Restitution appeal dismissed; Commission ordered to reissue merits decision on Jewish community land claim.

Şedinţa publică din data de 8 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

I.1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2020, reclamanta A., prin reprezentant legal, a formulat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România, contestaţie împotriva Deciziei nr. 9241/06.08.2020, solicitând anularea acesteia şi, constatând calitatea de persoană îndreptăţită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 94/2000 pentru imobilul teren situat în Galaţi, str. x (fosta str. x, anterior nr. 86), fostă proprietate comunitară evreiască preluată abuziv de către Statul Român, şi în consecinţă, acordarea de despăgubiri pentru acest imobil.

I.2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 6/2021 din 13 ianuarie 2021, Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis în parte contestaţia formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparţinut Cultelor Religioase din Romania şi a anulat decizia nr. 9241/06.08.2020, obligând pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România să emită o nouă decizie de soluţionare pe fond a cererii de retrocedare formulată de reclamantă sub nr. x/26.02.2003.

I.3. Calea de atac exercitată

Pârâta Comisia Specială de Retrocedare a formulat recurs împotriva sentinţei civile nr. 6 pronunţată la data de 13.01.2021 de Curtea de Apel Galaţi în dosarul nr. x/2020, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi respingerea acţiunii introductive, pentru următoarele considerente:

I.3.1. Instanţa a interpretat şi a aplicat în mod eronat prevederile Legii cultelor din anul 1928.

Referitor la recunoaşterea de către instanţa de fond a calităţii comunităţii evreieşti de fost proprietar al imobilului solicitat în temeiul prevederilor art. 56 din Legea cultelor din anul 1928, pe considerentul că transferul dreptului de proprietate asupra imobilului din patrimoniul Spitalului Izraelit în patrimoniul Comunităţii evreieşti din Galaţi a avut loc ope legis, fără a fi necesară nicio altă formalitate, recurenta arată că verificarea îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute la art. 56 alin. (1) din Legea nr. 54/1928 trebuia să fie făcută de către instanţă (tribunalul situaţiunii locului), la cererea preşedintelui comunităţii mozaice, Comisia specială de retrocedare nefiind organul abilitat de lege să verifice aceste condiţii în procedura administrativă de soluţionare a cererii de retrocedare nr. x/26.02.2003.

Prin urmare, la dosarul aferent cererii de retrocedare trebuiau să fie depuse înscrisuri din care să reiasă faptul că, la momentul constituirii Comunităţii evreilor din Galaţi, a fost verificată îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 56 alin. (1) din Legea nr. 54/1928 pentru imobilul în cauză, sau, în lipsa acestora, înscrisuri din care să reiasă faptul că, în ceea ce priveşte acest imobil, Comunitatea evreilor din Galaţi s-a comportat ca un proprietar. Or, la dosar nu a fost depusă dovada îndeplinirii procedurii prevăzute de alin. (3) din art. 56 al Legii nr. 54/1928, iar din actele depuse nu a reieşit dovada transferului dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat din patrimoniul Spitalului Izraelit în patrimoniul Comunităţii evreilor din Galaţi, în niciunul dintre aceste acte nefiind menţionată Comunitatea, ci doar Spitalul Izraelit.

Reclamanta A. nu a dovedit calitatea de persoană îndreptăţită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 94/2000 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, întrucât nu a putut face dovada faptului că transmiterea dreptului de proprietate către comunitatea mozaică a operat în condiţiile legii.

Arată recurenta că, la adoptarea Deciziei nr. 9241/06.08.2020, Comisia specială de retrocedare, în aplicarea prevederilor pct. 13 din Normele metodologice corespunzătoare art. 1 alin. (9) teza finală din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, a avut în vedere, în principal, următoarele înscrisuri: adresa Serviciul Judeţean Galaţi al Arhivelor Naţionale nr. x/31.01.2019 -negaţie matricolă de impozit; adresa Primăriei municipiului Galaţi nr. x/07.10.2019 referitoare la situaţia juridică şi locativă a imobilului din fosta str. x, însoţită de adresa Compartimentului de Date; planul de situaţie anexă la adresa nr. x/07.10.2019 prin care a fost suprapus (de către Primăria municipiului Galaţi) traseul străzii B. cu situaţia actuală, din care rezultă faptul că fostul traseu al străzii B., inclusiv proprietăţile adiacente, a fost desfiinţat fiind afectat integral de sistematizare (blocuri, căi de acces, spaţiu verde, etc). Din analiza acestor acte doveditoare a reieşit faptul că solicitanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate, imobilul solicitat nu s-a aflat în proprietatea Comunităţii evreilor din Galaţi, ci în proprietatea Epitropiei Spitalului Izraelit, care este forul de conducere a Spitalului Izraelit. Astfel, din actul de "Predare de legat" din anul 1908 a reieşit faptul că doamna C., în calitate de moştenitoare a defunctului frate D. lasă Spitalului israelit din Galaţi reprezentat prin Epitropia comunităţii israelite din Galaţi, imobilul din str. x. Totodată, din copia-extrasului din "Tablou de numele, pronumele şi numărul casei proprietarilor aranjaţi pe străzile circumscripţiei a II-a Galaţi" a reieşit faptul că proprietar al imobilului din municipiul Galaţi, Str. x a fost Epitropia Comunităţii Israelite.

