Res judicata effect of prior civil judgment recognizing judicial fidelity bonus in administrative salary recalculation dispute

Şedinţa publică din data de 3 noiembrie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 15.05.2019 şi modificată la data de 26.02.2020, reclamantele A. şi B. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei: - modificarea în parte a Ordinului M.J. nr. 1415/C/19.03.2019, numai în ceea ce priveşte drepturile salariale ale reclamantelor, în sensul recalculării, retroactive, cu începere din data de 01.01.2019, a indemnizaţiei lunare brute de încadrare a reclamantelor cu luarea în considerare a unui spor de fidelitate (aferent vechimii în specialitatea funcţiei în sistemul judiciar, adică vechimii efective în funcţia de asistent judiciar). - obligarea pârâtului la alocarea sumelor de bani necesare plăţii diferenţelor salariale.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 432 din 17 iunie 2020 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamantele A. şi B. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, a modificat în parte Ordinul M.J. nr. 1415/C/19.03.2019, numai în ceea ce priveşte drepturile salariale ale reclamantelor, în sensul recalculării, retroactive, cu începere din data de 01.01.2019, a indemnizaţiei lunare brute de încadrare a reclamantelor cu luarea în considerare a unei "vechimi în funcţie" de 5-10 ani, fără însă ca noua indemnizaţie lunară de încadrare brută să depăşească nivelul prevăzut pentru anul 2022 de Legea nr. 153/2017, anexa V, cap. VIII, art. 16, alin. (1) (pentru o vechime în funcţie de 3-5 ani) şi a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la alocarea sumelor de bani necesare, ca neîntemeiat.

3. Recursurile exercitate în cauză

Împotriva sentinţei au declarat recurs reclamantele A. şi B., dar şi pârâtul Ministerul Justiţiei, aceştia criticând-o pentru nelegalitate.

Recurentele-reclamante A. şi B. şi-au întemeiat calea de atac promovată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ. şi au solicitat casarea în parte a hotărârii şi rejudecarea fondului cauzei, în sensul modificării O.M.J. nr. 1415/C/19.03.2019, recalculării retroactive, cu începere din data de 01.01.2019, a indemnizaţiei lunare brute de încadrare cu luarea în considerare a unei vechimi în funcţie de 5-10 ani, eliminând dispoziţia instanţei de fond privind plafonarea indemnizaţiei lunare brute la nivelul prevăzut pentru anul 2022 de Legea nr. 153/2017, anexa V, cap. VIII, art. 16 alin. (1) (pentru o vechime în funcţie de 3-5 ani), precum şi obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la alocarea sumelor necesare pentru plata diferenţelor salariale rezultate.

În motivarea recursului s-a arătat că hotărârea primei instanţe conţine considerente contradictorii câtă vreme, pe de o parte s-a motivat admiterea primului capăt de cerere privind modificarea O.M.J. nr. 1415/C/19.03.2019, fiind obligat pârâtul ca la recalcularea drepturilor salariale să ia în calcul vechimea în funcţie de 5-10 ani, iar pe de altă parte se dispune ca noua indemnizaţie brută rezultată să nu depăşească nivelul prevăzut pentru anul 2022 de Legea nr. 153/2017, anexa V, cap. VIII, art. 16 alin. (1) (pentru o vechime în funcţie de 3-5 ani). Astfel, câtă vreme însăşi instanţa reţine dreptul reclamantelor la calcularea drepturilor salariale corespunzător vechimii efective în funcţie de 5-10 ani, este de neînţeles de ce aceeaşi instanţă dispune, în mod contradictoriu, plafonarea drepturilor corespunzător unei vechimi de 3-5 ani.

Subsumat cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurentele-reclamante au apreciat că hotărârea recurată încalcă autoritatea de lucru judecat izvorâtă din sentinţa civilă nr. 2079/24.10.2017 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, astfel cum a fost modificată prin decizia civilă nr. 780/22.03.2018 a Curţii de Apel Ploieşti.

Concret, instanţa de fond nu a avut în vedere faptul că prin sentinţa anterior menţionată pârâtul Ministerul Justiţiei a fost obligat la acordarea despăgubirilor constând în acordarea sporului de fidelitate atât pentru trecut, începând cu data de 27.07.2014, dar şi pentru viitor, iar la momentul emiterii ordinului nr. 1415/C/19.03.2019, acelaşi pârât a stabilit în mod nelegal, începând cu data de 01.01.2019, indemnizaţia de încadrare, fără a ţine cont de vechimea în specialitatea funcţiei de asistent judiciar (sporul de fidelitate), recunoscută prin sentinţa Tribunalului Dâmboviţa.

