Timeliness of fiscal administrative challenge and validity of notification to administrator without corporate seal for excise duty assessment

Şedinţa publică din data de 1 februarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâta ANAF prin D.G.R.F.P. Iaşi repunerea în termen de a formula contestaţie; anularea Deciziei 5791/30.10.2015, a raportului de inspecţie fiscală x/27.03.2015, a Deciziei de impunere x/27.03.2015.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 91/2019 din 8 octombrie 2019, Curţii de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a decis următoarele:

Respinge cererea de repunere în termenul de formulare a acţiunii formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L..

Admite excepţia tardivităţii invocată de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin D.G.R.F.P. Iaşi.

Respinge acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. cu sediul în Bacău, sstr. x, jud. Bacău, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin D.G.R.F.P. Iaşi cu sediul în Iaşi, str. x, jud. Iaşi, ca tardiv formulată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond, reclamanta S.C. A. S.R.L. a formulat recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond pentru a putea fi analizată contestaţia pe fond şi admiterea acţiunii principale.

Instanţa nu a luat în considerare şi analizat niciunul din argumentele pe care reclamanta le-a indicat în cuprinsul cererii sale, nefiind deloc analizate susţinerile invocate. Astfel, instanţa s-a limitat la a prelua cuvând cu cuvânt apărările intimatei dând o aparenţă de motivare a hotărârii astfel pronunţate.

Arată recurenta că a solicitat repunerea în termen de a formula contestaţie; anularea Deciziei 579130.10.2015, a raportului de inspecţie fiscală x/27.03.2015, a Deciziei de impunere x/27.03.2015.

Decizia de soluţionarea a contestaţie nu a fost comunicată şi nici nu a fost invocată de organele fiscale. Astfel nu s-au respectat dispoziţiile art. 44 alin. (1) ţi 2 şi art. 218 alin. (1) Codul de procedură fiscală.

Aplicând aceste statuări jurisprudenţiale şi doctrinare la situaţia în speţă, se pot observa următoarele:

a. Confirmarea de primire atestă transmiterea unei comunicări către o persoană fizică- dl. B.. Chiar dacă această persoană fizică este administratorul recurentei, ea nu este parte în raportul juridic dedus judecăţii întrucât nu este "contestatorul" sau "contribuabilul" în sensul dispoziţiilor art. 44 şi art. 218 CPF (vechi):

Din cuprinsul confirmării de primire nu rezultă actul care a fost comunicat.

Din cuprinsul confirmării de primire rezultă că trimiterea a fost înmânată unei persoane fizice, al cărei nume şi a cărei calitate sunt ilizibile. Oricum, numele şi calitatea persoanei care a primit corespondenţa nu seamănă nici măcar aparent cu cele ale destinatarului. De asemenea, confirmarea de primire nu poartă amprenta ştampilei recurentei.

b. Furnizorul serviciului are obligaţia de a preda trimiterea poştală care face obiectul serviciului confirmare de primire numai cu condiţia ca destinatarul să confirme în scris primirea trimiterii poştale pe formularul utilizat de furnizor în acest sens. În speţă, destinatarul (dl. B.) nu a confirmat primirea.

Având în vedere aceste motive, solicită să se constate că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile legale comunicări a deciziei, motiv pentru care solicită aprecierea că sunt în termen în a formula prezenta contestaţie la Decizia nr. 5791/30.10.2015.

De asemenea, din punct de vedere subiectiv, solicită să se aibă în vedere că a contestat toate actele emise de organele fiscale în legătură cu decizia de impunere x/27.03.2015, indiferent că era vorba de acte de executare sau de acte administrative. O simplă verificare pe Portalul instanţelor de judecată relevă numărul mare de litigii fiscale în care sunt implicaţi în faţa instanţelor din judeţul Bacău, toate pornite ulterior anului 2015. În aceste condiţii, în măsura în care decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 5791/30.10.2015 le-ar fi fost comunicată, nu ar fi ezitat niciun moment să o atace.

Solicită, totodată, recurenta sesiozarea CJUE cu un set de întrebări privind încălcarea dreptului Uniunii la emiterea decizie de soluţionare, respectiv:

1. Se opune Directiva 96/2003 unei reglementări naţionale în conformitate cu care este impusa plata accizei pentru motorina, unei persoane impozabile sau intermediar, pe motiv că persoana din amonte, care a emis, a fost declarată inactivă de către administraţia financiară?

