Whether internal CSM secondment limits constitute discrimination under O.G. 137/2000

Şedinţa publică din data de 2 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată la data de 10.09.2020 pe rolul Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi Consiliul Superior al Magistraturii, a solicitat anularea hotărârii nr. 408/13.05.2020 a Consiliului Naţionale pentru Combaterea Discriminării dispusă în dosarul nr. x/2019, să se constate că aspectele sesizate prin petiţia cu nr. x/07.10.2019 întrunesc elementele constitutive ale unei fapte de discriminare conform prevederilor O.G. nr. 137/2000, că s-a dovedit existenţa unor fapte care permit a se presupune existenţa unei discriminări, pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii revenindu-i sarcina de a dovedi că faptele expuse în petiţie şi în completările ulterioare nu constituie discriminare, conform dispoziţiilor art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000, să se constate că, având în vedere circumstanţele elementelor factuale descrise în petiţie, completările ulterioare, precum şi în cuprinsul acţiunii, sunt de natură a atrage răspunderea contravenţională potrivit dispoziţiilor O.G. cu nr. 137/2000.

De asemenea, s-a solicitat obligarea pârâtului Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării să refacă investigaţia şi să soluţioneze pe fond petiţia.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin încheierea din data de 20.04.2021 s-a dispus amânarea pronunţării.

Prin sentinţa nr. 79/F-CONT din data de 04.05.2021 Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins contestaţia ca nefondată.

3. Cererea de recurs.

Împotriva încheierii din data de 20.04.2021 şi a sentinţei nr. 79/F-CONT din data de 04.05.2021, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul A. invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Prin primul motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. conform căruia, casarea unei hotărâri se poate cere când prin hotărârea dată instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, recurentul-reclamant arată că prima instanţă nu s-a pronunţat cu privire la cererea formulată prin notele scrise din data de 07.04.2021, prin care a solicitat ca în conformitate cu dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 554/2004 şi a dispoziţiilor din C. proc. civ., să se dispună ca pârâtul CNCD să înainteze instanţei de judecată şi să depună la dosarul cauzei întreaga documentaţie (dosarul administrativ) care a stat la baza emiterii Hotărârii cu nr. 408/2020, prin care a soluţionat petiţia cu nr. x/07.10.2019, care face obiectul dosarului CNCD nr. x/2019.

Sub acest aspect instanţa nu a respectat normele procedurale potrivit cărora este obligată a se pronunţa asupra tuturor cererilor sau capetelor de cerere.

Prin această omisiune de a se pronunţa pe cererea recurentului-reclamant privind depunerea la dosarul cauzei a dosarul administrativ şi prin omisiunea de a dispune ca pârâtul CNCD să depună dosarul respectiv, instanţa de judecată nu a dat eficienţă standardelor consacrate privind inversarea sarcinii probei în materia discriminării.

În virtutea exercitării rolului activ în vederea stabilirii adevărului, instanţa de judecată trebuia să reţină faptul că dezlegarea cauzei depinde de soluţionarea dosarului nr. x/2020, care are ca obiect contestaţia împotriva hotărârii CNCD nr. 264/2020, hotărâre CNCD pe care se bazează Hotărârea CNCD nr. 408/2020 care face obiectul acestui dosar.

Prin faptul că a renunţat cu uşurinţă la a avea în vedere înrâurirea soluţiei din dosarul nr. x/2020 asupra prezentei cauze cu nr. x/2020, instanţa a dat dovadă de faptul ca nu şi-a exercitat rolul activ.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. conform cărora, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, recurentul-reclamant arată că, interpretarea dată de judecător situaţiei de fapt este greşită şi este relaţionată în mod greşit cu dispoziţiile legale aplicabile în materia discriminării, cu jurisprudenţa, precum şi cu teoriile şi argumentele existente în această materie cu adevărat specială.

Astfel:

Instanţa de judecată a reţinut în mod greşit că faptele reclamate nu reprezintă discriminare întrucât detaşarea reprezintă o măsură care se dispune în interesul angajatorului şi instituţiei la care se dispune detaşarea.

Sub acest aspect, instanţa trebuia sa observe şi să reţină că înainte de a fi vorba de o detaşare, în cazul particular al statutului judecătorilor şi procurorilor, funcţiile de formator în cadrul INM, SNG, funcţiile din zona de administrare a justiţiei din cadrul MJ sau aparatului tehnic al CSM reprezintă opţiuni de carieră.