Întrucât prin hotărâre judecătorească s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, că vechimea efectivă în funcţia de asistent judiciar trebuie avută în vedere la stabilirea drepturilor salariale indiferent de modalitatea de valorificare, spor sau altă modalitate de calcul al indemnizaţiei şi indiferent de modificările succesive ale legii salarizării bugetare, soluţia contrară adoptată de pârât este de natură a încălca un principiu de bază al sistemului de salarizare, prevăzut de art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 153/2017, respectiv principiul nediscriminării.

Au mai arătat recurentele că la soluţionarea cauzei trebuie avute în vedere decizia CCR nr. 794/2016, care obligă la stingerea tuturor diferenţierilor de ordin salarial pentru aceeaşi funcţie şi decizia Î.C.C.J. nr. 36/4.06.2018, conform căreia "soluţia egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim are în vedere şi majorările (indexările) recunoscute prin hotărâri judecătoreşti unora dintre magistraţi sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă pentru acestea ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare."

Invocând şi sentinţa nr. 1226/16.03.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2017, prin care Ministerul Justiţiei a fost obligat la eliberare unor noi ordine de salarizare prin raportare la vechimea efectivă în funcţie, recurentele au apreciat că indemnizaţia de încadrare trebuia să fie stabilită prin ordinul contestat în raport de această vechime efectivă în funcţie, pentru respectarea principiului nediscriminării anterior menţionat.

Au mai arătat recurentele şi faptul că instanţa de fond a respins, în mod nelegal, capătul 2 de cerere ca neîntemeiat, având în vedere faptul că acestea justifică nu numai un interes, ci chiar un drept personal în formularea acestui capăt de cerere, având ca obiect alocarea fondurilor necesare plăţii drepturilor salariale.

Astfel, prin Legea nr. 284/2010 s-a prevăzut, în mod expres, la art. 6 că gestiunea sistemului de salarizare a personalului din instituţiile şi autorităţile publice se asigură de fiecare ordonator principal de credite, iar ordonatorii principali de credite au obligaţia să stabilească salariile de bază, (.") indemnizaţiile lunare de încadrare, sporurile, alte drepturi salariale în bani şi în natură stabilite potrivit legii.), astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinaţie în bugetul propriu.

Atribuţiile Ministerului Justiţiei în gestionarea resurselor constau în asigurarea fondurilor necesare, fundamentarea şi elaborarea proiectul bugetului pentru activitatea proprie, a instituţiilor publice din sistemul justiţiei pentru care ministrul justiţiei are calitatea de ordonator principal de credite şi a unităţilor subordonate Ministerului, repartizarea creditelor bugetare ordonatorilor secundari de credite şi urmărirea modului de utilizare a acestora, în conformitate cu dispoziţiile art. 6 pct. VII subpunctul 3 din H.G. nr. 652/2009.

Curţile de apel elaborează proiectele de buget anual pentru instanţele din circumscripţiile lor, potrivit art. 132 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, însă conform art. 132 alin. (2) din acelaşi act normativ, proiectele de buget elaborate potrivit alin. (1) se transmit Ministerului Justiţiei, astfel că obligaţia de a efectua plata în concret a diferenţelor salariale doar de către ordonatorul secundar sau terţiar de credite este lipsită de eficienţă în condiţiile în care Ministerul Justiţiei, ordonatorul principal, nu face parte din raportul obligaţional şi nu asigură şi virează sumele de bani aferente obligaţiei impusă de instanţa judecătorească.

În cuprinsul recursului declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. (8) C. proc. civ., s-a apreciat că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor ale art. 16 alin. (1) din Legea nr. 153/2017 şi art. 34 din O.U.G. nr. 114/2018.

Astfel, prin ordinul contestat au fost stabilite drepturile salariale ate asistenţilor judiciari, începând cu data de 1 ianuarie 2019, în aplicarea dispoziţiilor Legii - cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice şi ale art. 34 din O.U.G. nr. 114/2018, indemnizaţia de încadrare de care beneficiau reclamantele fiind majorată cu 1/4 din diferenţa dintre indemnizaţia de încadrare prevăzută de lege pentru anul 2022 şi cea din luna decembrie 2018, cuantumul sporurilor menţinându-se la nivelul cuantumului acordat pentru luna decembrie 2018.