Astfel, în cazul de faţă, nu se îndeplineşte una dintre condiţiile esenţiale pentru ca restituirea imobilului să devină posibilă în contextul O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi anume aceea ca respectivul imobil să se fi aflat în proprietatea cultului religios, la momentul preluării abuzive.

I.3.2. Instanţa a interpretat şi a aplicat în mod eronat cadrul normativ al Deciziei nr. 1820/03.04.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dându-i în mod greşit eficienţă, întrucât cadrul normativ în baza căreia a fost emisă decizia anterior-menţionată este guvernat de O.U.G. nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, şi nu de O.U.G. nr. 94/2000, cadrul normativ care reglementează retrocedarea imobilelor care au aparţinut cultelor religioase din România, care guvernează prezentul litigiu.

Arată recurenta că o caracteristică a minorităţii naţionale evreieşti o reprezintă cumularea criteriului etnic cu cel religios, aspect ce a făcut posibilă depunerea de către A., în calitate de mandatar al minorităţii evreieşti, de cereri de retrocedare atât în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, cadrul normativ care reglementează retrocedarea imobilelor care au aparţinut cultelor religioase din România, cât şi în temeiul O.U.G. nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 66/2004. Cererea de retrocedare nr. x/14.09.2004, formulată în temeiul O.U.G. nr. 83/1999 de către A. se află în curs de soluţionare şi are ca obiect acelaşi imobil solicitat prin cererea de retrocedare nr. x/26.02.2003 depusă în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, republicată cu modificările şi completările ulterioare.

I.4. Apărările formulate în cauză

Intimata A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului pentru următoarele motive:

I.4.1. Contrar susţinerilor recurentei, hotărârea primei instanţe este temeinică şi legală, fiind pronunţată cu interpretarea judicioasă a prevederilor art. 56 din Legea cultelor din anul 1928, dispoziţii care reglementează în mod expres şi neechivoc modalitatea ope legis de trecere a bunurilor comunitare evreieşti din patrimoniul unor persoane fizice sau juridice în proprietatea Comunităţii evreieşti, fără îndeplinirea vreunei formalităţi.

Cât priveşte susţinerile recurentei în sensul că dreptul de proprietate nu s-ar fi transferat către Comunitatea Evreiască întrucât nu s-ar fi făcut dovada îndeplinirii procedurii prevăzute de art. 56 alin. (3) din Legea cultelor, solicită respingerea acestora ca vădit nefondate. Apreciază intimata că nu poate fi primită interpretarea propusă de recurentă în sensul că, în afara condiţiei privitoare la legala constituire a comunităţii evreieşti ca persoană juridică, ar mai trebui îndeplinită şi cerinţa ca tribunalul de la locul situării imobilului să constate dacă sunt îndeplinite condiţiile legale la cererea comunităţii respective. Prevederile art. 56 alin. (1) din Legea cultelor menţionează, în mod expres, că transferul proprietăţii are loc "de drept şi fără îndeplinirea niciunei formalităţi", formulare care conduce la concluzia că acest transfer nu mai trebuie confirmat de vreun act juridic de punere în executare a acestor dispoziţii legale. Prin urmare, ca efect al îndeplinirii cerinţelor legale, Comunitatea evreiască a devenit titulara dreptului de proprietate asupra imobilului în discuţie, fără a mai fi necesară pronunţarea vreunei hotărâri judecătoreşti ori emiterea vreunui act administrativ sau de altă natură în acest sens, transferul operând ope legis. Constatarea pe cale judecătorească a îndeplinirii condiţiilor legale nu reprezintă o condiţie impusă de Legea cultelor din 1928 pentru transferul dreptului de proprietate, ci constituie o consacrare legislativă a posibilităţii Preşedintelui comunităţii evreieşti, ca în măsura în care ar fi fost contestat dreptul comunităţii evreieşti asupra bunului, să ceară confirmarea jurisdicţională de la tribunal. În condiţiile în care reglementarea din 1928 stabileşte că transferul dreptului de proprietate intervine "ope legis", o eventuală acţiune în constatare ar fi fost respinsă ca inadmisibilă. Alin. 3 al art. 56 din Legea cultelor din 1928 se referă exclusiv la posibilitatea instanţei competente de a constata, iar nu de a constitui sau transfera un drept de proprietate, rolul instanţei fiind limitat la a verifica îndeplinirea condiţiilor pentru transferul de jure, de la caz la caz, şi numai în situaţia în care ar fi fost sesizată în acest sens.

