Excessively prolonged suspension of tax administrative objection violating reasonable time limits under EU law

Şedinţa publică din data de 2 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 2 august 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - DGSC şi DGRFP Cluj Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Satu Mare, a formulat acţiune în anulare împotriva:

- deciziei nr. 39/23.01.2018 emisă de pârâta ANAF- DGSC;

- deciziei de impunere nr. x/26.05.2017, a deciziei de modificare a bazei de impunere nr. x/30.05.2017 şi a raportului de inspecţie fiscală nr. x/26.05.2017, acte emise de către pârâta AJFP Satu Mare, solicitând anularea actelor administrative fiscale mai sus menţionate, cu excepţia punctului 1 din Decizia 39/2018 şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 2551 din 22 noiembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. I.2 a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

În motivare arată că prima instanţă nu a indicat motivele pentru care a respins petitul prin care s-a cerut anularea măsurii suspendării soluţionării contestaţiei administrative, ceea ce implică şi o greşită aplicare a prevederilor art. 277 Codul de procedură fiscală.

De asemenea, în mod greşit prima instanţă a respins cererea reclamantei prin care s-a solicitat anularea actelor administrative fiscale în privinţa sumei de 2.720.195 RON impusă suplimentar cu titlu de TVA, fiind încălcate prevederile art. 46 şi 97 din Codul de procedură fiscală în condiţiile în care judecătorul fondului nu a cenzurat actele administrative atacate pentru neincluderea în cuprinsul lor a motivelor de fapt şi a temeiului de drept care au stat la baza stabilirii acestei sume suplimentare de plată cu titlu de TVA.

Prin decizia de impunere nr. x/26.05.2017 s-a stabilit în sarcina reclamantei obligaţia suplimentară de plată a TVA în sumă de 3.782.303 RON, însă în cuprinsul deciziei de impunere se regăsesc motivele pentru impunerea suplimentară cu titlu de TVA a sumelor de 416.246 RON aferentă achiziţiilor efectuate de la B. S.R.L. şi 345.478 RON aferentă achiziţiilor efectuate de la C.. Lipsesc orice fel de menţiuni cu privire la restul de TVA impusă.

În ceea ce priveşte TVA aferentă achiziţiilor efectuate de la furnizorul D. S.R.L., nu este prevăzută în concret suma, aceasta putând fi cel mult dedusă din alte înscrisuri ca fiind în cuantum de 300.384 RON.

Prin decizia de modificare a bazei de impunere nr. x/2017 a fost diminuată pierderea fiscală a societăţii cu suma de 11.881.880 RON.

Prin decizia de soluţionare a contestaţiei administrative nr. 39/2018 s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei pentru TVA suplimentară de plată în cuantum de 761.724 RON şi pentru diminuarea pierderii fiscale aferente relaţiei cu societăţile B. şi C.; a fost respinsă ca neîntemeiată contestaţia în ceea ce priveşte TVA suplimentară de plată în sumă de 2.720.195 RON impusă pe baza diferentei identificate de către organele de control între evidenţa contabilă şi evidenţa fiscală ţinută de reclamantă; s-a dispus desfiinţarea parţială a deciziei de impunere pentru suma de TVA suplimentară de 300.384 RON

Atât obiectul cererii de chemare în judecată cât şi cel al recursului se restrânge la soluţiile de suspendare a soluţionării contestaţiei şi de respingere ca neîntemeiată a contestaţiei pentru suma de 2.720.195 RON.

În privinţa suspendării soluţionării contestaţiei, instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 277 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală prin confirmarea poziţiei exprimate de organele fiscale. În acelaşi timp, a înlăturat argumentele reclamantei fără a prezenta nicio motivare pentru care a procedat în acest sens.

Autoritatea fiscală a suspendat soluţionarea contestaţiei şi a sesizat organele penale în considerarea existenţei anumitor indicii cu privire la săvârşirea unei infracţiuni.

Reclamanta a considerat că faptele prezentate de autoritatea fiscală nu pot reprezenta astfel de indicii întrucât fie privesc alte persoane, fie sunt nerelevante.

