a solicitării de sesizare a Curţii Constituţionale, Curtea de Apel Bucureşti a încălcat competenţa de ordine publică a instanţei de contencios constituţional, deoarece, similar deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 978 din 27 februarie 2014, pronunţată în dosarul nr. x/2011, "(...) în lipsa unei decizii a Curţii Constituţionale" ea nu se putea pronunţa legal pe fondul pricinii, înainte de soluţionarea recursului declarat împotriva hotărârii de respingere a solicitării de sesizare a Curţii Constituţionale, respectiv a excepţiei de neconstituţionalitate invocate. În caz contrar, s-ar substitui atribuţiilor instanţei de contencios constituţional, conform considerentelor din decizia invocată, devenind astfel incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 3 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a arătat că, prin hotărârea pronunţată, instanţa de fond a încălcat atât dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cât şi pe cele cuprinse la art. 1349 alin. (1) din C. civ., republicat, deoarece, validând Rezoluţia emisă la 30 ianuarie 2020 de către Consiliul Superior al Magistraturii - Direcţia de inspecţie pentru judecători, a eliminat, de facto, atât obligaţia oricărei persoane de a respecta regulile de conduită pe care legea le impune, aducând, prin acţiunile ori inacţiunile sale, atingere drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane (art. 1349), cât şi dreptului de a se adresa instanţei de contencios administrativ pentru a obţine repararea pagubei ce i-a fost cauzată (art. 1).

Cât priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., a susţinut că prima instanţă, prin hotărârea pronunţată, a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, subsumând acestei critici două aspecte.

Astfel, citând dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţie şi prevederile art. 148 din legea fundamentală, a susţinut că prin hotărârea pronunţată instanţa de fond a reinterpretat dispoziţiile menţionate, raportat la prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 135/1994.

Din considerentele hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului dată în Cauza Dumitru Popescu c. României, publicată în Monitorul Oficial nr. 830/2007 şi obligatorie pentru toate instanţele din România, rezultă că potrivit art. 46 pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, raportat la art. 11, art. 20, art. 124, art. 126 şi art. 148 din Constituţia României, judecătorul naţional, în calitate de prim judecător al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, are obligaţia "de a asigura efectul deplin al normelor acesteia (Convenţiei), asigurându-le preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională, fără să fie nevoie să asigure abrogarea acesteia de către legiuitor".

Or, din lecturarea considerentelor expuse în paginile 8 şi 9 ale sentinţei de fond reiese că judecătorul care a pronunţat soluţia îi neagă dreptul de a contesta în faţa instanţei o decizie a Consiliului Superior al Magistraturii şi, în mod similar, dreptul său la un proces echitabil consfinţit prin dispoziţiile art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, coroborate cu cele ale Constituţiei României, încercând să dovedească teza conform căreia nesancţionarea disciplinară a unui judecător nu poate fi infirmată de o instanţă judecătorească.

În final a criticat sentinţa de fond din perspectiva nemotivării acesteia, considerând că nu au fost expuse argumente în susţinerea soluţiei pronunţate, fiind reproduse exclusiv texte de lege fără alte motive referitoare la aspectele pe care le-a sesizat. Totodată, a redat pasaje relevante din jurisprudenţa europeană, mai exact din hotărârea CEDO pronunţată în cauza Boldea împotriva României, precum şi din jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României, în concret argumente reţinute în Decizia nr. 33/2018 cu privire la obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti.

Concluzionând, a arătat că din cuprinsul sentinţei de fond atacate rezultă că lipsesc cu desăvârşire considerentele acesteia, simpla reproducere a unor norme legale neputând fi considerată a reprezenta o motivare a hotărârii în discuţie.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a formulat întâmpinare prin intermediul căreia a combătut punctual argumentele invocate de recurentul-reclamant, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei de fond ca legală şi temeinică. În esenţă, a susţinut că niciunul dintre motivele de nelegalitate invocate de recurent nu se verifică în speţă, instanţa de fond motivând amplu soluţia pronunţată, cu luarea în considerare a tuturor criticilor invocate de reclamant, cu aplicarea corectă a normelor legale aplicabile în materie şi cu respectarea regulilor de procedură, fără a depăşi atribuţiile judecătoreşti.

Recurentul-reclamant nu a formulat răspuns la întâmpinare.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului.

