Religious Cult’s Annulment Claim Quashed and Remanded Over Procedural Overreach

Şedinţa publică din data de 8 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 17.05.2019, sub nr. x/2019, reclamanta Biserica Evanghelică Română a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Secretariatul General al Guvernului - Secretariatul de Stat pentru Culte anularea în tot a adreselor nr. x/27.09.2018, nr. y/24.10.2018, nr. z/12.12.2018, nr. w/13.02.2019, emise de către Secretariatul General al Guvernului - Secretariatul de Stat pentru Culte; obligarea pârâtului la a lua act de Hotărârea Adunării Generale a Reprezentanţilor privind Biroul executiv al Cultului Creştin Biserica Evanghelică Română conform art. 4 alin. (1) pct. 14 din H.G 44/2013.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1266 din 4 decembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamanta Biserica Evanghelică Română, în contradictoriu cu pârâtul Secretariatul General al Guvernului - Secretariatul de Stat pentru Culte, ca neîntemeiată; a admis cererea de intervenţie accesorie în favoarea pârâtului formulată de Biserica Creştină Evanghelică Însurăţei.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei civile nr. 1266 din 4 decembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul Cultul Creştin Biserica Evanghelică Română, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurentul - reclamant a susţinut că reţinerea instanţei de fond că actele-adresele atacate de către reclamant prin cererea de chemare în judecată nu constituie acte administrative, ci instrucţiuni care nu produc efecte juridice (şi nu pot fi atacate), reprezintă o veritabilă excepţie ce nu a fost ridicată de instanţă, aceasta fiind soluţionată fără să fi fost pusă în discuţia părţilor.

De asemenea, constatarea de către instanţă a faptului "că în mod corect a refuzat Secretariatul de Stat pentru Culte să ia act de Hotărârea Adunării Generale, întrucât aceasta nu a respectat condiţiile de cvorum prevăzute de art. 72 alin. (1), art. 73 alin. (1) din Statutul BER" a fost făcută/tranşată fără a face parte din solicitările cu care a fost investită instanţa.

A mai arătat recurentul că a invocat şi a solicitat instanţei de fond să constate faptul că Secretariatul de Stat pentru Culte nu are abilitatea/dreptul de a judeca/cerceta pe fond AG, cu atât mai puţin prin concluzii unilaterale speculative a fi analizat cvorumul, respectiv realitatea existenţei/prezenţei persoanelor la şedinţă, atât timp cât acesta rezultă cel puţin formal din actele depuse.

Recurentul a susţinut şi faptul că instanţa fondului a admis cererea de intervenţie accesorie fără să o judece efectiv pe de o parte, iar pe de alta parte neobservând faptul că susţinerile şi motivările din cererea de intervenţie sunt total altele sau chiar contradictorii cu motivarea instanţei.

Totodată, instanţa nu a pus în discuţia contradictorie a părţilor cererile şi excepţiile formulate prin cererea accesorie şi nici nu s-a pronunţat pe excepţiile formulate prin cererea accesorie.

Astfel, au fost încălcate următoarele norme de drept a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.: art. 9 alin. (2); art. 14 alin. (4); art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

De asemenea, au fost încălcate şi aplicate greşit următoarele norme de drept material, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi anume: art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, art. 1 şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, art. 6 alin. (4) din H.G. nr. 44/2013, art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004.

Prin cele de mai sus, se demonstrează că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii, ceea ce reprezintă motivul de casare a hotărârii prevăzut de art. 488 alin. (1). pct. 6 din C. proc. civ.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-intervenientă Biserica Creştină Evanghelică Însurăţei a depus întâmpinare la recursul formulat, solicitând respingerea acestuia ca nefondat, iar intimatul-pârât Secretariatul de Stat pentru Culte a depus întâmpinare şi precizări.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra recursurilor

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor ce i-au fost aduse şi în raport cu actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

În ceea ce priveşte examinarea caracterului de act administrativ al actelor contestate, instanţa de control judiciar împărtăşeşte opinia judecătorului fondului, care a reţinut că adresele nr. x/27.09.2018, nr. y/24.10.2018, nr. z/12.12.2018 şi nr. 651/13.02.2019 nu constituie acte administrative individuale în sensul Legii contenciosului administrativ

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, prin act administrativ se înţelege "actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute şi alte categorii de contracte administrative supuse competenţei instanţelor de contencios administrativ".

Înalta Curte reţine că pentru a fi considerat act administrativ, condiţiile prevăzute de lege trebuie îndeplinite cumulativ, respectiv să fie vorba de un act unilateral emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, în scopul de a da naştere, a modifica sau a stinge drepturi şi obligaţii.

Potrivit doctrinei şi jurisprudenţei, nu toate actele unilaterale emise de autorităţile publice sunt acte administrative, ci numai cele care sunt emise în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării acesteia.