Cu alte cuvinte, acceptarea opiniei că transferul dreptului de proprietate nu operează în lipsa unei hotărâri judecătoreşti prin care să se constate în mod expres aceasta, ar echivala cu lipsirea de eficienţă a dispoziţiilor art. 56 din Legea cultelor din 1928, ceea ce contravine principiului general de drept potrivit căruia interpretarea actelor juridice trebuie făcută în sensul de a produce efecte juridice, iar nu de a nu produce astfel de efecte.

I.4.2. Intimata a depus înscrisuri care dovedesc în mod neechivoc împrejurarea că imobilul a aparţinut Comunităţii Israelite din Galaţi şi nu, astfel cum în mod greşit susţine recurenta, Spitalului Israelit din Galaţi, care avea doar un drept de folosinţă asupra acestuia, respectiv: actul "Predare de legat" din anul 1908, în cuprinsul căruia se arată în mod expres următoarele; copia extras din "Tablou de numele, pronumele şi numărul casei proprietarilor aranjaţi pe străzile circumscripţiei a II-a Galaţi" privind imobilul din strada x nr. nou 12, proprietatea Epitropiei Comunităţii Israelite, din anul 1910; Deciziunea nr. 1617/18.05.1943 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi în dosarul nr. x/1942 prin care a fost admisă cererea formulată de Comunitatea Evreilor din Galaţi de exceptare a mai multor imobile, între care şi cel din Galaţi, str. x, de la aplicarea Decretului Lege nr. 842/1941.

Aceste înscrisuri privesc atât modalitatea de dobândire a imobilului (predarea de legat), cât şi acte de administrare efectuate de Comunitatea Evreiască din Galaţi în vederea conservării drepturilor sale (procedura în vederea exceptării de la aplicarea actelor normative de romanizare - Decretul Lege nr. 842/1941, înscrierea în evidenţele statului cu dreptul de proprietate, plata taxelor aferente dobândirii dreptului de proprietate, etc).

I.4.3. Chiar şi în situaţia în care s-ar retine că imobilul s-a aflat, la momentul preluării abuzive, în proprietatea Spitalului Israelit şi nu în proprietatea Comunităţii Evreilor din Galaţi, A. este oricum îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru acesta în virtutea drepturilor conferite de Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România.

Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România este "organizaţia care reuneşte, în mod liber consimţit, Comunităţile Evreilor - Cultul Mozaic de pe teritoriul ţării, denumite în continuare Comunităţi, fiind recunoscută de statul român", organizarea şi funcţionarea Federaţiei fiind reglementată de dispoziţiile Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, precum şi de Statutul Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România - Cultul Mozaic, recunoscut prin H.G. nr. 999/2008 ("Statutul FCER"). Potrivit art. 1 şi art. 2 din Statutul FCER, Federaţia este organizaţia apolitică, nonprofit, persoană juridică de utilitate publică cu profil religios de cult mozaic, etnic, cultural, social-caritabil şi educaţional, care reuneşte Comunităţilor Evreilor - Cultul Mozaic de pe teritoriul României, consacrându-se şi legislativ împrejurarea că particularitatea "minorităţii naţionale evreieşti constă în cumularea criteriului etnic cu cel religios", iar potrivit dispoziţiilor art. 4 din Statut, astfel cum a fost modificat prin Ordinul nr. 95/2014. "Federaţia este continuatoarea de drept a Federaţiei Uniunii Comunităţilor Evreieşti din România, înfiinţată în anul 1936, reorganizată în anul 1949, potrivit Statutului Cultului Mozaic aprobat prin Decretul nr. 589/1949, şi este totodată continuatoare de drept a tuturor formelor de organizare comunitară evreiască care au funcţionat înainte de Anul 1918 în România şi în celelalte teritorii devenite după anul 1918 parte componentă a României şi a tuturor organizaţiilor, societăţilor, asociaţiilor, aşezămintelor, fundaţiilor şi altele asemenea lor, evreieşti/israelite/mozaice care au funcţionat pe teritoriul României anterior anului 1949 şi care au desfăşurat activităţi de cult, sociale, de învăţământ, sănătate, cultura, sport, filantropice şi de cult pentru persoanele decedate.