Instanţa nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de motivare concretă a soluţiei, nearătând de ce argumentele reclamantei au fost apreciate ca neîntemeiate. Dimpotrivă, a preluat motivarea în fapt şi în drept expusă de autoritatea fiscală pentru suspendarea soluţionării contestaţiei, lăsând impresia că nu a analizat actele din perspectiva criticilor invocate de reclamantă.

Prin înlăturarea argumentelor reclamantei s-a ajuns la o aplicare greşită a art. 277 din Codul de procedură fiscală, fapte pretins săvârşite de alte persoane (B. şi C.) fiind imputate reclamantei.

Mai mult, nu este probată înrâurirea hotărâtoare pe care ar avea-o soluţia pronunţată pe latură penală asupra soluţiei ce trebuie pronunţată pe latura administrativă.

În condiţiile în care aparenţa cu privire la săvârşirea unei infracţiuni de către reclamantă nu este puternică, reală, nu există indicii în sensul art. 277 Codul de procedură fiscală care să permită suspendarea procedurii administrative. Astfel de indicii nu pot fi reprezentate de orice faptă identificată cu privire la societatea controlată sau la partenerii acesteia, care, într-o interpretare subiectivă a autorităţii fiscale, dobândeşte conotaţii penale.

Cât priveşte TVA în sumă de 2.720.195 RON, instanţa a respins acţiunea reclamantei încălcând regulile de drept care stabilesc condiţiile privind emiterea valabilă a actelor administrative fiscale de impunere precum şi regulile de procedură care cer motivarea soluţiei.

Dispoziţiile legale încălcate sunt cele din art. 46 şi 97 Codul de procedură fiscală care stabilesc conţinutul obligatoriu al actelor administrative fiscale şi, în mod particular, al deciziei de impunere. Aceasta nu conţine o explicaţie a sumei suplimentare impuse cu titlu de TVA anterior arătate. Decizia nu cuprinde niciun element de fapt şi nicio justificare în drept care să susţină această impunere suplimentară.

Deşi instanţa de fond a invocat prevederile Legii nr. 82/1991 este de menţionat că acestea nu se regăsesc în cuprinsul deciziei de impunere. Viciul de legalitate al deciziei de impunere nu poate fi acoperit ulterior, în procedura administrativă sau în cea judiciară, motivarea în fapt şi în drept trebuie să se regăsească în decizia de impunere, neputându-i fi suplinită lipsa prin motivarea cuprinsă în cadrul deciziei de soluţionare a contestaţiei.

Având în vedere poziţia de putere publică din care autorităţile fiscale acţionează în raport cu particularii, este obligatorie respectarea acestui formalism procedural, consacrat prin prevederi legale imperative.

Sancţiunea care intervine pentru încălcareaart. 46 şi 97 din Codul de procedură fiscală este nulitatea, iar sentinţa recurată care nu a cenzurat actele administrative din această perspectivă este la rândul său lovită de nulitate.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că nu sunt întemeiate susţinerile recurentei-reclamante potrivit cărora instanţa de fond ar fi preluat exclusiv argumentele autorităţii fiscale şi nu ar fi tratat motivele cererii reclamantei.

Din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată că măsura suspendării soluţionării contestaţiei fiscale a fost luată cu aplicarea corectă a art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală. Obligaţiile fiscale suplimentare stabilite se găsesc în relaţie de dependenţă cu elementele constitutive ale unei infracţiuni cu privire la mijloacele de probă utilizate de reclamantă pentru dovedirea operaţiunilor sale. Astfel, înregistrările în evidenţa contabilă privind achiziţiile de fier fasonat şi piatră spartă de la B. S.R.L. şi C. nu au la bază elemente reale, scopul lor fiind de a evita impozitarea sau de a servi deducerii necuvenite a unor sume de TVA.

Nu trebuie ignorate circumstanţele operaţiunilor reclamantei cu cei doi parteneri ai săi, identificate prin actele administrative fiscale.

Intimata-pârâtă face trimitere şi la jurisprudenţa CJUE în materia TVA, în cazul operaţiunilor nereale şi arată că decizia de suspendare a soluţionării contestaţiei administrative se impunea având în vedere că soluţionarea laturii penale are o înrâurire hotărâtoare asupra dezlegării cauzei pe cale administrativă, trimiţând şi la nevoia de asigurare a securităţii raporturilor juridice care impune a nu se urma în paralel atât procedura penală cât şi cea administrativă cu riscul de a se ajunge la soluţii contrare.