2. În cazul în care răspunsul la prima întrebare este negativ, se opune Directiva 96/2003 unei reglementări naţionale în conformitate cu care este suficientă afişarea listei cu contribuabilii declaraţi inactivi la sediul [ANAF] şi publicarea acesteia pe pagina de internet a [ANAF], la secţiunea Informaţii publice - Informaţii privind agenţii economici, pentru a oblige un intermediar sau cumparator ulterior la plata accizelor pentru motorina aferente, în condiţiile primei întrebări?

3. dacă, în situaţia unui achiziţii de produse energetic cu furnizori activ la data trazactionării, se poate impune în sarcina unui cumpărător sau intermediar, plata accizelor aferente, doar pe considerentul inactivităţii furnizorilor sau a imposibilităţii de control fiscal, ulterioare tranzactiilor.

Mai invocă recurenta deciziile Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, C-439/04, C-440/2004, C-205/02 si C-18/3 în cadrul cărora Curtea a constatat, în esenţă, că organelor fiscale le revine sarcina să probeze faptul că cel supus controlului şi împotriva căruia s-a emis o decizie de impunere, a acţionat cu intenţie la un mecanism fraudulos.

De asemenea, aminteşte practica CJUE asemănătoare şi aplicabilă în cauza de faţă:

- Cauza C-81/15, Kapnoviomichania Karelia Directiva 92/12/CEE privind regimul general al produselor supuse accizelor şi privind deţinerea, circulaţia şi monitorizarea acestor produse, cu modificările ulterioare, citită în lumina principiilor generale ale dreptului Uniunii Europene, în special a principiilor securităţii juridice şi proporţionalităţii, trebuie interpretată în sensul că se opune unei reglementări naţionale - care permite să fie declaraţi răspunzători în solidar pentru plata sumelor corespunzătoare sancţiunilor pecuniare aplicate în caz de infracţiune săvârşită pe parcursul circulaţiei produselor în regim de suspendare a accizelor, printre alţii, proprietarii acestor produse, în cazul în care au un raport contractual cu autorii încălcării în virtutea căruia aceştia sunt mandatarii lor - în temeiul căreia antrepozitarul autorizat este declarat răspunzător în solidar pentru plata sumelor respective, fără să poată evita această răspundere făcând dovada că este total străin de acţiunile autorilor infracţiunii, chiar în condiţiile în care, potrivit dreptului naţional, acest antrepozitar nu era nici proprietarul produselor menţionate în momentul săvârşirii infracţiunii şi nici nu avea un raport contractual cu autorii acesteia din urmă în virtutea căruia ei erau mandatarii săi.

- Cauza C-355/14, Polihim-SS - Articolul 7 alin. (2) din Directiva 2008/118/CE privind regimul general al accizelor şi de abrogare a Directivei 92/12/CEE trebuie interpretat în sensul că vânzarea unui produs supus accizelor şi deţinut de un antrepozitar autorizat într-un antrepozit fiscal nu determină eliberarea sa pentru consum decât în momentul în care acest produs părăseşte fizic antrepozitul fiscal respectiv.

Mai precizeză recurenta că tranzacţiile comerciale ce fac obiectul prezentei decizii de impunere şi a deciziei de soluţionare s-au desfăşurat cu societăţi active la momentul derulării lor, iar toată documentaţia a fost întocmită de catre societate conform normelor legale. Cele 3 societati furnizoare nu erau declarate inactive (asa cum rezulta din documentele atasate - (ANEXA 3), ci funcţionau conform legii, fiind înscrise în registrele publice la data tranzacţiilor efectuate. În atari condiţii, se deduce o prezumţie de bună credinţă şi de existenţa a operaţiunilor în favoarea emitentului facturii.

În susţinerea acestui punct de vedere, recurenta arată că potrivit susţinerilor organelor fiscale, furnizorii nu au putut fi verificaţi. Aceste susţineri, sunt contrazise de cele două rapoarte de constatare tehnico-ştiinţifică depuse, nu pot justifica legalitatea actelor administrativ fiscale contestate. Din moment ce furnizorii au fost cei ce au avut un comportament fiscal neadecvat în sensul că nu şi-au îndeplinit obligaţiile declarative şi de plată, abordarea cea mai favorabilă ar fi fost aceea conform căreia circuitul economic s-a întrerupt în amonte de noi. De altfel, această abordare ar fi fost şi cea logică.