Aceste opţiuni de carieră ale magistraţilor sunt o expresie a dreptului la carieră al magistraţilor.

Dreptul la cariera este recunoscut şi în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv Decizia CCR nr. 20/2000, Decizia CCR nr. 153/2020, para. 101 şi Decizia CCR nr. 900/2020, para. 123, în care se reţine că dreptul la carieră respectiv se înscrie în spiritul prevederilor art. 11 şi 20 din Constituţia României, ceea ce înseamnă că dreptul la carieră este un drept recunoscut de Constituţia României.

În acest sens, aceste documente, care se înscriu în spiritul prevederilor art. 11 şi 20 din Constituţia României, stabilesc în mod expres că obţinerea funcţiilor de către judecători se face pe baza unor criterii obiective, meritorii şi prin proceduri transparente.

Or, excluderea unor magistraţi pe criteriul că au cumulat mai mult de 6 ani de detaşare pe parcursul întregii cariere, în timp ce pentru alţi magistraţi 14-15 ani de carieră nu mai reprezintă un impediment pentru accederea într-o funcţie care se ocupă prin detaşare, este opusă ireductibil cu obiectivitatea, meritocraţia şi transparenţa.

Dreptul la carieră este recunoscut şi în jurispridenţa CEDO.

Astfel, în aplicarea art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, s-a reţinut că dreptul la viaţă privata include şi dreptul la o activitate şi carieră profesională (hotărârea Mateescu c. România, 14.01.2014, cererea 1944/10 şi în cauza Bigaeva c. Grecia, 28.05.2009).

Chiar dacă s-ar admite că detaşarea este o măsură care se dispune în interesul instituţiilor, accesul la oportunităţile de carieră trebuie să se facă cu respectarea demnităţii.

Or, evident, tratamentul diferenţiat la care a supus de către pârâtul CSM încalcă demnitatea recurentului-reclamant ca membru al sistemului, demnitatea în muncă şi dreptul la condiţii de muncă adecvate, într-un mediu de muncă adecvat şi nu într-un mediu de muncă toxic şi guvernat de inechitate (echitatea şi dreptatea fiind valorile pe care CSM în virtutea rolului său constituţional trebuia sa le valorizeze în cadrul sistemului).

Un alt drept încălcat prin tratamentul discriminatoriu este şi dreptul de proprietate.

În mod greşit instanţa de judecată nu a reţinut faptul că excluderea recurentului-reclamant de la anumite oportunităţi de carieră îl lipseşte şi de anumite beneficii de natură bănească, remuneraţii, salarii, oportunităţi viitoare de carieră, etc. - care sunt considerate bunuri şi intră în dreptul de proprietate, un drept protejat expres prin art. 1 alin. (2) lit. d), pct. V din O.G. nr. 137/2000.

Remuneraţia a fost consacrată de jurisprudenţa CEDO ca fiind un drept de proprietate.

Sub acest aspect, chiar dacă s-ar reţine că detaşarea este o măsură dispusă în interesul unei instituţii, nu se poate nega faptul că oportunitatea de carieră respectivă vine cu o remuneraţie, remuneraţie de care a fost lipsit.

În continuare, recurentul-reclamant susţine că în mod greşit instanţa nu a făcut în mod corect aplicarea prevederilor legale privind criteriile de discriminare prevăzute de 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 din Protocolul cu nr. 12 la Convenţia CEDO.

Respectiv, instanţa în mod greşit a reţinut că nu sunt "impuse/condiţii de natura celor enumerate în dispoziţiile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000", deşi textul de lege respectiv şi materia discriminării prevede că orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de "orice alt criteriu" poate reprezenta discriminare, ceea ce este în concordanţă cu art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 din Protocolul cu nr. 12 la Convenţia CEDO ("orice alia situaţie").

Printr-o altă critică, recurentul-reclamant arată că, în mod greşit instanţa a reţinut că promovarea la care se referă art. 7 alin. (1) lit. c) din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale este cea promovarea prevăzută de Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.

Termenii respectivi, chiar dacă au o denumire identică, se referă la noţiuni de promovare diferite.