Cât priveşte impunerea suplimentară în materia TVA de 2.720.195 RON, intimata-pârâtă subliniază că reclamanta nu contestă pe fond argumentele care au condus la impunerea suplimentară şi arată că aceste argumente sunt prezentate în raportul de inspecţie fiscală şi în decizia de impunere. Astfel, organele de inspecţie fiscală au verificat concordanţa dintre evidenţa contabilă refăcutăşi deconturile de TVA depuse de societate pentru perioada ianuarie 2011- decembrie 2013, constatând diferenţe între acestea în sensul declarării prin deconturi a unor sume de TVA (deductibilă şi colectată) diferite de cele care reies din evidenţa contabilă, înregistrându-se o diferenţă de 2.720.195 RON dedusă, pentru care recurenta-reclamantă nu deţine documente justificative.

Având în vedere declaraţiile incorecte din deconturile de TVA impunerea suplimentară s-a bazat pe încălcarea prevederilor art. 102 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură fiscală, referitoare la declaraţiile fiscale.

Aceste aspecte au fost cuprinse în actele administrative fiscale încheiate şi au fost cunoscute reclamantei, care a susţinut că nu ar trebui să răspundă pentru diferenţa constatată întrucât se găseşte într-un caz fortuit, în care evidenţa contabilă nu a putut fi reconstituită integral, după intrarea în insolvenţă a societăţii care răspundea de contabilitatea sa, fără predarea documentelor contabile.

4.2. Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Satu Mare a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Suplimentar faţă de apărările expuse de prima intimată, prin această a doua întâmpinare se arată că societatea reclamantă nu a prezentat nici în timpul inspecţiei fiscale şi nici la momentul soluţionării contestaţiei documente care să justifice diferenţa dintre deconturile de TVA şi evidenţa contabilă a societăţii pentru suma de 2.720.195 RON cu titlu de TVA, iar împrejurarea că în decizia de impunere nu sunt arătate motivele de fapt ale acestei impuneri suplimentare nu reprezintă o cauză de anulare a actelor administrative. Este clar că reclamanta a cunoscut motivele impunerii suplimentare, pe care a criticat-o prin contestaţia administrativă în cadrul căreia ar fi avut posibilitatea să combată constările organului de inspecţie fiscală prin prezentarea de documente justificative care să reflecte o altă stare de fapt fiscală. Or, societatea nu a depus documente prin care să combată constatările organelor de inspecţie fiscală.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Recurenta- reclamantă a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., criticând, în primul rând, respingerea cererii de anulare a pct. 2 al deciziei nr. 39/23.01.2018 a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală-DGSC, prin care a fost suspendată soluţionarea contestaţiei în privinţa cheltuielilor în sumă de 3.173.846 RON cu care a fost modificată baza de impozitare prin decizia nr. F-SM 249/2017 şi în privinţa sumei de TVA de 761.724 RON stabilită prin decizia de impunere nr. x/2017. În al doilea rând, criticile recurentei-reclamante se îndreaptă împotriva respingerii cererii de anulare a pct. 4 al deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 39/2018, prin care este respinsă ca neîntemeiată contestaţia împotriva impunerii suplimentare cu TVA în sumă de 2.720.195 RON, ce a avut loc prin decizia de impunere nr. x/26.05.2017.

Raportat la soluţia primei instanţe asupra pct. 2 al deciziei de soluţionare a contestaţiei, din perspectiva motivelor de casare invocate de recurentă, Înalta Curte constată următoarele:

Instanţa de fond a menţinut măsura suspendării soluţionării contestaţiei administrative, reţinând că aceasta fost dispusă cu respectarea dispoziţiilor art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală. A avut în vedere că achiziţiile de materiale (fier fasonat şi piatră spartă) pe care reclamanta le pretinde a fi avut loc de la furnizorii săi B. S.R.L. şi C. au fost considerate de organul de inspecţie fiscală a fi operaţiuni nereale, pe baza unor elemente factuale descrise în actele administrative fiscale şi că soluţionarea contestaţiei fiscale depinde de soluţionarea sesizării penale pe care organul de inspecţie fiscală a adresat-o Parchetului de pe lângă Tribunalul Ilfov la data de 25.07.2017. Această sesizare priveşte caracterul nereal al operaţiunilor, respectiv al documentelor justificative pe baza cărora achiziţiile (în raport de care au fost deduse cheltuieli şi TVA) au fost înregistrate în contabilitatea reclamantei.