Enumerarea din alin. (2) al art. 4 din Statutul FCER are caracter exemplificativ ceea ce înseamnă că, urmare a îndeplinirii condiţiilor anterior menţionate pentru fiecare categorie de entităţi juridice, se impune concluzia ca Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România este continuatoarea de drept a tuturor comunităţilor evreieşti locale şi entităţi juridice întreţinute de membrii Cultului Mozaic din România, menţionate la art. 4 din Statutul FCER.

Prin urmare, în raport de aspectele reţinute anterior, Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România are dreptul de a formula cereri sau de a iniţia orice demersuri pentru restituirea unor bunuri care au aparţinut: fie comunităţilor constituite de cetăţenii aparţinând Cultului Mozaic sau formelor de organizare comunitară evreiască care au funcţionat înainte de anul 1918 în România şi în celelalte teritorii devenite după 1918 parte componentă a României, fie organizaţiilor, societăţilor, asociaţiilor, aşezămintelor, fundaţiilor şi altele asemenea lor, evreieşti/israelite/mozaice care au funcţionat pe teritoriul României anterior anului 1949 şi care au desfăşurat activităţi de cult, sociale, de învăţământ, sănătate, cultură, sport, filantropice şi de cult pentru persoanele decedate, în temeiul calităţii acesteia de continuator al tuturor entităţilor juridice enumerate anterior, calitate recunoscută în mod expres printr-un act cu putere normativă, Statutul FCER.

A. a fost înfiinţată în baza prevederilor O.U.G. nr. 21/1997, de către Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România şi Organizaţia Mondială Evreiască pentru Restituirea Bunurilor, regulile de organizare şi funcţionare fiind cuprinse atât în Actul de constituire, cât şi în Statut. A. i-a fost acordată personalitate juridică prin decizia civilă nr. 60A/05.03.1998, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 2604/02.06.1998 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă în dosarul nr. x/1998.

Potrivit art. 3.lit. b) din Actul constitutiv şi art. 5.1 lit. b) din Statut, A. are drept scop dobândirea în proprietate,...precum şi revendicarea, deţinerea, protejarea, administrarea şi valorificarea bunurilor imobile evreieşti care urmează a fi restituite de autorităţile publice competente române Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România şi/sau Fundaţiei, conform legilor romane şi a altor acte normative.

În vederea atingerii acestui scop, art. 4 lit. a) din Actul constitutiv şi art. 5.2 lit. a) din Statut prevăd, printre obiectivele principale de activitate, implicarea în problema restituirii bunurilor imobiliare evreieşti, inclusiv prin formularea cererilor de retrocedare, atât în numele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, cât şi în numele Fundaţiei.

Potrivit art. 43 alin. (7) din Statutul Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România -Cultul Mozaic, recunoscut prin H.G. nr. 999/2008 "Potrivit legislaţiei în vigoare de restituire a proprietăţilor preluate abuziv de statul român în perioada 1945-1989, bunuri comunitare evreieşti au fost şi sunt redobândite de Fundaţia "Caritatea", constituită de Federaţie şi Organizaţia Mondială Evreiască pentru Restituirea Bunurilor. Acestea, inclusiv despăgubirile primite, nu fac parte din patrimoniul Federaţiei şi al Comunităţilor. Administrarea şi valorificarea acestora se realizează conform statutului Fundaţiei "Caritatea".

În raport de aceste prevederi, rezultă că Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România a transmis în patrimoniul recurentei A. drepturile referitoare la formularea cererilor de retrocedare a bunurilor imobile comunitare evreieşti ce au fost confiscate, naţionalizate sau trecute în patrimoniul statului prin măsuri de constrângere, atât drepturile pe care le avea în nume propriu pentru formularea unor cereri de retrocedare, cât şi drepturile pe care le avea de a formula astfel de cereri în calitatea sa de continuator al tuturor organizaţiilor, societăţilor, asociaţilor, aşezămintelor, fundaţiilor şi altele asemenea lor, evreieşti/israelite care au funcţionat pe teritoriul României anterior anului 1949 şi care au desfăşurat activităţi de cult, sociale, de învăţământ, sănătate, cultură, sport, purtând diverse denumiri, precum: comunităţi israelite de rit oriental, sefard, ortodox, neolog, epitropii israelite etc.