Analizând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate de recurentul-reclamant, a apărărilor formulate prin întâmpinare de intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară, precum şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte constată că recursul reclamantului este nefondat şi îl va respinge, pentru considerentele ce succed:

5.1. Cu prioritate, deoarece din dezvoltarea motivelor de recurs se observă că recurentul-reclamant a înţeles să critice sentinţa de fond pentru nemotivare, considerând că prima instanţă nu şi-a expus argumentele ce fundamentează soluţia pronunţată, ci a reprodus doar texte de lege, fără alte motive referitoare la aspectele sesizate, Înalta Curte va constată că aceste susţineri se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., urmând să analizeze sentinţa din această perspectivă.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reţine că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 din C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico -juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Totodată, omisiunea primei instanţe de a oferi o motivare, în condiţiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunţare asupra acţiunii, întrucât nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv şi considerente, ca elemente componente esenţiale şi obligatorii ale hotărârii judecătoreşti.

În plus, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, din considerentele sentinţei recurate reiese că instanţa de fond a arătat motivele pentru care a ajuns la soluţia adoptată, hotărârea în discuţie respectând atât dispoziţiile art. 22 alin. (2), cât şi pe cele cuprinse la art. 425 din C. proc. civ.

Faptul că prima instanţă, în fundamentarea soluţiei pronunţate, a avut în vedere şi a reprodus dispoziţii ale unor texte de lege aplicabile speţei, în contextul verificării legalităţii Rezoluţiei de clasare contestate de reclamant, considerând că a fost emisă cu respectarea cadrului legal, nu poate avea semnificaţia unei lipse a motivării soluţiei pronunţate. Aceasta deoarece cerinţa motivării adecvate a unei hotărâri judecătoreşti este satisfăcută dacă raţionamentul logico-juridic fundamentează soluţia adoptată.

În cauză, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare motivele avute în vedere de către instanţă. De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurent pe această cale se invocă, în esenţă, o eventuală greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat în cuprinsul recursului, însă lipsa motivării nu poate fi reţinută raportat la sentinţa atacată.

Este de observat sub acest aspect că argumentele judecătorului fondului explică în mod convingător soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că a analizat situaţia de fapt şi susţinerile părţilor, trecându-le prin filtrul propriei sale aprecieri.

Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că cerinţa motivării adecvate a unei hotărâri judecătoreşti nu trebuie confundată cu obligaţia de a răspunde tuturor argumentelor prezentate de părţi în vederea susţinerii temeiurilor de fapt şi de drept pe care se întemeiază solicitările părţilor litigante, fiind suficient ca aceste argumente să fie tratate grupat, în analiza aspectelor relevante care fundamentează poziţia procesuală a părţilor.

Prin urmare, nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motivarea sentinţei de fond făcând posibilă exercitarea controlului de legalitate al instanţei de recurs.

5.2. A mai invocat recurentul dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., încadrând în acest motiv de nelegalitate care prevede că se poate cere casarea hotărârii atunci când a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, susţinerile potrivit cărora, deşi a atacat cu recurs hotărârea de respingere a solicitării de sesizare a Curţii Constituţionale, instanţa de fond a încălcat competenţa de ordine publică a instanţei de contencios constituţional, deoarece nu se putea pronunţa legal pe fondul pricinii înainte de soluţionarea recursului declarat împotriva hotărârii de respingere a solicitării de sesizare a Curţii Constituţionale, precum şi a excepţiei de neconstituţionalitate invocate.

Ca o primă observaţie, Înalta Curte constată că prin încheierea din 4 decembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti nu a respins, ci a admis cererea reclamantului şi a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în schimb respingându-i cererea de suspendare a judecăţii şi acordând termen pentru soluţionarea fondului cauzei.

Criticile recurentului vizează soluţia de respingere a cererii de suspendare a judecăţii, pe care Înalta Curte nu le poate însă primi.

Pe de o parte, este important a se reţine că nu i se poate reproşa instanţei de judecată interpretarea unui text de lege în alt sens decât cel pretins de reclamant, iar operaţiunile de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale sunt atributul exclusiv al instanţelor de judecată şi sunt inerente procesului decizional.

În speţă, prima instanţă nu avea obligaţia să suspende judecarea cauzei până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate invocate de reclamant, deoarece, în materia sesizării Curţii Constituţionale cu soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate, în contextul abrogării art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 care prevedea suspendarea de drept a judecăţii, legiuitorul a prevăzut o soluţie specială şi derogatorie.

Astfel, potrivit art. 509 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă, ulterior rămânerii definitive a hotărârii, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională prevederea care a făcut obiectul acelei excepţii.