Instanţa a mai reţinut că, pentru aplicarea art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, sunt suficiente indiciile referitoare la săvârşirea unei fapte penale şi că măsura suspendării este menită să evite derularea în paralel a două proceduri cu privire la aceleaşi fapte, răspunzând astfel exigenţei de asigurare a securităţii raporturilor juridice, astfel cum s-a subliniat în hotărârea Curţii EDO din 2014, pronunţată în cauza Lungu şi alţii împotriva României.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a contestat punctual argumentele factuale ale autorităţilor fiscale referitoare la nerealitatea operaţiunilor, indicând propria poziţie cu privire la aceste aspecte, însă printre motivele de nelegalitate invocate nu se numără expres argumentul potrivit căruia aceste împrejurări factuale descrise nu ar putea fi socotite indicii ale săvârşirii unor fapte penale în legătură cu mijloacele de probare a operaţiunilor declarate fictive.

De asemenea, argumentul potrivit căruia reclamantei i se impută fapte ale partenerilor săi contractuali (nedeclararea livrărilor şi neonorarea obligaţiilor fiscale aferente) nu impunea o analiză distinctă din partea instanţei de fond din perspectiva legalităţii măsurii suspendării soluţionării contestaţiei administrative, câtă vreme chiar recurenta-reclamantă recunoaşte că faptele considerate de organul de inspecţie fiscală indicii ale săvârşirii unor infracţiuni nu sunt numai cele anterior menţionate şi nu privesc numai situaţia furnizorilor.

Drept urmare, sunt nefondate criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., având în vedere că instanţa de fond a motivat soluţia de respingere a cererii de anulare a pc. 2 al deciziei nr. 39/2018, expunând un raţionament logico-juridic complet, fără omisiunea de a analiza motive de nelegalitate care să privească acest punct al deciziei de soluţionare a contestaţiei.

Înalta Curte constată că măsura suspendării soluţionării contestaţiei, la data la care a fost dispusă, a respectat dispoziţiile art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, aşa cum a reţinut instanţa de fond, fiind menţionate indicii privitoare la săvârşirea unor fapte penale în legătură cu mijloacele de probă aferente operaţiunilor înregistrate în contabilitatea reclamantei şi fiind sesizat organul de urmărire penală. Definirea mijloacelor de probă prin art. 55 din Codul de procedură fiscală justifică afirmaţia că fapte precum cele reţinute de organul de inspecţie fiscală - indicarea în documentele justificative a unor date nereale privitoare la mijloacele de transport ale mărfurilor, lipsa avizelor de însoţire a mărfurilor, lipsa certificatelor de garanţie ale mărfurilor, neclarităţi cu privire la sarcina reclamantei de a asigura materialele necesare executării lucrărilor pe care le-a subcontractat, existenţa anumitor relaţii între reprezentanţii reclamantei şi cei ai furnizorilor, coroborate cu nedeclararea de către aceştia a livrărilor - reprezintă elemente care servesc la constatarea stării de fapt fiscale, putând reprezenta indicii ale săvârşirii unor fapte penale.

Deci, suspendarea soluţionării contestaţiei administrative era posibilă în circumstanţele cauzei.

Însă, printre motivele de nelegalitate invocate de reclamantă se regăseşte şi argumentul potrivit căruia suspendarea soluţionării contestaţiei nu respectă cerinţa proporţionalităţii câtă vreme realitatea operaţiunilor poate fi cercetată şi în cadrul procedurii fiscale, iar suspendarea soluţionării acestei proceduri obstrucţionează dreptul reclamantei de a se adresa instanţelor judecătoreşti.

Plecând de la aceste argumente, trebuie ţinut seama că suspendarea soluţionării contestaţiei a avut loc la 23.01.2018, iar perioada suspendării depăşeşte termenul rezonabil pentru care poate fi dispusă o astfel de temporizare a procedurii.