Prin urmare, A. are legitimarea pentru a formula cererea da restituire, precum şi de dobândire în proprietate a imobilului în discuţie, în virtutea drepturilor ce i-au fost transmise de către Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România, având calitatea de continuator atât al Comunităţii Evreilor din Galaţi cat şi al Spitalului Israelit din Galaţi - entitate care a desfăşurat activitate în domeniul sănătăţii.

I.4.4. Referitor la decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1820/03.04.2019, arată că susţinerile recurentei sunt lipsite de temei, în condiţiile în care hotărârea instanţei de fond nu este şi nici nu ar putea să fie fundamentată pe această hotărâre, fiind citată doar cu titlu de practică judiciară. Este nerelevantă împrejurarea că litigiul în care s-a pronunţat această hotărâre a fost unul fundamentat pe O.U.G. nr. 83/1999, în condiţiile în care, problema de drept dedusă judecăţii este aceeaşi: existenţa şi modalitatea de dobândire a dreptului de proprietate asupra imobilului de către Comunitatea Evreiască în temeiul art. 56 din Legea cultelor din anul 1928. Atâta timp cât dezlegarea dată de Înalta Curte în această hotărâre nu este făcută din perspectiva O.U.G. nr. 83/1999 sau O.U.G. nr. 94/2000, ci exclusiv din interpretarea Legii cultelor din anul 1928, raţionamentul poate fi valid în orice litigiu, indiferent de temeiul de drept pe care se fundamentează.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului

Analizând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

II.1. Primul motiv de recurs, prin care se susţine în esenţă greşita interpretare a prevederilor art. 56 din Legea cultelor din anul 1928, este nefondat.

Contrar celor susţinute de către recurentă, instanţa de fond a făcut o interpretare corectă a acestor dispoziţii, care reglementează modalitatea de trecere a bunurilor comunitare evreieşti din patrimoniul unor persoane fizice sau juridice în proprietatea Comunităţii evreieşti, în temeiul legii (ope legis), fără îndeplinirea vreunei formalităţi.

Astfel, art. 56 din Legea cultelor din anul 1928, a cărui greşită interpretare se susţine de către recurentă, prevede că:

"toate bunurile, mobile sau imobile, afectate unei instituţiuni întreţinute de cultul mozaic, aflate astăzi pe numele unei persoane fizice sau societăţi particulare, trec de drept şi fără îndeplinirea nici unei formalităţi în stăpânirea comunităţii mozaice respective, din ziua constituirii ei ca persoană juridică."

Potrivit art. 56 alin. (3), "tribunalul situaţiei locului va constata dacă dispoziţiunile cerute de lege sunt îndeplinite. Aceasta la cererea preşedintelui comunităţii respective".

Din analiza acestor dispoziţii legale rezultă că, sub efectul Legii cultelor din 1928, comunităţile evreieşti locale au devenit de drept, prin efectul legii, titularele dreptului de proprietate asupra bunurilor mobile sau imobile la care acestea se referă, chiar dacă acestea fuseseră anterior proprietatea unor alte entităţi juridice, în măsura în care erau îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: comunitatea evreiască locală să fie constituită ca persoană juridică; bunul să fie afectat unei instituţiuni întreţinute de Cultul Mozaic/Comunitatea Evreiască.

Îndeplinirea acestor două condiţii nu este contestată de către recurentă, care însă susţine, în contra celor reţinute de către instanţa de fond, că ar fi fost necesară întrunirea unei condiţii suplimentare, şi anume cerinţa ca tribunalul de la locul situării imobilului să constate dacă sunt îndeplinite condiţiile legale la cererea comunităţii respective.

Interpretarea propusă de recurentă nu poate fi primită, aceasta nefiind susţinută de textul art. 56 din Legea cultelor din 1928, din a cărui interpretare gramaticală rezultă cu claritate faptul că transferul dreptului de proprietate din patrimoniul unor persoane fizice sau juridice în patrimoniul Comunităţii Evreieşti locale, ulterior constituirii sale ca persoană juridică, a avut loc prin efectul legii ("de drept şi fără îndeplinirea niciunei formalităţi"), formulare care conduce la concluzia că acest transfer nu mai trebuie confirmat de vreun act juridic de punere în executare a acestor dispoziţii legale.