Prin promovare în sensul art. 7 alin. (1) lit. c) din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, nu se înţelege doar posibilitatea de a avansa în grad profesional ori de a obţine o funcţie de conducere în cadrul unităţii la care îşi desfăşoară activitatea judecătorul sau procurorul, ci înseamnă şi posibilitatea de a obţine funcţii în cadrul sistemului judiciar în sens larg (INM, SNG, CSM, MJ), respectiv şi în cadrul instituţiilor care funcţionează în cadrul ori în sprijinul sistemului judiciar pe partea de formare sau administrare.

Prin a promova în sensul art. 7 alin. (1) lit. c) din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, se înţelege obţinerea unei funcţii superioare din punct de vedere al responsabilităţilor, al vizibilităţii, oportunităţilor prezente şi viitoare, remuneraţiei, etc. Or, funcţiile de formator sau în administrarea justiţiei implică responsabilităţi, vizibilitate, oportunităţi de dezvoltare profesională, remuneraţie suplimentară, etc. (chiar şi întrunirea unui singur din aceste criterii fiind suficientă).

De asemenea, în mod greşit instanţa a reţinut că motivele şi argumentaţia din cauza Feryn nu este aplicabilă întrucât în cauza Feryn este vorba de o discriminare pe criterii etnice a dreptului la muncă.

Mutatis mutandis, argumentele din cauza Feryn, precum şi cele din cauza Accept sunt utile cauzei din punct de vedere al mesajului de descurajare care a fost transmis, efectele de descurajare ale unui mesaj în care se afirmă că o anumită categorie sau grup sau persoană este exclusă de la un beneficiu.

În cazul recurentului-reclamant, spre deosebire de cazurile Accept şi Feryn, unde mesajul de descurajare a fost transmis o singură dată, pârâtul CSM i-a transmis mesajul de descurajare în mod repetitiv, chiar afirmând, în mod mincinos, că regula "termenului legal de maxim 6 ani de detaşare cumulaţi pe parcursul întregii cariere" reprezintă o interpretare a legii (în timp ce, în mod evident, nu reprezintă o interpretare a legii întrucât pârâtul CSM dispunea detaşări pentru unii magistraţi care cumulau mai mult de 6 ani de detaşare) şi că "se aplică în mod egal tuturor magistraţilor ce formulează cereri de detaşare" (în timp ce, aşa cum rezultă din probele de la dosar, necontestate nici măcar de pârâtul CSM, regula respectiva nu s-a aplicat magistraţilor la care se referă tabelul statistic întocmit de recurentul-reclamant, depus la dosarul cauzei împreună cu toate hotărârile secţiilor CSM - explicat mai pe larg în expunerea în fapt a situaţiei).

Având în vedere că, controlul exercitat de instanţa de judecată asupra hotărârilor CNCD constituie o premisă indispensabilă pentru exercitarea misiunii fundamentale a instanţei, respectiv examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, în mod greşit instanţa de fond nu a reţinut că hotărârea CNCD atacată nu este motivată corespunzător.

Hotărârea CNCD atacată (la fel şi hotărârea CNCD cu nr. 264/25.03.2020, la care se referă hotărârea atacată) nu este motivată sub aspectul argumentelor şi a situaţiei de fapt care rezultă din probele depuse la dosarul privind petiţia nr. x/10.10.2019, Colegiul director reţinând în mod greşit situaţia de fapt, întrucât nu a înţeles în mod corespunzător dispoziţiile legale privind detaşarea magistraţilor, drepturile aplicabile, ci a preluat apărările pârâtului CSM.

În mod greşit instanţa nu a reţinut faptul că în cauză nu a fost efectuată o investigaţie efectivă de către persoane competente şi, de asemenea, în mod greşit nu a reţinut că CNCD în mod eronat a reţinut în considerentele hotărârii atacate că nu există o legătură de cauzalitate dintre tratamentul diferenţiat şi criteriul nelegal, deşi aceasta este evidentă.

Prin cel de-al treilea motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. conform cărora, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, recurentul-reclamant arată că, motivarea hotărârii nu este în concordanţă cu probele administrate în cauză, care nici măcar nu au fost contestate de pârâtul CSM.

Motivarea hotărârii nu se raportează la susţinerile recurentului-reclamant, la probele cauzei şi la dispoziţiile legale aplicabile şi nici nu este motivată sub aspectul tuturor argumentelor invocate de subsemnatul reclamant recurent.

Prin faptul că instanţa fondului a făcut o motivare care ignoră complet probele ("regula termenului legal de maxim 6 ani de detaşare cumulaţi pe parcursul întregii cariere" nu s-a aplicat egal, şi nici nu poate fi o interpretare a art. 58 din Legea nr. 303/2004), această motivare este lipsită de suportul probator necesar unei motivări pentru a îndeplini cerinţele de calitate a motivării şi argumentaţiei logico-juridice.