Prin hotărârea pronunţată în cauza C-582/20, Cridar, CJUE a statuat că dreptul Uniunii nu se opune în principiu ca autorităţile fiscale să aibă posibilitatea, în cadrul examinării unei contestaţii administrative îndreptate împotriva unei decizii de impunere care constată un refuz al dreptului de deducere a TVA-ului, să suspende soluţionarea acestei contestaţii pentru a obţine elemente obiective suplimentare care să stabilească implicarea persoanei impozabile în frauda fiscală care stă la baza acestui refuz al dreptului de deducere. De asemenea, dreptul Uniunii nu se opune ca administraţia fiscală să utilizeze probele obţinute în cadrul unei proceduri penale pentru a constata, în cadrul unei proceduri administrative, existenţa unei fraude sau a unei practici abuzive în materie de TVA şi nici ca o asemenea procedură administrativă să fie suspendată, inclusiv în faza examinării contestaţiei îndreptate împotriva deciziei de impunere prin care se refuză dreptul de deducere a TVA-ului, în special pentru a evita adoptarea unor decizii contradictorii susceptibile să aducă atingere securităţii juridice sau pentru a permite colectarea eventuală a unor probe suplimentare care ar putea fi utilizate ulterior în scopul examinării acestei contestaţii.

Însă, aceasta sub condiţia ca o astfel de suspendare să nu aibă ca efect întârzierea soluţionării acestei proceduri de contestaţie administrativă dincolo de un termen rezonabil.

Or, în cauză acest termen rezonabil a fost depăşit.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantă, va casa în parte sentinţa recurată şi, rejudecând, va admite cererea reclamantei de anulare a pct. 2 al deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 39/23.01.2018 emisă de ANAF-DGSC, obligând pârâta ANAF-DGSC la soluţionarea contestaţiei referitoare la cheltuielile în sumă de 3.173.846 RON, respectiv TVA în sumă de 761.724 RON, menţionate la pct. 2 al deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 39/23.01.2018.

De altfel, recurenta-reclamantă a arătat în recurs că, pe latură penală, s-a dat deja o ordonanţă de clasare de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Ilfov, confirmată de Tribunalul Ilfov, care a respins la data de 19.10.2022 plângerea DGRFP Cluj-AJFP Satu Mare.

Cât priveşte impunerea suplimentară în materia TVA de 2.720.195 RON, care a avut loc prin decizia de impunere nr. x/26.05.2017 a AJFP Satu Mare şi pentru care contestaţia administrativă a fost respinsă ca neîntemeiată prin decizia nr. 39/2018 a ANAF-DGSC, Înalta Curte constată nefondate criticile recurentei-reclamante la adresa sentinţei recurate, prin care cererea de anulare a actelor amintite a fost respinsă ca neîntemeiată.

Impunerea suplimentară s-a întemeiat pe constatarea de către organul de inspecţie fiscală a existenţei unor diferenţe între evidenţa fiscală ţinută de reclamantă pe calea deconturilor de TVA în perioada ianuarie 2011- decembrie 2013 şi evidenţa contabilă aferentă aceleiaşi perioade.

Instanţa de fond a tratat motivele de nelegalitate invocate de reclamantă prin contestaţia administrativă şi reiterate prin acţiunea introductivă la adresa acestei impuneri suplimentare.

Prin recursul declarat, recurenta-reclamantă critică soluţia instanţei de fond nu din perspectiva modului de soluţionare a chestiunii litigioase însăşi, ci din perspectiva nereţinerii motivului de nelegalitate a deciziei de impunere constând în nemotivarea actului. Recurenta invocă nerespectarea de către emitentul deciziei de impunere a prevederilor art. 97 coroborat cu art. 46 din Codul de procedură fiscală şi arată că lipsa motivării nu poate fi suplinită prin decizia de soluţionare a contestaţiei care‚ după cum implicit recunoaşte reclamanta, dă o dezlegare argumentată contestaţiei administrative referitoare la această impunere.