Recurentul a subliniat faptul că stabilirea indemnizaţiilor la nivel maxim pentru categoria profesională a asistenţilor judiciari nu presupune includerea sporului pentru vechimea efectivă în magistratură, reclamantele neputând beneficia de mai mult decât au în plată cei care au obţinut despăgubiri echivalente sporului de fidelitate, ci numai până la nivelul maxim câştigat de aceştia, în aceleaşi condiţii de vechime. Ca atare, stabilirea nivelului maxim pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, după caz, al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare, astfel cum se stabileşte prin Legea nr. 71/2015, nu legitimează recunoaşterea vechimii efective în magistratură pentru asistenţii judiciari.

Mai mult decât atât, recalcularea indemnizaţiei la nivel maxim a asistenţilor judiciari, ca urmare deciziei CCR nr. 794/2016, s-a realizat prin Ordinul M.J. nr. 4680/C/2016.

Înainte de anul 2010, sporul de fidelitate al asistenţilor judiciari nu era reglementat, O.U.G. nr. 177/2002 sau O.U.G. nr. 27/2006 neprevăzând acordarea sporului de fidelitate. Începând cu data de 1 ianuarie 2011, în temeiul prevederilor Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personatului plătit din fonduri publice, precum şi al Legii nr. 285/2010, s-a realizat reîncadrarea personalului în funcţie, grad şi gradaţie, pe clase de salarizare.

Astfel, în ceea ce priveşte asistenţii judiciari, reîncadrarea s-a realizat avându-se în vedere dispoziţiile art. 16 din Capitolul VII - "Reglementării specifice personalului din sistemul justiţiei", din Anexa VI - Familia ocupaţională de funcţii bugetare "justiţie", la Legea cadru nr. 284/2010 - alin. (1) "(1) Asistenţii judiciari numiţi în condiţiile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sunt salarizaţi cu o indemnizaţie de încadrare stabilită pe baza coeficienţilor de ierarhizare prevăzuţi la cap. I nr. crt. 1 din prezenta anexă, aferenţi unei vechimi în funcţie de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani."

Ulterior, potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, "Asistenţii judiciari numiţi în condiţiile Legii nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sunt salarizaţi cu indemnizaţia lunară de încadrare prevăzută în prezenta anexă la cap. I lit. A) nr. crt. 4, aferentă unei vechimi în funcţie de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani".

Mandatul limitat la 5 ani a exclus acordarea pentru asistenţii judiciari a drepturilor care privesc fidelizarea în sistemul justiţiei, cum este sporul/majorarea de fidelitate, indiferent de cuantumul ei. La momentul adoptării Legii cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, s-a apreciat că se poate avea în vedere acordarea unui drept specific doar pentru perioada aferentă vechimii în funcţie pe care un asistent judiciar o poate îndeplini în sistem: respectiv de la 3 la 5 ani, faptul că acelaşi asistent judiciar obţine ulterior un alt mandat de 5 ani nefiind relevant atât timp cât fidelizarea este incompatibilă cu noţiunea de mandat.

Decizia CCR nr. 794/2016 a determinat, aşadar, stabilirea nivelului maxim pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, după caz, al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare. Prin O.M.J. nr. 4680/C/2016, emis ca urmare a acestei decizii, s-a dispus realizarea unei unificări a indemnizaţiilor, astfel că este neîntemeiată solicitarea de a se dispune stabilirea indemnizaţiei ţinându-se cont de sporul de fidelitate, întrucât nu există temei în legislaţia incidentă cu privire la stabilirea indemnizaţiei asistenţilor judiciari în funcţie de vechimea efectivă în magistratură.

Reglementarea ori nereglementarea, prin lege ori printr-un alt act normativ, a unor drepturi excedează cadrului legal stabilit prin O.G. nr. 137/2000, act normativ care trasează competenţele C.N.C.D. şi ale instanţei de judecată exclusiv în ceea ce priveşte modul de aplicare a dispoziţiilor legale care instituie drepturile în discuţie, prin decizii succesive Curtea Constituţională a României statuând că instanţele judecătoreşti nu au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Atât recurentele-reclamante, cât şi recurentul-pârât au depus întâmpinare, formulând apărări în privinţa celuilalt recurs promovat în cauză.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Reclamantele A. şi B. au supus controlului de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ Ordinul M.J. nr. 1415/C/19.03.2019, solicitând modificarea acestuia, în sensul obligării pârâtului la recalcularea retroactivă, cu începere din data de 01.01.2019, a indemnizaţiei lunare brute de încadrare, cu luarea în considerare a unui spor de fidelitate (aferent vechimii în specialitatea funcţiei în sistemul judiciar - vechimii efective în funcţia de asistent judiciar), astfel cum s-a dispus prin sentinţa nr. 2079/24.10.2017 pronunţată de Tribunalul Damboviţa în dosarul nr. x/2017, schimbată prin decizia civilă nr. 780/22.03.2018 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti .

Fiind învestită cu cele două recursuri promovate împotriva soluţiei primei instanţe, de admitere în parte a acţiunii şi de modificare în parte a ordinului contestat, Înalta Curte reţine că prin O.M.J. nr. 1415/C/19.03.2019 au fost stabilite drepturile salariale ale asistenţilor judiciari, începând cu data de 1.01.2019, în aplicarea dispoziţiilor Legii-cadru nr. 153/2017 şi ale O.U.G. nr. 114/2018.

Potrivit art. 34 din O.U.G. nr. 114/2018 - "(1) Prin derogare de la prevederile art. 38 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, începând cu 1 ianuarie 2019, salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare se majorează cu 1/4 din diferenţa dintre salariul de bază, solda de funcţie/salariul de funcţie, indemnizaţia de încadrare prevăzute de lege pentru anul 2022 şi cel/cea din luna decembrie 2018. (2) Începând cu 1 ianuarie 2019, cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menţine cel mult la nivelul cuantumului acordat pentru luna decembrie 2018, în măsura în care personalul ocupă aceeaşi funcţie şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. (3) Ordonatorii de credite răspund în condiţiile legii de stabilirea nivelului sporurilor cu respectarea alin. (2) şi cu încadrarea în cheltuielile de personal aprobate prin buget pe anul 2019."

Aşadar, începând cu data de 1.01.2019 indemnizaţia de încadrare de care beneficiau reclamantele a fost majorată cu 1/4 din diferenţa dintre indemnizaţia de încadrare prevăzută de lege pentru anul 2022 şi cea din luna decembrie 2018, cuantumul sporurilor menţinându-se la nivelul cuantumului acordat pentru luna decembrie 2018.

Criticile recurentului-pârât Ministerul Justiţiei au vizat greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, respectiv art. 34 din O.U.G. nr. 114/2018.

Potrivit art. 16 alin. (1) din capitolul VIII al Anexei nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, "(1) Asistenţii judiciari numiţi în condiţiile Legii nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sunt salarizaţi cu indemnizaţia lunară de încadrare prevăzută în prezenta anexă la cap. I lit. A) nr. crt. 4, aferentă unei vechimi în funcţie de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani."

Analizând coroborat cele două texte legale se constată că încadrarea asistentului-judiciar se face în una dintre cele două clase de vechime mai sus arătate,

Cu toate acestea, contrar susţinerilor recurentului-pârât, instanţa de fond a reţinut, în mod corect, că în privinţa reclamantelor, astfel cum rezultă din sentinţa nr. 2079/24.10.2017 pronunţată de Tribunalul Damboviţa în dosarul nr. x/2017, schimbată prin decizia civilă nr. 780/22.03.2018 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, Ministerul Justiţiei a fost obligat să calculeze salariul acestora prin includerea sporului de fidelitate (sporul pentru vechime în specialitatea funcţiei din sistemul justiţiei).

Potrivit art. 430 C. proc. civ. "(1) Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată." Art. 431 alin. (2) din acelaşi act normativ prevede că "(2) Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă."

Efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat nu presupune tripla identitate de părţi, obiect şi cauză ci, în condiţiile existenţei unei identităţi de părţi, presupune o identitate între problema de drept dezlegată definitiv într-un alt litigiu şi problema de drept care trebuie rezolvată în litigiul în care se invocă autoritatea de lucru judecat. Odată ce unei anumite probleme i s-a dat o dezlegare într-un litigiu anterior purtat între aceleaşi părţi instanţa de judecată nu poate, într-un litigiu ulterior, să tranşeze în mod diferit respectivul diferend în condiţiile analizării salarizării reclamantelor din perspectiva aceluiaşi cadru legal.

Raportându-ne la situaţia din speţa de faţă se constată că, în condiţiile în care, în cadrul litigiului anterior s-a recunoscut recurentelor-reclamante sporul pentru vechimea în funcţia de asistent judiciar raportat la dispoziţiile Legii nr. 71/2015, în considerarea faptului că pentru alţi colegi asistenţi judiciari acest spor a fost recunoscut prin hotărâri judecătoreşti definitive, nu mai este posibil ca acest drept să fie negat în cadrul prezentului litigiu, care are în vedere stabilirea drepturilor salariale în raport de aceleaşi dispoziţii legale.

Dacă s-ar accepta ca, după ce anterior s-a stabilit, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, recunoaşterea sporului de fidelitate, ulterior instanţa de contencios administrativ să constate legalitatea ordinului prin care acest drept nu a fost recunoscut, ordinul fiind emis în baza aceloraşi dispoziţii legale analizate de instanţa de litigii de muncă, dreptul la un proces echitabil ar deveni iluzoriu, fiind negată autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti definitive .