O astfel de interpretare ar echivala cu lipsirea de eficienţă a dispoziţiilor art. 56 din Legea cultelor din 1928, ceea ce contravine principiului de interpretare a legii potrivit căruia interpretarea actelor juridice trebuie făcută în sensul de a produce efecte juridice, iar nu de a nu produce nici un efect. În măsura în care ar fi necesară sesizarea instanţei pentru a se verifica îndeplinirea condiţiilor şi pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti în acest sens, ar fi lipsit de sens ca legiuitorul să prevadă că acest transfer operează "de drept şi fără îndeplinirea niciunei formalităţi", într-o astfel de lege constatarea dreptului făcându-se pe cale judecătorească.

Constatarea pe cale judecătorească a îndeplinirii condiţiilor legale nu reprezintă o condiţie sau o obligaţie impusă de Legea cultelor din 1928 pentru transferul dreptului de proprietate, ci o recunoaştere, prin efectul aceleiaşi legi, a dreptului şi totodată a calităţii procesuale active a Preşedintelui comunităţii evreieşti pentru a solicita constatarea îndeplinirii condiţiilor stipulate de art. 56 de către tribunal. Un astfel de demers rămâne însă o opţiune a persoanei îndreptăţite (Preşedintele comunităţii evreieşti), iar nu o obligaţie, neputându-se susţine că pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România sau instanţa învestită cu controlul legalităţii deciziei emise de aceasta nu pot verifica ele însele îndeplinirea celor două condiţii ce reies din redactarea art. 56 din Legea cultelor din 1928.

Formalitatea vizând constatarea îndeplinirii cerinţelor prevăzute de lege, impusă de alin. (3) din art. 56 din Legea nr. 54/1928, nu are caracter constitutiv sau translativ de drepturi de proprietate, lipsa acesteia neafectând transferul dreptului de proprietate, care a operat ope legis.

Prin urmare, chiar dacă s-ar admite raţionamentul recurentei în sensul că o astfel de constatare de către instanţă a îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 56 din Legea cultelor din 1928 este necesară, nimic nu ar împiedica instanţa învestită cu analiza legalităţii deciziei emise de recurentă să facă o astfel de verificare, cu atât mai mult cu cât, în lipsa contestării în concret a neîndeplinirii vreuneia din cele două condiţii, o astfel de analiză este una formală.

Art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului impune în principiu un recurs în cadrul căruia instanţa să aibă competenţa de a analiza toate problemele de fapt şi de drept pertinente pentru litigiul asupra căruia este sesizată (Terra Woningen B.V. împotriva Ţărilor de Jos, pct. 52; Sigma Radio Television Ltd împotriva Ciprului, pct. 151- 157). Aceasta implică în special că judecătorul trebuie să aibă competenţa să analizeze punct cu punct asupra fiecăruia din capetele de cerere ale reclamantului pe fond, fără a refuza să examineze pe vreunul din ele şi să ofere motive clare pentru respingerea lor. Singurul care se califică pentru denumirea "instanţă" în sensul art. 6 este un organism care beneficiază de jurisdicţie deplină (Beaumartin împotriva Franţei, pct. 38). Astfel, art. 6 impune instanţelor judecătoreşti un control judiciar efectiv (Obermeier împotriva Austriei, pct. 70). Exercitarea deplinei jurisdicţii de către o instanţă presupune să nu renunţe la niciuna din componentele funcţiei de a judeca (Chevrol împotriva Franţei, pct. 63).

În raport de această jurisprudenţă, îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 56 din Legea cultelor din 1928 poate fi constatată chiar de către instanţa învestită cu analiza legalităţii deciziei emise de Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentei Comisia specială de retrocedare care justifică respingerea cererii intimatei prin aceea că imobilul solicitat nu s-a aflat în proprietatea Comunităţii Evreieşti din Galaţi, ci în proprietatea Spitalului Izraelit Galaţi, Înalta Curte reţine că aceasta nu se confirmă.

Astfel, din analiza textului de lege analizat rezultă că, drept efect al îndeplinirii cerinţelor legale prevăzute de art. 56, o comunitate evreiască locală devenea titulara dreptului de proprietate asupra unor bunuri afectate unei instituţiuni întreţinute de Cultul Mozaic/Comunitatea Evreiască, fără a mai fi necesară pronunţarea vreunei hotărâri judecătoreşti ori emiterea vreunui act administrativ sau de altă natura în acest sens.