Aprecierea organului fiscal în solutionarea contestatiei, ignoră faptul că, raportat la starea de fapt reţinută de organele fiscale şi la criticile formulate, obligaţia de plată a accizei nu derivă dintr-o "calitate" a societăţii, ci din chestiuni de fapt:

- dacă circuitul economic s-a întrerupt sau nu la noi;

- dacă obligaţia de plată a accizei s-a constituit sau nu plătită în amonte;

- dacă verificarea şi calcularea accizelor aferente se mai poate face după verificarea impozitului pe profit şi a TVA-ului aferent.

Aceste trei chestiuni de fapt pot fi lămurite pe calea unei expertize, un expert desemnat de instanţă putând avea acces la date şi informaţii la care societatea nu are acces - dosarele de insolvenţă şi penale ale celor trei furnizori.

Trebuie amintit că organele fiscale au sesizat organele de urmărire penală cu privire la activitatea celor trei furnizori ai noştri, dar în continuare, ANAF se îndreaptă contra societăţii.

În aceste condiţii, expertiza va putea putut lămuri chestiuni de fapt cu privire la provenienţa produselor ce au fost livrate, precum şi cu privire la împrejurarea dacă accizele stabilite în sarcina societăţii ca obligaţii de plată au fost sau nu stabilite şi în sarcina furnizorilor. De asemenea, expertul ar avea acces la dosarele de insolvenţă ale celor trei furnizori şi ar putut stabili dacă organele fiscale s-au înscris sau nu la masa credală cu sume reprezentând accize aferente produselor cu care aceştia s-au aprovizionat de la societăţi cu comportament fiscal neadecvat.

Prin contestatia formulate arată recurenta că a criticat decizia de impunere din perspectiva faptului că organul fiscale a făcut o greşită aplicare a normelor de drept material atunci când a reţinut că circuitul economic s-a întrerupt la societate şi, prin urmare, subscrisa ar avea obligaţia de plată a accizei. Aceasta greseală a fost repetată şi în cadrul deciziei de soluţionare.

În legătură cu acest aspect, se impune a se observa că realitatea achiziţiilor nu este contestată, la fel cum nu este contestată corecta evidenţiere şi declarare de către societate a acestor achiziţii.

Având în vedere starea de fapt reţinută de organele fiscale şi perioada în care au avut loc achiziţiile în discuţie (ianuarie 2009 - octombrie 2010), dispoziţiile legale aplicabile sunt următoarele:

Pentru perioada ianuarie 2009 - 31.03.2010:

- art. 178, alin. (4) CF (vechi) conform căruia "deţinerea de produse accizabile în afara antrepozitului fiscal, pentru care nu se poate face dovada plăţii accizelor, atrage plata acestora";

- pct. 7, alin. (4) din Normele aprobate prin H.G. nr. 44/2004 conform căruia "în cazul în care prin circuitul economic nu se poate face dovada că produsele accizabile deţinute în scopuri comerciale provin de la un antrepozit fiscal, operator înregistrat, operator neînregistrat sau de la un importator, acciza se datorează de către persoana la care se întrerupe acest circuit, în termen de cinci zile de la data la care s-a făcut constatarea";

Pentru perioada 01.04.2010 - octombrie 2010:

- art. 20621, alin. (7) CF (vechi) conform căruia "deţinerea de produse accizabile în afara antrepozitului fiscal, pentru care nu se poate face dovada perceperii accizelor, atrage plata acestora";

- pct. 83, alin. (31) din Normele aprobate prin H.G. nr. 44/2004 conform căruia "în afara antrepozitului fiscal pot fi deţinute numai produsele accizabile pentru care acciza a fost înregistrată ca obligaţie de plată, iar prin circuitul economic se poate stabili de către autorităţile competente cu atribuţii de control că produsele provin de la un antrepozitar autorizat, de la un destinatar înregistrat sau de la un importator".

După cum se poate observa, textele legale instituie obligaţia de plată a accizei în sarcina persoanei care deţine produsul accizabil, fără a se putea face dovada de către autorităţile competente cu atribuţii de control că produsele provin de la un antrepozitar autorizat, de la un destinatar înregistrat sau de la un importator (adică dovada faptului că acciza a fost înregistrată ca obligaţie de plată). În legătură cu acest aspect se impun următoarele precizări:

Or, societatea, ca participant la circuitul economic, a fost precedată de alte persoane (în amonte) şi a fost urmată de alte persoane (în aval). Organele fiscale au verificat doar societatea, fără a efectua verificări cu privire la cei care ne-au precedat în amonte.