Prin raportul de inspecţie fiscală nr. x/2017 s-a constatat că evidenţa contabilă refăcută a reclamantei nu concordă cu deconturile de TVA aferente perioadei anterior menţionate, reclamanta nedeclarând corect sumele prin aceste deconturi, câtă vreme documentaţia justificativă indică o altă situaţie atât cu privire la TVA deductibilă cât şi cu privire la TVA colectată. Astfel, impunerea suplimentară cu TVA de 2.720.195 RON s-a datorat identificării acestor diferenţe şi s-a întemeiat pe nerespectarea de către societatea reclamantă a dispoziţiilor art. 102 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură fiscală, referitoare la completarea declaraţiilor fiscale corespunzător situaţiei fiscale.

Instanţa de fond a amintit şi obligaţia societăţii de a păstra documentele contabile în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 82/1991 şi a reţinut că nu este incident un caz fortuit din perspectiva imposibilităţii reclamantei de a-şi recupera documentele contabile de la societatea care a răspuns de ţinerea contabilităţii.

Înalta Curte constată că susţinerea recurentei-reclamante potrivit căreia decizia de impunere nr. x/26.05.2017 nu cuprinde o motivare a impunerii suplimentare cu TVA de 2.720.195 RON se confirmă, însă nu este aptă să conducă la anularea actului deoarece neregula este de ordin formal. Astfel, deşi s-a omis a se menţiona în argumentarea succintă a deciziei de impunere motivele impunerii sumei de TVA anterior menţionate, este clar că inspecţia fiscală a cercetat neconcordanţa dintre evidenţa fiscală şi cea contabilă refăcută de către reclamantă pentru perioada ianuarie 2011- decembrie 2013. Raportul de inspecţie fiscală nr. x/26.05.2017, act preparator al emiterii deciziei de impunere, faţă de care societatea reclamantă a expus un punct de vedere, cuprinde referirile concrete şi exacte la temeiurile de fapt şi de drept ale impunerii suplimentare.

Recurenta-reclamantă, fără îndoială, a cunoscut motivele de fapt şi de drept ale impunerii suplimentare, pe care le-a criticat pe calea contestaţiei administrative, iar decizia de soluţionare a contestaţiei tratează impunerea suplimentară menţionată, prin prisma criticilor din contestaţia administrativă, dând un răspuns explicit acestei contestaţii, în fapt şi în drept.

Potrivit art. 281 din Codul de procedură fiscală, recurenta-reclamantă a atacat toate cele trei acte administrative fiscale anterior menţionate care, prin referirea lor la aceeaşi situaţie fiscală, se găsesc în strânsă conexiune şi formează un tot unitar.

Ca atare, Înalta Curte consideră că nu se poate dispune anularea parţială a deciziei de impunere pentru nemotivare (şi, pe cale de consecinţă, şi a deciziei de soluţionare a contestaţiei), aşa cum pretinde recurenta-reclamantă, prin valorificarea unei erori formale, care nu a produs o vătămare destinatarei actului. Neregula nu este aptă să conducă la nulitatea actului de impunere câtă vreme motivarea impunerii se regăseşte în raportul de inspecţie fiscală premergător, adus la cunoştinţa reclamantei, iar în decizia de soluţionare a contestaţiei au fost tratate motivele de nelegalitate invocate de reclamantă la adresa respectivei impuneri.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile recurentei referitoare la pct. 4 al deciziei de soluţionare a contestaţiei şi la decizia de impunere, în privinţa sumei de TVA de 2.720.19 RON, menţinând, sub acest aspect, dispoziţiile sentinţei atacate.

În temeiul art. 451 alin. (1) şi art. 453 din C. proc. civ. şi cu aplicarea art. 451 alin. (2), în sensul reducerii cheltuielii cu onorariul avocatului, pe care o apreciază disproporţionată în raport cu complexitatea cauzei, Înalta Curte va obliga intimata-pârâtă ANAF-DGSC la plata către recurenta-reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 3.200 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 2551 din data de 22 noiembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa civilă recurată şi, rejudecând:

Admite în parte cererea de chemare în judecată.

Anulează pct. 2 al deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 39/23.01.2018 emisă de ANAF-DGSC.

Obligă pârâta ANAF-DGSC la soluţionarea contestaţiei pentru cheltuielile în sumă de 3.173.846 RON, respectiv TVA în sumă de 761.724 RON, menţionate la pct. 2 al deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 39/23.01.2018.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Obligă intimata-pârâtă ANAF-DGSC la plata către recurenta-reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 3.200 RON, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 noiembrie 2022.