Sub acest aspect, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al deciziei nr. 1820/03.04.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2015, prin care s-a reţinut că:

"Înalta Curte apreciază a fi nefondate criticile recurentei-pârâte, reţinând că, potrivit prevederilor legale anterior citate [n.n. art. 56 alin. (3) din Legea cultelor nr. 54/1928], imobilul în litigiu a trecut din proprietatea Spitalului Israelit în proprietatea Comunităţii Evreieşti din Iaşi, de drept şi fără îndeplinirea niciunei formalităţi, de la data constituirii acestei comunităţi ca persoană juridică în anul 1929.(...)

Pe cale de consecinţă, reclamanta nu avea obligaţia de a face dovada că este continuatoarea Spitalului Israelit, prin prezentarea unui înscris doveditor al transferului dreptului de proprietate, întrucât această unitate sanitară nu avea calitatea de proprietar la data preluării imobilului de către Statul Român, ci exercita numai un drept de folosinţă, dreptul de proprietate aparţinând Comunităţii Evreieşti din Iaşi, iar A. are calitatea de continuatoare a acestei comunităţi.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că, în mod corect judecătorul fondului a reţinut că reclamanta este continuatoarea persoanei juridice titulare de la care se susţine că s-a preluat imobilul de Statul Român, iar criticile pârâtei sub acest aspect sunt nefondate."

Potrivit dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., "Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

Spre deosebire de efectul negativ, pentru reţinerea efectului pozitiv al lucrului judecat nu este necesară întrunirea triplei identităţi de elemente (părţi, obiect, cauză), astfel încât, pornind de la această premisă generală, aplicarea acestui text ar fi posibilă şi în ipoteza în care doar una dintre părţile din litigiul pendinte a avut calitatea de parte şi în litigiul în care s-a pronunţat hotărârea definitivă invocată cu autoritate de lucru judecat.

O asemenea distincţie a fost avută în vedere inclusiv în considerentele Deciziei nr. 18/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 10 martie 2020, prin care s-a reţinut că "(...) principiul relativităţii hotărârii judecătoreşti, atât sub aspectul efectelor obligatorii, cât şi al lucrului judecat, presupune ca ceea ce a fost judecat să nu poată folosi sau, în principiu, să nu poată fi opus decât de către părţile în proces (şi succesorii acestora), fundamentul şi justificarea acestui principiu constituindu-le contradictorialitatea şi dreptul la apărare" (paragraful 95), făcându-se referire în continuare însă şi la "(...) distincţia făcută doctrinar în ceea ce priveşte înţelegerea noţiunii de terţ, în spaţiul opozabilităţii. În acest sens, este terţ desăvârşit acela în raport cu care efectele hotărârii nu se repercutează în niciun fel, în vreme ce terţul interesat este cel care, fiind atins în mod indirect de modalitatea tranşării litigiului, are interesul de a se prevala de efectele unei hotărâri favorabile sau, dimpotrivă, de a înlătura, faţă de el, efectele unei judecăţi care îl prejudiciază, astfel cum este şi cazul litigiului pendinte, în care una din chestiunile ce se impun a fi dezlegate este cea a calităţii de continuatoare a Comunităţii Evreieşti a A., intimata-reclamanta din prezentul dosar, chestiune dezlegată definitiv prin decizia nr. 1820/03.04.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2015, cu privire la care se impune a fi reţinut aspectul pozitiv al puterii de lucru judecat.

În conformitate cu dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., aspectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea litigiu care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis, asigurându-se astfel nevoia de ordine şi stabilitate juridică şi evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătoreşti.

Prin urmare, în mod corect a apreciat instanţa de fond că reclamanta este continuatoarea persoanei juridice titulare de la care se susţine că s-a preluat imobilul de Statul Român, criticile pârâtei-recurente fiind nefondate.