Ca atare, în realizarea dezideratelor judecăţii cauzei într-un termen rezonabil şi cele derivând din principiul fundamental al legalităţii, opţiunea normativă a fost în consacrarea expresă a dreptului părţii la exercitarea unei căi extraordinare de atac în cazul în care, ulterior finalizării procesului, Curtea Constituţională a declarat neconstituţională prevederea care a făcut obiectul excepţiei în respectivul litigiu.

Pe de altă parte, nu se poate susţine că instanţa de fond a încălcat competenţa de ordine publică a altei instanţe, întrucât, atât posibilitatea formulării unei contestaţii împotriva Rezoluţiilor întocmite de Inspecţia Judiciară, cât şi competenţa instanţei de contencios administrativ de a se pronunţa asupra unei astfel de contestaţii, sunt prevăzute expres în art. 451 alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.

În concluzie, susţinerile recurentului-reclamant nu atrag incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

5.3. În considerarea aceloraşi argumente expuse anterior, nu pot fi reţinute nici susţinerile recurentului-reclamant referitoare la incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., care prevede că se poate cere casarea hotărârii atunci când prin pronunţarea acesteia instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.

Înalta Curte aminteşte că prin sintagma "depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti", ca motiv de recurs, se înţelege incursiunea autorităţii judecătoreşti în sfera autorităţii executive sau legislative, astfel cum acestea sunt delimitate de Constituţie şi legile organice, instanţa judecătorească săvârşind acte care intră în atribuţiile altor organe.

Din această perspectivă, Înalta Curte va mai reţine că, în dreptul procesual civil, depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti poate fi considerată şi ca exces de putere ce derivă din principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat şi vizează imixtiunea instanţelor judecătoreşti în domeniul atribuţiilor puterii legislative sau executive.

Subsumat acestui motiv de casare recurentul a reproşat instanţei de fond greşita interpretare a dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Constituţia României şi a celor cuprinse la art. 6 paragraful 1 din CEDO, apreciind că prin soluţia pronunţată i-a negat dreptul de a contesta în instanţă o decizie emisă de o autoritate publică.

Aceste critici nu pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., deoarece atunci când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material" este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi act normativ. În cazul încălcării sau aplicării greşite a normelor de drept material, nu se aduc atingeri principiului constituţional al separaţiei şi echilibrului puterilor sau interesului general, ci sunt vizate vicii grave ale hotărârii atacate în privinţa normelor de drept material.

Or, în cauza de faţă, în mod corect a reţinut prima instanţă că hotărârile sunt supuse controlului judiciar exercitat de instanţele judecătoreşti, neputând fi modificate indirect prin decizii administrative, pentru că Inspecţia Judiciară nu poate suplini ori completa activitatea de judecată şi nici nu are atribuţii ori competenţe legale pentru a se substitui în activitatea jurisdicţională, care aparţine instanţelor judecătoreşti.

Totodată, făcând trimitere la Hotărârea nr. 18J din 5 octombrie 2016 a secţiei pentru Judecători în materie disciplinară din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, rămasă definitivă prin respingerea recursului declarat în cauză, a arătat că ceea ce face obiectul verificărilor într-o procedură disciplinară privind abaterea prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, este concretizarea normei juridice abstracte care exprimă voinţa legiuitorului într-o cauză determinată, astfel că obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raţionamentul logico-juridic al magistratului chemat să judece o cauză.

Ca urmare, instanţa de fond a examinat cauza în limitele determinate de cadrul normativ aplicabil în materie, iar raţionamentul logico-juridic expus în considerentele hotărârii nu poate fi cenzurat prin raportare la criticile formulate de parte, deoarece acestea nu se circumscriu niciuneia dintre ipotezele la care face referire motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., urmând să fie analizate alături de celelalte critici întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi Cod.

5.4. Astfel cum rezultă din argumentele expuse la pct. 3 din prezenta decizie, reclamantul a criticat sentinţa de fond şi din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Potrivit textului de lege invocat: "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

În înţelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum şi prin încălcarea unor principii generale de drept. Cu alte cuvinte, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanţa a dat o greşită interpretare a acesteia sau faptele au fost greşit reţinute în raport de exigenţele textului de lege.

De asemenea, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale în raport cu situaţia de fapt rezultată din probele administrate.

