Insolvency guarantee fund claim deadline: suspension of 90-day peremption period due to claimant's objective inability to act under Civil Code limitation rules

Şedinţa publică din data de 28 octombrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 03.09.2018 pe rolul

Curţii de Apel Bucureşti reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea Deciziei nr. 16219/03.08.2018 emisă de pârât şi obligarea acestuia la plata despăgubirilor stabilite prin decizia penală nr. 413/A/2017 a Curţii de Apel Cluj, pronunţată în dosarul penal nr. x/2015, precum şi dobânda legală de la data notificării până la plata efectivă a despăgubirilor.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 680 din data de 22 februarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a anulat decizia nr. 16219/03.08.2018 şi a obligat pârâtul la soluţionarea cererii de plată formulate de reclamantă.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, criticând-o pentru nelegalitate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii, rejudecarea acţiunii şi respingerea acesteia ca neîntemeiată.

În motivarea recursului s-a arătat că sentinţa cuprinde motive contradictorii, străine de natura cauzei şi este pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Aşa cum s-a arătat şi în faţa primei instanţe, având în vedere situaţia deschiderii procedurii de faliment a asigurătorului B. S.A. şi pentru soluţionarea dosarului de daună şi a cererii de plată nr. x/03.07.2017 (29.06.2017 - data poştei) Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în cadrul procedurii administrative necontencioase prevăzute de Legea specială nr. 213/2015 şi Norma nr. 16/2015 emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară în aplicarea Legii nr. 213/2015, a emis Decizia nr. 16219/03.08.2018, prin care a fost respinsă integral cererea petentei (reclamantă în prezentul dosar) ca tardivă - cererea de plată fiind depusă la F.G.A. după împlinirea termenului legal de 90 de zile reglementat expres de art. 14 alin. (1) teza a II a din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 alin. (1) din Norma de aplicare nr. 16/2015 emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară.

Petenta avea posibilitatea de a depune cererea de plată la F.G.A. înăuntrul termenului de decădere de 90 de zile, care a început să curgă de la data naşterii dreptului de creanţă, adică de la data rămânerii definitive a deciziei penale nr. 413/A/2013, care este data pronunţării acestei decizii - 14.03.2017, conform dispoziţiilor art. 552 alin. (1) C. proc. pen., până la data de 13.06.2017.

Astfel, este lipsit de temei considerentul prezentat de prima instanţă în sensul că termenul de decădere de 90 de zile nu a început să curgă de la data pronunţării deciziei penale, ci de la data la care această hotărâre a fost comunicată.

Termenul de formulare a cererii este un termen de decădere, dar cererea este un act procesual, în baza căruia se declanşează procedura administrativa necontencioasa şi prealabilă valorificării drepturilor pretinse de persoana îndreptăţită, astfel că, în speţă, termenul de decădere este unul de drept material, iar nu unul de drept procesual. Fiind calificat ca termen de decădere, este evident că termenului de formulare a cererii potrivit Legii nr. 213/2015 nu îi sunt aplicabile dispoziţiile referitoare la repunerea în termenul de prescripţie.

In cazul dedus judecăţii F.G.A. nu a reţinut ca fiind prescris vreun drept material la acţiune, ci a constatat ca reclamanta a formulat şi adresat cererea de plată după expirarea termenului de 90 de zile, ultima zi în care reclamanta putea să formuleze cererea de plată şi să o înregistreze fiind 13.06.2017.

În final, recurentul a subliniat şi faptul că, potrivit Legii nr. 213/2015 şi Normei A.S.F. nr. 16/2015, F.G.A. nu se substituie asigurătorului aflat în insolvenţă şi nu preia obligaţiile asigurătorului asumate prin încheierea contractului de asigurare, scopul acestuia fiind protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător.

4. Apărările formulate de intimată

Intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare şi note scrise, solicitând, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a hotărârii primei instanţe.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Intimata-reclamantă A. a supus controlului de legalitate exercitat de instanţa contencios administrativ şi fiscal decizia nr. 16219/03.08.2018 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând anularea acesteia şi obligarea pârâtului la plata despăgubirilor stabilite prin decizia penală nr. 413/A/2017 a Curţii de Apel Cluj pronunţată în dosarul nr. x/2015 şi a dobânzii legale de la data notificării şi până la plata efectivă a despăgubirilor.

Prima instanţă a admis, în parte, cererea dedusă judecăţii, a anulat decizia nr. 16219/03.08.2018 şi a obligat pârâtul la soluţionarea cererii de plată formulate de reclamantă, reţinând în esenţă că, decizia penală definitivă (prin care a fost redus cuantumul despăgubirilor) a fost redactată şi comunicată reclamantei la data de 14.04.2017, iar faţă de acest moment, cererea de plată transmisă la data de 29.06.2017 şi înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor sub nr. x/03.07.2017 este depusă în termenul de 90 de zile prevăzut de Legea nr. 213/2015. Cu privire la cererea de plată, raportat la stadiul procesului decizional, instanţa a apreciat că pârâtul nu poate fi obligat decât la soluţionarea pe fond a cererii, urmând ca soluţia ce va fi dată să poată face obiectul unei acţiuni distincte în faţa instanţei de contencios administrativ.

Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a recurat sentinţa primei instanţe, calea de atac astfel promovată fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Primul motiv de recurs invocat - art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Deşi aparent am fi în prezenţa unor motive distincte, în realitate este vorba de ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de casare - nemotivarea hotărârii -, deoarece astfel trebuie calificată şi o hotărâre care nu este deloc motivată şi una care cuprinde motive contradictorii ori motive care sunt străine pricinii.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au respins cererile părţilor. Motivarea este de esenţa hotărârilor şi este necesară pentru a o face înţeleasă şi acceptată de părţi, dar şi pentru a permite instanţei de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situaţiei de fapt şi a aplicării legii sau numai aplicarea legii.

Analizând hotărârea pronunţată de prima instanţă, Înalta Curte constată că soluţia adoptată a fost motivată şi nu există o contradicţie între considerente sau între considerente şi dispozitiv, iar prima instanţă a prezentat motivele reţinute în fundamentarea soluţiei pronunţate. Aprecierile instanţei de fond sunt clare, în sensul că, potrivit legii, într-adevăr, hotărârea instanţei penale de apel este definitivă la data pronunţării, dar, în cauză, circumstanţele factuale proprii speţei au împiedicat curgerea acestui termen în privinţa reclamantei.

Faptul că recurentul-pârât nu este de acord cu aceste considerente nu înseamnă că ele sunt contradictorii, criticile recurentului putând fi valorificate exclusiv prin raportare la cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit celui de al doilea motiv de casare invocat, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Astfel, în prezenta cauză elementul esenţial pe care instanţa a fost chemată să îllămurească este dacă reclamanta a respectat termenul de formulare a cererii de plată adresată pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Art. 14 din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor prevede că "(1) În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi. (2) Cererea-tip de plată prevăzută la alin. (1) se formulează în scris de către potenţialul creditor şi se depune direct la sediul Fondului sau prin poştă, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, prin poşta electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii acestuia. Odată cu cererea-tip de plată, persoana respectivă anexează înscrisurile justificative, în copie legalizată, din care să rezulte cu exactitate cuantumul sumelor solicitate. (…)"

Aşadar, potrivit textului legal, creditorul de asigurări are obligaţia de a se adresa F.G.A. cu o cerere de plată într-un termen de 90 de zile, care curge, după caz, fie de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, fie de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Deschiderea procedurii de faliment împotriva B. S.A. s-a făcut prin încheierea pronunţată la data de 03.12.2015 în dosarul nr. x/2015 de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă, iar hotărârea definitivă de deschidere a procedurii de faliment împotriva B. S.A. a fost pronunţată la data de 28.04.2016. În aceste condiţii, termenul legal de 90 de zile instituit de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, în cazul creanţelor de asigurări existente la acel moment, s-a împlinit la data de 28.07.2016, aceasta fiind dată limită până la care creditorii trebuiau să învestească F.G.A. cu cererile de acordare despăgubiri.

În cauză, coroborând înscrisurile administrate ca probă, instanţa a constatat că reclamanta a formulat cererea de plată la data de 29.06.2017 (data poştei), iar dreptul de creanţă invocat, care îşi are izvorul în decizia penală nr. 413/14.03.2017 pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2015, s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului B. S.A..

Aşadar, faţă de textul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, termenul de 90 de zile pentru formularea şi adresarea de reclamantă a cererii de plată către Fondul de Garantare a Asiguraţilor ar trebui să curgă în condiţii normale începând cu data de 14.03.2017. Cu toate acestea, contextul factual în care s-a găsit implicată reclamanta a împiedicat curgerea termenului legal.

Observând reglementarea art. 2545 şi următoarele din C. civ., Înalta Curte reţine că un termen de decădere nu curge în mod absolut, indiferent de orice situaţie în care s-ar putea găsi persoana interesată, ci este împiedicat de diverse împrejurări stabilite legal, aşa cum un astfel de termen nu poate curge dacă persoana interesată nu conştientizează în mod obiectiv existenţa sa.

În acest context, date fiind vârsta înaintată reclamantei, starea de infirmitate datorată accidentului rutier în care a fost implicată, nivelul studiilor absolvite, venitul lunar redus în perioada de referinţă (de natură a face dificil accesul la orice consultaţie juridică de specialitate, având un anumit nivel calitativ) coroborat cu opiniile juridice indicate ca fiind primite, în sensul necesităţii de a-i fi comunicată în prealabil decizia penală din apel, Înalta Curte conchide că reclamanta nu avea capacitatea de a înţelege reglementarea legală din cuprinsul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, în sensul că era obligată să acţioneze prin adresarea unei cereri de plată către Fondul de Garantare a Asiguraţilor în termen de 90 de zile de la data pronunţării deciziei penale.

În consecinţă, contrar susţinerilor recurentului, în privinţa reclamantei nu putea opera decăderea, această concluzie fiind în acord şi cu principiul dreptului la un proces echitabil, care impune ca hotărârea penală prin care i s-au recunoscut acesteia despăgubiri pentru handicapul suferit ca urmare a accidentului de circulaţie să nu rămână fără efect util.

Pentru considerentele expuse, constatând că sentinţa primei instanţe nu este afectată de nelegalitate şi nu poate fi reformată prin prisma cazurilor de casare invocate, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 680 din 22 februarie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal-veche, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 octombrie 2021.