Afirmaţiile organelor fiscale cu privire la imposibilitatea verificării furnizorilor sunt contrazise de probaţiunea administrată în cele două dosare penale menţionate anterior. Astfel, inspectorii antifraudă din cadrul Direcţiei de Combatere a Fraudelor, detaşaţi în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa au reuşit ceea ce organele fiscale susţin că nu s-a putut - identificarea furnizorilor.

La fel cum în dreptul penal există principiul potrivit căruia orice dubiu profită inculpatului, iar în dreptul civil regula conform căreia prevederile neclare profită celui care se obligă, la fel şi în dreptul fiscal se impune a fi respectat principiul in dubio contra fiscum. CEDO a statuat că autorităţile naţionale au obligaţia de a recurge la abordarea care este cea mai favorabilă pentru contribuabil (Hotărârea pronunţată în cauza Serkov vs. Ucraina, par. 43). Or, în cazul de faţă, autorităţile au optat tocmai pentru intepretarea mai puţin favorabilă pentru contribuabil, ceea ce a condus la perceperea de impozite suplimentare.

Art. 12 CPF (vechi) instituia regula conform căreia relaţia dintre contribuabil şi organele fiscale trebuie să se întemeieze pe bună-credinţă. În calitate de contribuabil, subscrisa beneficiem de prezumţia de bună-credinţă, organele fiscale fiind cele ţinute să răstoarne această prezumţie.

În realitate, organele fiscale s-au rezumat la a afirma reaua credinţă a societăţii, motivată de faptul că furnizorii au avut un comportament fiscal neadecvat. O astfel de abordare, prejudiciabilă pentru societate, a condus la stabilirea în sarcina noastră a unor obligaţii fiscale suplimentare, generate de faptele furnizorilor acesteia.

Tot în legătură cu aspectele privitoare la buna-credinţă, vă rugăm să aveţi în vedere faptul că, aşa cum organele de urmărire penală au identificat persoanele fizice care au administrat societăţile furnizoare şi au verificat afirmaţiile acestora cu privire la proprii furnizori, acelaşi lucru puteau să îl facă şi organele fiscale. Astfel, controlul fiscal nu se poate rezuma la o simplă corespondenţă între organe fiscale. De asemenea, în scopul stabilirii stării de fapt fiscale reale şi complete, legea de procedură fiscală pune la dispoziţia organelor fiscale posibilitatea de a administra variate mijloace de probă (art. 49 - art. 671 CPF vechi), astfel încât să fie asigurată aflarea adevărului fiscal.

Nu este de omis nici faptul că organele fiscale au solicitat deschiderea procedurii insolvenţei cu privire la doi dintre cei trei furnizori şi că această procedură a fost deschisă anterior începerii inspecţiei fiscale la subscrisa (AMG Oil S.R.L. la data de 21.11.2011- Conform BPI nr. 13581/19.12.2011, dosarul nr. x/2011 de pe rolul Tribunalului Constanţa şi C. S.R.L. la data de 10.12.2012 Conform BPI nr. 18.565/20.12.2012, dosarul nr. x/2012 de pe rolul Tribunalului Constanţa).

De asemenea, procedura insolvenţei AMG Oil S.R.L. a fost închisă la data de 02.09.2013, cu consecinţa radierii acestei societăţi (Conform BPI nr. 15.017/17.09.2013) .

Prin urmare, organele fiscale au întreprins demersuri în vederea radierii a doi dintre cei trei furnizori, făcând astfel aproape imposibilă verificarea susţinerilor referitoare la starea de fapt reţinută prin actele administrativ fiscale atacate.

Nu în ultimul rând, organele fiscale au omis să observe că, din date şi informaţii publice, rezultă că cel de-al treilea furnizor (D. SRL) a avut relaţii economice cu E. S.R.L. (antrepozitar autorizat). Astfel, cererea de deschidere a procedurii insolvenţei D. S.R.L. a fost deschisă la cererea E. S.R.L., pentru o creanţă în cuantum de 455.158,72 RON. (Conform BPI nr. 4729/19.03.2013, dosarul nr. x/2012 de pe rolul Tribunalului Constanţa)

Această informaţie, analizată prin prisma prezumţiei de bună-credinţă şi a principiului in dubio contra fiscum, pune sub semnul întrebării susţinerea conform căreia produsele ce ne-au fost livrate de acest furnizor nu provin de la un antrepozitar autorizat.