Recurentul-reclamant a subsumat acestui motiv de casare critica potrivit căreia prima instanţă, prin validarea rezoluţiei emise la data de 30 ianuarie 2020, a încălcat atât dispoziţiile art. 1349 C. civ., cât şi prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prin aceea că a eliminat obligaţia oricărei persoane de a respecta regulile de conduită pe care legea le impune, aducând, prin acţiunile ori inacţiunile sale, atingere drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, precum şi dreptul de a se adresa instanţei de contencios administrativ pentru a obţine repararea pagubei ce i-a fost cauzată.

Referitor la aceste susţineri este de observat că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a normelor de drept material, respingând ca nefondată cererea de chemare în judecată şi reţinând în acest sens că intimata-pârâtă nu are prerogative de verificare a legalităţii şi temeiniciei hotărârilor judecătoreşti, astfel încât, modul de interpretare a probatoriului şi de aplicare a normelor de drept material ori procesual incidente în speţă, de către judecătorul reclamat, nu pot fi verificate decât în cadrul căilor de atac prevăzute de lege cu privire la cauza respectivă şi, în consecinţă, nu pot fi considerate o abatere de la îndatoririle de serviciu sau o faptă care să afecteze prestigiul justiţiei.

Sunt întemeiate sub acest aspect apărările formulate de intimata-pârâtă în sensul că, în controlul de legalitate permis instanţei de contencios administrativ, este realizată o cenzură externă ce constă în verificarea competenţei organului disciplinar şi a formalităţilor procedurii, precum şi o cenzură internă a actului atacat, respectiv respectarea normelor materiale ierarhic superioare şi a spiritului legii sau al actelor normative disciplinare, cu respectarea scopului prevederilor art. 451 alin. (5) din Legea nr. 317/2004, anume claritatea şi caracterul complet al rezoluţiilor emise.

Recurentul-reclamant nu a indicat instanţei temeiuri pentru desfiinţarea rezoluţiilor emise, în acord cu atribuţiile legale pe care le are o instanţă de contencios administrativ, ci a expus propria interpretare a cauzei deduse judecăţii, anume că, în orice situaţie, instanţa de judecată trebuie să constate nelegalitatea actelor emise de Inspecţia Judiciară pentru pretinse încălcări ale regulilor de conduită impuse de lege, în ipoteza contrară acţiunile ori inacţiunile inspectorilor judiciari aducând atingere drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.

Or, pot fi considerate fapte de natură a intra în sfera răspunderii disciplinare doar încălcări ale normelor de drept material care pun în discuţie chiar valabilitatea actelor întocmite de judecător şi pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ipoteză ce nu se verifică însă în prezenta cauză, astfel cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond.

Contrar susţinerilor recurentului, Înalta Curte reţine că prima instanţă a constatat în mod corect că sesizarea a fost analizată pe fond prin raportare la cadrul legal corespunzător situaţiei evidenţiate, că procedura a fost respectată şi că nu au fost identificate indiciile săvârşirii abaterii disciplinare clamate, analizând astfel cauza în limitele competenţei sale şi a criticilor formulate de parte şi motivând coerent şi explicit soluţia pronunţată, prin prisma normelor legale incidente şi a situaţiei de fapt deduse judecăţii.

De asemenea, nu se poate reţine că părţii i-ar fi fost îngrădit dreptul de a se adresa instanţei de contencios administrativ pentru a obţine repararea pagubei cauzate, atât timp cât prevederile legale aplicabile în materie nu exclud existenţa unui control judecătoresc deplin asupra actelor adoptate de Inspecţia Judiciară, a unui remediu efectiv împotriva acestora, oferindu-i-se posibilitatea de a le contesta în primă instanţă în faţa curţii de apel, iar soluţia acesteia este supusă instanţei de control judiciar. În plus, atât în faţa primei instanţe, cât şi în faţa instanţei de recurs, a avut posibilitatea să-şi susţină argumentele şi să administreze probatoriul corespunzător.

În aceste condiţii, Înalta Curte reţine că nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu este fondat, împrejurarea că recurentul-reclamant nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia primei instanţe nefiind de natură a atrage incidenţa motivului de nelegalitate invocat.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge şi aceste susţineri ale recurentului-reclamant şi va constata că hotărârea instanţei de fond este la adăpost de orice critică ce vizează nemotivarea hotărârii, încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti sau interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, demersul părţii recurente fiind, prin urmare, nefondat.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate de instanţa de recurs.

În virtutea considerentelor expuse la pct. 5 din prezenta decizie, constatând că nu sunt întrunite motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, pct. 4, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi act normativ, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamant şi va menţine sentinţa de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 170 din 12 februarie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 10 noiembrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.