Motivele din încheierea şi sentinţa atacată nu cuprind motivele pentru care instanţa nu a dat curs cererii recurentului-reclamant din data de 07.04.2021 de a solicita pârâtului CNCD depunerea la dosarul cauzei a dosarului administrativ.

Prin faptul că instanţa a reţinut că "regula termenului legal de maxim 6 ani de detaşare cumulaţi pe parcursul întregii cariere" este aplicabilă tuturor magistraţilor care doresc detaşarea, în condiţiile în care probele reale de la dosar indică contrariul, rezulta că instanţa a făcut referire şi s-a bazat pe probe care nu există de fapt la dosarul cauzei.

Hotărârea se sprijină pe un înţeles denaturat al situaţiei de fapt, a drepturilor care au fost încălcate şi a dispoziţiilor legale aplicabile.

Hotărârea atacată nu este juridică, se bazează pe aplicarea eronată a legii (inclusiv a dispoziţiilor legale privind procedura de soluţionare a petiţiilor din cadrul CNCD, precum şi ale celor privind drepturile aplicabile), probele sunt analizate şi apreciate greşit iar situaţia este greşit calificată ca nefiind discriminare, deşi reprezintă o discriminare evidentă.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 25 august 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 16 martie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia instanţei de recurs.

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurentul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea hotărârii nr. 408/13.05.2020 a Consiliului Naţionale pentru Combaterea Discriminării dispusă în dosarul nr. x/2019 şi să se constate că aspectele sesizate prin petiţia cu nr. x/07.10.2019 întrunesc elementele constitutive ale unei fapte de discriminare conform prevederilor O.G. nr. 137/2000.

Prima instanţă a respins contestaţia ca neîntemeiată, reţinând, pe de o parte că, aspectele sesizate de petent în dosarul nr. x/2019 au fost soluţionate de Colegiul director prin Hotărârea nr. 264/25.03.2020 şi pe cale de consecinţă, în mod corect s-a dispus clasarea sesizării prin Hotărârea cu nr. 408/13.05.2020, soluţia adoptată fiind aceeaşi şi pentru prezenta petiţie, iar pe de altă parte, că detaşarea nu poate fi calificată ca un drept recunoscut de lege pentru a putea fi analizată o eventuală interzicere/limitare/împiedicare a exerciţiului unui astfel de drept şi pe cale de consecinţă, în mod corect a fost respinsă petiţia nr. x/2019 de către pârâtul Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs de faţă, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

Astfel, prin primul motiv de recurs se invocă incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. conform căruia, casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Sub acest aspect, recurentul-reclamant invocă încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii prin prisma faptului că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra cererii din data de 07.04.2021 prin care a solicitat, în conformitate cu dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 554/2004, obligarea intimatului-pârât să depună la dosarul cauzei întreaga documentaţie care a stat la baza emiterii Hotărârii nr. 408/2020 prin care a fost soluţionată petiţia nr. 5871/07.10.2019 care face obiectul dosarului CNCD nr. x/2019.

Pe de o parte, Înalta Curte constată că în practica judiciară, s-au mai conturat următoarele aplicaţii ale motivului de recurs prevăzut în art. 488 pct. 5 C. proc. civ., şi anume: încălcarea dreptului la apărare (ex. instanţa a soluţionat fondul cauzei fără a da cuvântul părţilor şi fără a le da posibilitatea să formuleze şi să administreze probe în dovedirea pretenţiilor); încălcarea principiului disponibilităţii (ex. instanţa a lăsat necercetate criticile ce au făcut obiectul cererii deduse judecăţii şi a îndrumat reclamanţii să urmeze calea unei alte acţiuni, fără să analizeze temeinicia pretenţiilor în cauza dedusă judecăţii, lăsând astfel nesoluţionat fondul pricinii); încălcarea principiului contradictorialităţii (instanţa nu poate pronunţa hotărârea şi să reţină aspecte pe care nu le-a pus, în prealabil, în discuţia părţilor); încălcarea principiului oralităţii dezbaterilor; etc.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că, de fapt, recurentul-reclamant nu formulează critici privitoare la nerespectarea regulilor de procedură, ci critică modul de apreciere al probelor care au determinat respingerea cererii deduse judecăţii.