Din punct de vedere al contabilităţii, acciza datorată statului este un element de cost ce este inclus în preţul produsului, în sensul că întâi se calculează acciza, apoi impozitul pe profit şi la urmă TVA-ul la total preţ. (decizia nr. 388/06.02.2018, dosar nr. x/2015, Inalta Curte de Casatie si Justitie) (ANEXA 9).

In momentul în care deja intimata a stabilit deja că a fost achitat corect TVA-ul şi impozitul pe profit aferente tranzacţiilor ce fac obiectul prezentul recurs, rezultă implicit că a fost deja luat în calcul şi TVA şi impozit aferent accizei ca intrind în pretul achitat. Organele fiscale nu pot stabili astfel obligatii suplimentare de plată a accizei, ulterior, cât timp prin controalele efectuate au apreciat ca tranzactiile au fost consemnate corect cu plata la zi a tuturor obligaţiilor fiscale.

Cu privire la calculul accesoriilor, prin actele administrativ fiscale atacate, în sarcina societăţii au fost stabilite obligaţii fiscale accesorii, retroactiv din anul 2009. Ca regulă generală, conform dispoziţiilor art. 173 CPF, obligaţiile fiscale accesorii sunt datorate pentru neîndeplinirea la termen a obligaţiilor principale.

În speţă, termenul de îndeplinire a obligaţiilor principale trebuia stabilit diferenţiat, după cum urmează:

- pentru perioada ianuarie 2009 - 31.03.2010, termenul de plată a accizei stabilite în condiţiile art. 178, alin. (4) CF (vechi) era de cinci zile de la data constatării, adică de la data emiterii actelor administrativ fiscale atacate (27.03.2015) - Conform dispoziţiilor pct. 7, alin. (4) din Normele aprobate prin H.G. nr. 44/2004;

- pentru perioada 01.04.2010 - octombrie 2010, termenul de plată a accizei stabilite în condiţiile art. 20621, alin. (7) CF (vechi) era de o zi lucrătoare de la data constatării adică de la data emiterii actelor administrativ fiscale atacate (27.03.2015) - Conform dispoziţiilor pct. 20652, alin. (5) CF (vechi);;

Prin urmare, prin actele administrativ fiscale atacate, în sarcina societăţii au fost stabilite obligaţii fiscale accesorii retroactiv, fără a ţine cont de data exigibilităţii obligaţiilor fiscale principale.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Recurenta-reclamantă a supus controlului de legalitate Decizia nr. 5791/30.10.2015 de soluţionare a contestaţiei formulată împotriva Raportul de inspecţie fiscală nr. x/27.03.2015 şi a Deciziei de impunere nr. x/27.03.2015, prin acest din urmă act administrativ fiscal stabilindu-se în sarcina societăţii obligaţia de plată a accizelor datorate pentru produsele energetice cumpărate de la societăţile D. S.R.L., AMG Oil S.R.L. şi C. S.R.L., organele de inspecţie fiscală reţinând că pentru produsele achiziţionate de la cei trei furnizori, reclamanta nu a justificat, pe lanţul tranzacţional, provenienţa legală a produselor şi dacă acciza aferentă acestor produse a fost înregistrată ca obligaţie de plată.