De altfel, prezumţia de veridicitate de care se bucură cele reţinute prin decizia nr. 1820/03.04.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2015, cu privire la care se impune a fi reţinut aspectul pozitiv al puterii de lucru judecat se coroborează cu înscrisurile depuse la dosarul de retrocedare care dovedesc împrejurarea că imobilul a aparţinut Comunităţii Israelite din Galaţi şi nu Spitalului Israelit din Galaţi, care avea doar un drept de folosinţă asupra acestuia şi nu un drept de proprietate respectiv: actul "Predare de legat" din anul 1908, în cuprinsul căruia se arată faptul că defunctul D. "lasă Spitalului israelit din Galaţi reprezentat prin Epitropia comunitatei israelite din Galaţi sus citatul imobil [...]", că "taxa de înregistrare a fost plătită de Comunitatea isr., precum şi faptul că "subscrisul E. în calitate de Preşedinte al Comunitatei Israelite din Galaţi declar că accept această predare de legat ce se face de către dna. F. din Galaţi pentru Spitalul Israelit din Galaţi"; copia extras din "Tablou de numele, pronumele şi numărul casei proprietarilor aranjaţi pe străzile circumscripţiei a II-a Galaţi" privind imobilul din strada x nr. nou 12, proprietatea Epitropiei Comunităţii Israelite, din anul 1910; Deciziunea nr. 1617/18.05.1943 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi în dosarul nr. x/1942 prin care a fost admisă cererea formulată de Comunitatea Evreilor din Galaţi de exceptare a mai multor imobile, între care şi cel din Galaţi, str. x, de la aplicarea Decretului Lege nr. 842/1941.

II.2. Motivul de recurs referitor la greşita reţinere a cadrului normativ al deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1820/03.04.2019 este, de asemenea, nefondat.

În primul rând, Înalta Curte reţine că hotărârea instanţei de fond nu este fundamentată pe această hotărâre, care este citată doar cu titlu de practică judiciară.

În al doilea rând, este nerelevantă împrejurarea că litigiul în care s-a pronunţat această hotărâre a fost unul fundamentat pe O.U.G. nr. 83/1999, în condiţiile în care, problema de drept dedusă judecăţii este aceeaşi, respectiv existenţa şi modalitatea de dobândire a dreptului de proprietate asupra imobilului de către Comunitatea Evreiască în temeiul art. 56 din Legea cultelor din anul 1928, iar dezlegarea dată de Înalta Curte acestei chestiuni nu este făcută din perspectiva O.U.G. nr. 83/1999 sau O.U.G. nr. 94/2000, ci exclusiv din interpretarea Legii cultelor din anul 1928, ceea ce a determinat Înalta Curte în prezentul recurs să reţină efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al acestei decizii.

De altfel, raportarea la considerentele Înaltei Curţi din această decizie definitivă este cu atât mai justificată cu cât Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat în repetate rânduri rolul constituţional al instanţei supreme în unificarea practicii judiciare, reţinând că o divergenţele de jurisprudenţă profunde şi persistente care s-au dezvoltat în cadrul celei mai înalte autorităţi judiciare a ţării este, în sine, contrară principiului securităţii juridice, care este implicit în ansamblul articolelor Convenţiei şi constituie unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept [cauza Beian împotriva României (nr. 1), pct. 39]. În această cauză, instanţa europeană a observat că, în loc să îşi îndeplinească rolul de a stabili o interpretare de urmat, instanţa supremă a devenit ea însăşi o sursă de insecuritate juridică, reducând astfel încrederea publicului în sistemul judiciar. Curtea a considerat că această incertitudine jurisprudenţială a avut ca efect privarea reclamantului de orice posibilitate de a beneficia de drepturile prevăzute de lege, în timp ce altor persoane aflate într-o situaţie similară cu a acestuia le-au fost recunoscute respectivele drepturi (pct. 39-40).

Or, tocmai în lumina acestui rol constituţional al instanţei supreme în unificarea practicii judiciare şi a jurisprudenţei instanţei europene care subliniază importanţa practicii unitare la nivelul Înaltei Curţi, considerentele deciziei definitive a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1820/03.04.2019 într-o cauză prin care se dezleagă aceeaşi problemă de drept în privinţa aceleiaşi reclamante capătă o semnificaţie deosebită, chiar dacă nu s-ar reţine efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al acestei decizii.

Prin urmare, şi acest motiv de recurs este nefondat.

II.3. Cheltuielile de judecată în recurs

Văzând şi dispoziţiile art. 453 C. proc. civ., va fi obligată pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5846,95 RON, reprezentând onorariu avocat către reclamanta A., cheltuieli a căror realitate a fost dovedită cu chitanţa depusă la dosar şi pe care instanţa le apreciază ca fiind necesare şi proporţionale faţă de complexitatea cauzei şi munca depusă de avocat.

III. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Reţinând că nu se confirmă nici criticile de nelegalitate încadrate de către instanţă în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România împotriva sentinţei civile nr. 6/2021 din 13 ianuarie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5846,95 RON către reclamanta A..

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 8 noiembrie 2022.