Concret, Înalta Curte constată că prin Hotărârea nr. 408/2020 prin care a fost soluţionată petiţia nr. x/07.10.2019 ce a făcut obiectul dosarului CNCD nr. x/2019, Colegiul director a reţinut că între prezenta speţă şi cea constituită în dosarul nr. x/2019 deja soluţionat, există identitate de obiect, respectiv reclamat. Astfel, a reţinut că prin sesizarea nr. 599/10.10.2019 petentul a sesizat aceeaşi faptă, iar prin Hotărârea nr. 264/25.03.2020 Colegiul director s-a pronunţa cu privire la faptele sesizate.

Având în vedere că Hotărârea nr. 264/25.03.2020 pronunţată de Colegiul director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării a fost contestată de recurentul-reclamant şi înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2020, intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a solicitat conexarea celor două cauze (dosarul nr. x/2020 la dosarul nr. x/2020), cerere la care recurentul-reclamant s-a opus prin "Cererea de precizare a cererii de chemare în judecată şi răspuns la întâmpinare" depusă la data de 03.11.2020, motivat de faptul că petiţia cu nr. x/2019 soluţionată prin Hotărârea nr. 408/2020 care face obiectul prezentului dosar (857/46/2020) şi care constituie elementul constitutiv al contravenţiei prev. de art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 este diferită de fapta sesizată prin petiţia cu nr. x/2019 soluţionată prin Hotărârea nr. 264/2020 care face obiectul dosarului cu nr. x/2020 aflat pe rolul Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Or, în raport de aceste aspecte, Înalta Curte constată că nu poate fi primită critica recurentului-reclamant conform căreia instanţa de judecată trebuia să reţină faptul că dezlegarea cauzei depinde de soluţionarea dosarului nr. x/2020, care are ca obiect contestaţia împotriva hotărârii CNCD nr. 264/2020, hotărâre CNCD pe care se bazează Hotărârea CNCD nr. 408/2020 care face obiectul acestui dosar, iar pe de altă parte relevant este faptul că, în recurs nu pot fi puse în discuţie şi reanalizate probele administrate, având în vedere că, în calea de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, deoarece această cale de atac poate fi exercitată doar pentru motive de nelegalitate prevăzute limitativ de lege, iar instanţa de recurs nu poate repune în discuţie şi reanaliza probele administrate, cum urmăreşte recurentul-reclamant, în realitate, simpla nemulţumire a părţii faţă de soluţia instanţei de fond nu este suficientă pentru casarea sau modificarea acesteia.

În acelaşi sens, vor fi respinse criticile recurentului-reclamant referitoare la încălcarea rolului activ de către judecătorul fondului, prin care îşi exprimă nemulţumirea cu privire la faptul că a prima instanţă a renunţat cu uşurinţă la a avea în vedere înrâurirea soluţiei din dosarul nr. x/2020 asupra prezentei cauze cu nr. x/2020, fără a indica concret modalitatea în care trebuia să acţioneze instanţa de fond.

Cu privire la excepţia de conexitate invocată de intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii, se observă că, la dosarului de fond se află "Note scrise" formulate de către recurentul-reclamant A. prin care precizează că "a fost audiat de aceeaşi comisie în dosarele nr. x/2020 şi nr. y/2020, la aceeaşi dată 19.11.2019 orele 10:00, iar în cazul în care CNCD a considerat că cele două dosare au un obiect asemănător sau identic, avea obligaţia, potrivit procedurii interne de soluţionare, să dispună conexarea celor două dosare. Dacă însă nu a dispus conexarea celor două dosare CNCD avea obligaţia de a efectua o investigaţie efectivă în ambele dosare."

În acest context, Înalta Curte constată că, prin încheierea de şedinţă din data de 20.04.2020 prima instanţă a analizat cererea de conexare a dosarului nr. x/2020 la dosarul nr. x/2020 şi a respins excepţia de conexitate cu motivarea că, în urma verificărilor efectuate în sistemul Ecris s-a constatat că dosarul nr. x/2020 se află înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului de competenţă ivit între Curtea de Apel Piteşti şi Curtea de Apel Bucureşti.