Având în vedere conţinutul criticilor ce fac obiectul celorlalte două motive de casare invocate de către recurentă, se impune analizarea cu prioritate a motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Trebuie precizat mai întâi faptul că exigenţa motivării hotărârii judecătoreşti este o garanţie a caracterului echitabil al procedurii şi împotriva arbitrariului instanţei, fiind reglementată de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. Potrivit acestui text, hotărârea judecătorească va cuprinde, din acest punct de vedere, considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Transpunând dispoziţiile acestei norme în contextul criticilor formulate de recurentă, Înalta Curte apreciază că obligaţia instanţei de fond de a motiva sentinţa pe care a pronunţat-o, priveşte, în esenţă, arătarea situaţiei de fapt pe care a reţinut-o şi a considerentelor de fapt şi de drept pentru care a pronunţat soluţia criticată în recurs, criterii legale pe care sentinţa recurată le îndeplineşte. Motivarea hotărârii judecătoreşti nu reprezintă o chestiune de cantitate şi nici nu obligă instanţa să răspundă tuturor argumentelor de fapt şi de drept ale părţilor, instanţa putând să grupeze unele dintre acestea pe baza unui numitor comun şi să le răspundă în cadrul unui singur considerent; totodată, este necesară analiza acelor motive şi apărări care sunt esenţiale pentru dezlegarea pricinii, care au aptitudinea de a demonstra analiza efectivă a cauzei, potrivit exigenţelor Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Revenind la prezenta cauză, în contextul motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a formulat susţineri de maximă generalitate, respectiv "instanţa nu a luat în considerare şi analizat niciunul din argumentele pe care reclamanta le-a indicat în cuprinsul cererii sale, nefiind deloc analizate susţinerile invocate. Astfel, instanţa s-a limitat la a prelua cuvând cu cuvânt apărările intimatei dând o aparenţă de motivare a hotărârii astfel pronunţate."; indiferent că se reclamă nemotivarea hotărârii, indicarea unor motive contradictorii de către instanţa sau a unor motive străine de natura pricinii, recurenta era ţinută să indice instanţei de recurs şi să dezvolte atare ipoteză de casare prin critici concrete din care să reiasă cu claritate lipsa motivării, caracterul contradictoriu al unor considerente în drept (având în vedere că instanţa de recurs exercită exclusiv un control judiciar de legalitate) şi să indice acele considerente străine de natura pricinii.

Cu toate acestea, recurentul îşi exprimă dezacordul faţă de concluzia instanţei şi faţă de sentinţa pronunţată, nemulţumirea acestuia, valorificată în cadrul acestui motiv de casare, rezultă din faptul că prima instanţă ar fi preluat aspecte de probaţiune incorect tranşate, argumente străine de apărările invocate în cauză sau contrare situaţiei de fapt ce reiese din înscrisurile depuse; nu pot fi reţinute nici aceste susţineri ca fiind de natură să atragă incidenţa în cauză a motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Dacă argumentele şi probele administrate de către reclamant au format convingerea instanţei în sensul soluţiei adoptate şi dacă judecătorul, trecând prin propriul "filtru" de analiză, a preluat în motivare parte din respectivele argumente, acest lucru nu poate echivala sub nicio formă cu o necercetare sau o cercetare superficială a fondului cauzei.

În consecinţă, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat, întrucât motivarea primei instanţe răspunde argumentelor prezentate de părţi, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt şi de drept, nefiind astfel identificate contradicţii în raţionamentul instanţei de fond şi nici considerente străine de natura cauzei, ceea ce face ca motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. să nu-şi găsească incidenţa în cauză.

În continuare, examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a apărărilor din întâmpinare, din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea hotărârii de fond. Aceasta întrucât instanţa a aplicat judicios dispoziţiile de drept substanţial, considerentele prezentate justificând soluţia adoptată.

Înalta Curte reţine că prima instanţă a respins, în mod corect, cererea de repunere în termenul de formulare a acţiunii, a admis excepţia tardivităţii invocată de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin D.G.R.F.P. Iaşi şi a respins acţiunea ca fiind tardiv formulată.

Potrivit art. 11 din Legea nr. 554/2004, (1) Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la:

a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă;

b) data comunicării refuzului nejustificat de soluţionare a cererii;

c) data expirării termenului de soluţionare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluţionare a cererii;

d) data expirării termenului prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), calculat de la comunicarea actului administrativ emis în soluţionarea favorabilă a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile.".

Reclamanta a solicitat repunerea în termen pentru contestarea actelor administrative contestate, motivând în esenţă, faptul că nu i-au fost comunicate, că a aflat de decizia de soluţionare a contestaţie odată cu comunicarea acesteia de către ICCJ în dosarul nr. x/2015 având ca obiect contestaţie împotriva deciziei de impunere sau că decizia a fost comunicată greşit pe numele administratorului şi nu a societăţii fiind semnată de o persoană al cărui nume şi calitate sunt ilizibile, lipsind ştampila societăţii.

Din analiza actelor şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 5791/30.10.2015 a fost comunicată reclamantei la 12.11.2015, astfel cum rezultă din confirmarea de primire existând semnătura persoanei responsabile de primirea acesteia.