În speţă, adresele răspuns emise de pârâtul Secretariatul de Stat pentru Culte, a căror anulare o solicită reclamanta, chiar dacă sunt emise de o autoritate publică, nu sunt acte administrative, deoarece prin acestea pârâtul a prezentat punctul de vedere referitor la nerespectarea condiţiilor prevăzute de Statutul Bisericii Evanghelice Române, aprobat prin H.G. nr. 629/2008 în ceea ce priveşte alegerile organelor de conducere ale reclamantei.

Cu toate acestea, Înalta Curte constată incidenţa în cauză a motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sens în care va dispune admiterea recursului, casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în integralitate, la aceeaşi instanţă, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

În conformitate cu prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Aceste prevederi reprezintă dreptul comun în materia nulităţii actelor de procedură, care include în conţinutul acestuia toate neregularităţile procedurale care atrag sancţiunea nulităţii, cu excepţia regulilor vizate de alte motive de casare, precum şi nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

În raport de obiectul acţiunii, Înalta Curte constată că instanţa de fond a nesocotit dispoziţiile procedurale cuprinse în art. 22 alin. (6) C. proc. civ., care stabilesc că judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăşi limitele învestirii, în afară de cazul în care legea ar dispune altfel.

Principiul prevăzut de art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. este dezvoltat de prevederile art. 397 alin. (1) din cod, potrivit căruia instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel.

Aşadar, în baza principiilor enunţate anterior, judecătorul este ţinut de cadrul procesual trasat de către părţi, sub aspectul obiectului, cauzei şi al părţilor. Obligaţia instanţei de a se pronunţa numai cu privire la ceea ce s-a cerut constituie garanţia respectării şi aplicării principiului disponibilităţii.

În cauză, cadrul procesual a fost stabilit de reclamantă, care a indicat în mod expres care sunt pretenţiile sale şi motivele de fapt şi de drept pe care se fundamentează acestea.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată formulată, reclamanta a solicitat prin petitul al doilea al acţiunii, obligarea pârâtului de a lua act de Hotărârea Adunării Generale a Reprezentanţilor privind Biroul executiv al Cultului Creştin Biserica Evanghelică Română conform art. 4 alin. (1) pct. 14 din H.G 44/2013, susţinând că Secretariatul de Stat pentru Culte nu este o instanţă de judecată şi, prin urmare, nu are calitatea de a analiza pe fond împrejurarea îndeplinirii sau neîndeplinirii cvorumului atât timp cât documentaţia depusă în vederea înregistrării este completă; acesta este îndreptăţit să verifice doar chestiuni de fond în ceea ce priveşte solicitarea reclamantei, nefiind nici sesizat, nici competent să decidă în acest sens, mai ales nemotivat, neavând competenţa şi abilitarea legală în acest sens.

Deşi avea obligaţia să analizeze pretenţiile deduse judecăţii în modalitatea în care acestea au fost formulate, prima instanţa a respins acţiunea, reţinând că "în mod corect, a refuzat Secretariatul de Stat pentru Culte să ia act de Hotărârea Adunării Generale, întrucât aceasta nu a respectat condiţiile de cvorum prevăzute de art. 72 alin. (1) şi art. 73 alin. (1) din Statutul Bisericii Evanghelice Române, aprobat prin H.G. nr. 629/2008", deci în afara celor cerute de reclamant, pronunţând o hotărâre nelegală, ce se impune a fi cenzurată în calea de atac a recursului.

Astfel, aşa cum a precizat în mod insistent reclamanta atât prin acţiune, cât şi prin cererea de recurs, modul de calcul al cvorumului nu făcea obiectul judecăţii, reclamanta neînvestind instanţa cu asemenea verificări. Reclamanta a solicitat explicit obligarea pârâtului să ia act de Hotărârea Adunării Generale, invocând o imposibilitate legală a pârâtului de a refuza acest lucru (practic se invocă de către reclamantă o obligaţie automată a pârâtului - decurgând din textele legale invocate de reclamantă - de a lua act de această Hotărâre). Or, ceea ce trebuia să verifice prima instanţă era tocmai aspectul dacă există o asemenea obligaţie în cuprinsul legii şi dacă pârâtul putea sau nu, conform prevederilor legale, să verifice aspectul cvorumului sau trebuia să procedeze automat la recunoaşterea Hotărârii Adunării Generale, care i se impunea în mod formal.

Prin urmare, având în vedere soluţia pronunţată în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată şi pretenţiile concrete deduse judecăţii, Înalta Curte constată că instanţa de fond a soluţionat cauza cu încălcarea limitelor învestirii sale, motiv pentru care, pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie şi asigurarea tuturor garanţiilor procesuale pe care judecata în primă instanţă le conferă părţilor, apreciază recursul ca fiind fondat în limitele arătate, urmând să caseze sentinţa civilă nr. 1266 din 4 decembrie 2020 şi să trimită cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant Cultul Creştin Biserica Evanghelică Română împotriva sentinţei civile nr. 1266 din 4 decembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 8 noiembrie 2022.