Astfel, instanţa de fond a constatat, în mod corect, că la emiterea ordinului contestat pârâtul Ministerul Justiţiei nu a avut în vedere şi obligaţia stabilită în sarcina sa în cadrul dosarului nr. x/2017, de stabilire/calculare a drepturilor salariale ale reclamantelor prin includerea şi a sporului de fidelitate începând cu 27.07.2014 şi pentru viitor, până la încetarea raporturilor de serviciu, obligaţie care, conform atribuţiilor ministerului justiţiei şi a prevederilor Legii nr. 153/2017, nu poate fi adusă la îndeplinire decât prin emiterea unui ordin de salarizare.

În contextul anterior expus, Înalta Curte constată că sunt lipsite de relevanţă susţinerile recurentului-pârât referitoare la reglementarea diferită în materie de salarizare a asistenţilor judiciari şi la incompatibilitatea noţiunii de "fidelizare" cu cea de "mandat".

În privinţa recursului declarat de reclamantele A. şi B., instanţa de control judiciar reţine caracterul nefondat al criticilor subsumate cazurilor de casare reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 7 C. proc. civ.

Recurentele-reclamante invocă încălcarea autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 2079/24.10.2017 pronunţate de Tribunalul Dâmboviţa, astfel cum a fost modificată prin decizia civilă nr. 780/22.03.2018 a Curţii de Apel Ploieşti şi apreciază că este contradictorie reţinerea dreptului lor la calcularea drepturilor salariale prin raportare la vechimea efectivă în funcţie de 5-10 ani cu dispoziţia de plafonare a aceloraşi drepturi prin raportare la o vechime de 3-5 ani.

Astfel cum s-a arătat în precedent, în cadrul analizei recursului declarat de pârât, soluţia primei instanţe de admitere în parte a acţiunii, s-a datorat, în exclusivitate, constatării autorităţii de lucru judecat a hotărârii definitive invocate de reclamante.

Cu toate acestea, deşi prin hotărârea definitivă din anul 2018 pronunţată în dosarul nr. x/2017 este recunoscut reclamantelor dreptul de a le fi acordat sporul de fidelitate (sporul pentru vechime în specialitatea funcţiei din sistemul justiţiei), Înalta Curte reţine că la momentul emiterii ordinului contestat salarizarea asistenţilor judiciar era reglementată de dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 153/2017, iar potrivit dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din acelaşi act normativ, "în situaţia în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite, potrivit acestei legi, pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari, ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022", astfel încât, în mod corect, prima instanţă a stabilit că noua indemnizaţie lunară de încadrare brută nu trebuie să depăşească nivelul prevăzut pentru anul 2022 de Legea nr. 153/2017, anexa V, cap. VIII, art. 16, alin. (1) (pentru o vechime în funcţie de 3-5 ani), acesta fiind nivelul maxim pe care drepturile salariale îl pot atinge potrivit legii.

În acest cadru legislativ, Înalta Curte nu poate primi susţinerile recurentelor vizând pretinsa ignorare a considerentelor deciziei CCR nr. 794/2016 şi a deciziei Î.C.C.J. nr. 36/4.06.2018, respectiv a principiului nediscriminării, ce trebuie să guverneze sistemul de salarizare.

Nefondate sunt şi argumentele recurentelor-reclamante referitoare la interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 284/2010 şi art. 6 pct. VII subpunctul 3 din H.G. nr. 652/2009, care au condus la respingerea celui de al doilea capăt de cerere.

Astfel, calitatea de ordonator de credite şi debitor al plăţii drepturilor salariale o are instanţa faţă de care reclamantele se află în raporturi de serviciu, drepturile salariale fiind datorate, calculate şi plătite direct de către instituţia angajatoare.

În acord cu cele reţinute de prima instanţă, Înalta Curte constată că între reclamante şi pârât nu există un raport juridic direct din care să rezulte dreptul acestora de a pretinde alocarea sumelor de bani şi obligaţia corelativă a pârâtului de a face acest lucru, alocarea urmând a se realiza potrivit procedurilor si regulilor administrative impuse de elaborarea/modificarea bugetelor instituţiilor publice.

Pentru considerentele expuse, constatând că sentinţa primei instanţe nu este afectată de nelegalitate şi nu poate fi reformată prin prisma cazurilor de casare invocate, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge ambele recursuri ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamantele A. şi B. şi de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei nr. 432 din 17 iunie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 3 noiembrie 2022.