Mai mult, însăşi reclamanta anexează acţiunii un opis al anexelor în cuprinsul căruia face referire la decizia de soluţionare nr. 5791/30.10.2015 şi comunicarea acesteia, ataşând dovezile în acest sens.

Aşadar, sunt lipsite de relevanţă alegaţiile recurentei anterior enunţate şi reiterate în recurs, astfel cum nu pot fi reţinute nici afirmaţiile potrivit cărora "nu există dovada că persoana care a semnat această comunicare ar fi persoana responsabilă de primirea acesteia...comunicarea este făcută pe numele unei persoane fizice, respectiv B. şi nu pe numele persoanei juridice" sau că "nu există nicio obligaţie legală referitoare la diligenţa de care trebuie să dea dovadă o societate comercială…".

Împărtăşind raţionamentul instanţei de fond, Înalta Curte arată că este evidentă lipsa de diligenţă a reclamantei care din data de 30.10.2015 când s-a soluţionat contestaţie prin decizia nr. 5791 şi până la formularea acţiunii - 25.04.2019- nu a făcut niciun demers pentru a afla dacă i-a fost sau nu soluţionată contestaţia sau dacă agentul poştal a predat sau nu, decizia, societăţii comerciale, respectiv persoanei autorizate.

Totodată, cu referire la absenţa ştampilei recurentei S.C. A. S.R.L., deşi acest aspect este adevărat, Înalta Curte notează că ştampila este elementul care serveşte la autentificarea semnăturilor şi implicit a actelor şi elimină eventuala incertitudine că actul nu ar fi fost transmis şi nu ar fi fost semnat legal de persoanele în drept.

Cu toate acestea, Înalta Curte reţine că lipsa ştampilei în sine nu atrage nulitatea procedurii fiind doar o condiţie extrinsecă de formă având menirea mai sus evidenţiată. Reclamanta nu a precizat însă care ar fi raţiunile, justificările pentru care lipsa ştampilei de pe confirmarea de primire ar impieta supra valabilităţii acesteia, care ar fi temerile şi cât de serioase ar fi acestea în legătură cu faptul că actul nu ar fi fost transmis.

Mai mult, Ordonanţa Guvernului României nr. 17/15.07.2015 privind reglementarea unor măsuri fiscal-bugetare şi modificarea şi completarea unor acte normative publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, numărul 540/20.07.2015 prevede, printre altele, eliminarea obligativităţii folosirii ştampilei pentru documentele emise de către persoanele fizice, persoanele juridice de drept privat, precum şi de către entităţile fără personalitate juridică, în sensul că acestea:

- nu au obligaţia de a aplica ştampila pe declaraţii, cereri sau orice alte documente depuse la instituţiile sau autorităţile publice;

- nu au obligaţia de a aplica ştampila pe documente sau orice alte înscrisuri emise în relaţia dintre acestea.

Astfel, la data intrării în vigoare a O.G. nr. 17, respectiv 23 iulie 2015, se abrogă toate prevederile legale referitoare la obligaţia aplicării ştampilei de către persoanele fizice, persoanele juridice de drept privat, precum şi de către entităţile fără personalitate juridică.

Nici argumentul potrivit căruia persoana care a semnat de primire nu era persoana autorizată de societatea comercială, nu poate fi validat. Astfel, din analiza înscrisului aflat la dosar fond nu se poate concluziona că "această comunicare este făcută pe numele unei persoane fizice, respectiv B.", câtă vreme această persoană este însăşi administratorul societăţii.

În lipsa unor atari susţineri care să fie probate ori justificate pertinent care să conducă la reţinerea unei vătămări de drept material ori procesual, Înalta Curte nu întrevede care ar fi motivul pentru care hotărârea instanţei de fond ar fi criticabilă.

Totodată, Înalta Curte arată că în cauză de faţă nu se mai impune analizarea celorlalte critice şi nici a condiţiile sesizării Curţii de Justiţiei a Uniunii Europene cu întrebările preliminare propuse de recurentă, faţă de considerentele anterior învederate, reţinându-se şi faptul că acestea vizează aspecte de fond ale cauzei care nu au făcut obiectul analizei instanţei de fond raportat la soluţia de respingere a cererii de repunere în termenul de formulare a acţiunii şi de admitere a excepţiei tardivităţii şi respingerea cererii a acţiunii ca fiind tardiv fomulată.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 91/2019 din 8 octombrie 2019 a Curţii de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 1 februarie 2022.