Concluzionând, Înalta Curte constată că susţinerile relevate de recurentul-reclamant privesc aspecte legate de probatoriul încuviinţat şi administrat de prima instanţă şi atât timp cât prima instanţă s-a pronunţat asupra tuturor cererilor de probatorii formulate în cauza dedusă judecăţii, nu se poate reţine incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs se invocă cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. conform căruia, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Sub acest aspect, recurentul-reclamant susţine că prima instanţă în mod greşit a reţinut că faptele reclamate nu reprezintă discriminare întrucât detaşarea reprezintă o măsură care se dispune în interesul angajatorului şi instituţiei la care se dispune detaşarea, ci nu o expresie a dreptului la carieră al magistraţilor.

În cauza de faţă acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanţă a dat-o dispoziţiilor legale este corectă.

Înalta Curte constată că prin Hotărârea nr. 1050 din data de 12.10.2017, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a apreciat că este necesară o reconsiderare a practicii sale anterioare şi, punând în balanţă interesele instanţelor judecătoreşti şi ale parchetelor de pe lângă acestea de la care provin judecătorii şi procurorii detaşaţi şi interesul instituţiilor care solicită detaşarea, în unanimitate a stabilit că "detaşările ulterioare datei prezentei hotărâri pot fi dispuse şi prelungite o singură dată, fără ca durata maximă cumulată să depăşească termenul legal de 6 ani".

Aşa cum în mod corect a reţinut prima instanţă, discriminarea este definită de art. 2 din O.G. nr. 137/200 ca fiind orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.

Prin sancţionarea acestei fapte se urmăreşte protejarea unuia dintre drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului sau unui drept recunoscut de lege.

Având în vedere că detaşarea nu poate fi calificată ca un drept al persoanei care se detaşează, pentru a putea fi analizată o eventuală interzicere/limitare/împiedicare a exerciţiului unui astfel de drept, ci în interesul instituţiei care, pe o perioadă de timp, ca urmare a lipsei de personal sau alte considerente, nu poate să desfăşoare activitatea specifică în condiţii optime, Înalta Curte constată că în mod corect a fost respinsă petiţia nr. 5871/2019 de către intimatul-pârât Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, iar hotărârea primei instanţe a fost dată cu interpretarea sau aplicarea corectă a normelor de drept material.

Prin ultimul motiv de recurs se invocă incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. conform cărora, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, precum şi cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părţile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanţă în pronunţarea soluţiei, iar instanţa ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalităţii şi temeiniciei hotărârii, şi considerentele pentru care s-a pronunţat soluţia respectivă.

Obligaţia legală a instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Plecând de la aceste coordonate teoretice, instanţa de control judiciar constată că hotărârea pronunţată de prima instanţă satisface cerinţele prevăzute de art. 425, alin. (1), lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei, fiind examinate efectiv toate problemele esenţiale ridicate de părţi, respectiv toate motivele de nelegalitate invocate de reclamant în contextul faptic dat.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că nu poate fi primit raţionamentul recurentului-reclamant în sensul că motivarea instanţei de fond ar fi lipsită de suport probator necesar unei motivări şi argumentaţii logico-juridice prin prisma faptului că dispoziţiile art. 58 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 conform cărora "Durata detaşării este cuprinsă între 6 luni şi 3 ani. Detaşarea se prelungeşte o singură dată, pentru o durată de până la 3 ani, în condiţiile prevăzute la alin. (1)", nu ar putea avea o altă interpretare decât aceea statuată prin Hotărârea nr. 1050 din data de 12.10.2017, prin care Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a stabilit că "regula termenului legal de maxim 6 ani de detaşare cumulaţi pe parcursul întregii cariere se aplică tuturor magistraţilor care doresc detaşarea după adoptarea acestei hotărâri".

Prin urmare, se poate concluziona că hotărârea instanţei de fond este clară, precisă şi inteligibilă, conţine referiri la probele administrate în cauză şi este în concordanţă cu acestea, răspunde în fapt şi în drept la toate pretenţiile şi apărările formulate de părţi şi conduce în mod logic şi convingător la soluţia cuprinsă în dispozitiv.

În raport de aceste aspecte, Înalta Curte constată că, în mod corect s-a reţinut că nu sunt întrunite condiţiile impuse de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2001 pentru a se reţine vreo faptă de discriminare în privinţa recurentului-reclamant.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Faţă de considerentele mai sus expuse, în temeiul prevederilor art. 497 C. proc. civ., precum şi ale art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva încheierii din data de 20 aprilie 2021 şi a sentinţei nr. 79/F-CONT din 4 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 noiembrie 2022.