Tax challenge dismissed as time-barred; six-month limitation ran from administrative decision communication, prior action no interruption.

Şedinţa publică din data de 27 octombrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 31 octombrie 2016, pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2016, reclamanta Regia Autonomă de Distribuire a Energiei Termice (RADET) Constanţa a chemat în judecată pârâtul Serviciul Public de Impozite şi Taxe Constanţa, formulând contestaţie şi cerere de suspendare a efectelor următoarelor acte administrativ fiscale: Dispoziţia nr. S10341/04.02.2016 de soluţionare a contestaţiei împotriva Deciziei de impunere nr. x/24.08.2015 şi Decizia de impunere nr. x/24.08.2015.

Reclamanta a solicitat instanţei ca, în baza art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, să cerceteze legalitatea actelor administrativ-fiscale unilaterale cu caracter individual - raportul de inspecţie fiscală nr. x/24.08.2015 al SPIT Constanţa şi dispoziţia de primar nr. 2031/21.08.2014, apreciind că aceste acte nu sunt exceptate de la controlul judecătoresc şi pot face obiectul excepţiei de nelegalitate (acte ce au stat la baza emiterii dispoziţiei nr. S10341/04.02.2016, care a fost emisă în urma deciziei de impunere, existând pe rolul Judecătoriei Constanţa dosarul nr. x/2016, în care judecata este suspendată).

De asemenea, reclamanta a solicitat instanţei ca, în baza art. 2, art. 7, art. 8 alin. (1), art. 11 alin. (2) şi art. 15 din Legea nr. 554/2004, să anuleze Dispoziţia nr. S10341 din 04.02.2016, cu consecinţa desfiinţării deciziei de impunere nr. x/24.08.2015.

În temeiul art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, a solicitat admiterea contestaţiei din perspectiva incidenţei cazului fortuit, astfel cum este argumentat şi întemeiat la pct. 5 al prezentei contestaţii (pag. 20).

În temeiul art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004, a solicitat suspendarea actelor administrative-fiscale atacate până la soluţionarea definitivă a cauzei pe fond.

De asemenea, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 28.12.2016, reclamanta a formulat şi depus la dosar cerere de suspendare a soluţionării cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. până la soluţionarea dosarului nr. x/2016 aflat pe rolul ÎCCJ în procedură de regularizare, cerere ce a fost admisă de Curte prin încheierea de şedinţă din data de 08.02.2017.

La data de 21.11.2018, reclamanta a formulat şi depus la dosar cerere de repunere pe rol a cauzei, admisă de Curte prin încheierea din data de 10.01.2018.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin încheierea din 10 ianuarie 2018, Curtea de Apel Constanţa a dispus amânarea pronunţării cauzei la data de 17 ianuarie 2018, iar prin decizia civilă nr. 6 din 17 ianuarie 2018, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a respins acţiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

Totodată, a obligat reclamanta la plata către pârât a sumei de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva încheierii şi a deciziei menţionate la pct. I.2 a declarat recurs reclamanta Regia Autonomă de Distribuire a Energiei Termice Constanţa, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei atacate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., se susţine că hotărârea atacată a fost pronunţată de instanţă cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, întrucât, prin nepronunţarea asupra unui aspect esenţial pentru dezlegarea pricinii, respectiv că în dosarul nr. x/2016 au fost contestate atât Dispoziţia nr. S10341/04.02.2016, cât şi Decizia de impunere nr. x/24.08.2016, instanţa a comis un exces de putere. Totodată, instanţa a încălcat dreptul la un proces echitabil, soluţionând acelaşi dosar, în raport de care a invocat cazul fortuit şi cazul de întrerupere a prescipţiei dreptului la acţiune, prin admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, într-un termen mai mare de 6 luni, mai exact, în termen de 7 luni, ceea ce constituie o încălcare a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din CEDO.

În argumentarea art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se susţine că hotărârea este, pe de o parte, nemotivată, iar pe de altă parte, cuprinde motive contradictorii.

Arată în acest sens că respingerea acţiunii, ca prescrisă, doar cu motivarea că "împrejurarea că partea a înţeles să aştepte soluţionarea dosarului nr. x/2016 al Curţii de Apel Constanţa, în cadrul căruia s-a solicitat direct anularea deciziei de impunere nr. x/24.03.2015, nu poate constitui motiv de repunere în termenul de prescripţie şi nu este de natură a justifica aplicarea alin. (2) al art. 11", echivalează cu o nepronunţare a instanţei asupra fondului şi atrage casarea hotărârii atacate.

Cât priveşte contradictorialitatea, aceasta rezultă din argumentele celor două instanţe care au stabilit în mod diferit data de la care începe să curgă termenul de prescripţie. Astfel, în dosarul nr. x/2016, s-a reţinut că de la data primirii Dispoziţiei nr. S10341/04.02.2016 şi până la introducerea acţiunii în instanţă, la data de 15.03.2016, nu au trecut 45 de zile conform art. 70 din vechiul Codul de procedură fiscală (deşi textul de lege se referă strict la termenul în care organul fiscal este obligat să răspundă la contestaţia formulată de contribuabil), pe când în dosarul de faţă, instanţa a considerat că data de la care începe să curgă termenul de prescripţie de 6 luni, prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, este data de 10.02.2016, răsturnând argumentul instanţei de fond din dosarul nr. x/2016, având ca obiect anularea aceluiaşi act administrativ - Dispoziţia nr. S1034/04.02.2016.

Consideră că decizia nr. 170/05.10.2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016, are putere de lucru judecat în ceea ce priveşte data de la care începe să curgă termenul de prescripţie de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în sensul că aceasta nu poate fi data de 10.02.2016.

Susţine, de asemenea, că prescripţia dreptului la acţiune în litigiul de faţă a fost întreruptă prin: recunoaşterea dreptului a cărei acţiune se prescrie - plăţi parţiale din impozit în anul 2016 şi 2017, acte de executare silită - plăţi din impozit, printr-o altă cerere de chemare în judecată - dosarul nr. x/2016, fiind incidente, astfel, dispoziţiile art. 2538 C. civ. (recunoaşterea dreptului sau actul voluntar de executare) şi cele ale art. 2537 C. civ. care se referă la cazurile de întrerupere a prescripţiei.

Deşi instanţa de fond a reţinut argumentele reclamantei în sensul că prescripţia a fost întreruptă prin acţiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016, a reţinut în mod greşit că acest dosar a avut ca obiect doar anularea deciziei de impunere, nu şi anularea Dispoziţiei nr. S10341/04.02.2016.

De altfel, dacă instanţa ar fi ataşat dosarul nr. x/2016 la dosarul de fond, ar fi putut să constate că reclamanta a formulat atât oral, cât şi în scris, cerere prin care a solicitat şi anularea Dispoziţiei nr. S10341/04.02.2016.

Recurenta-reclamantă susţine, de asemenea, că, până la momentul formulării acţiunii din cauza de faţă, soluţia pronunţată în dosarul nr. x/2016 era imprevizibilă. Aceasta, întrucât, acţiunea din dosarul nr. x/2016 a fost introdusă iniţial pe rolul Tribunalului Constanţa, la data de 15.03.2016, primul termen de judecată fiind fixat abia după 3 luni, respectiv la 2.06.2016. La acest termen, tribunalul a admis excepţia necompetenţei sale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Constanţa, care, de asemenea, a fixat primul termen de judecată după alte 3 luni, la data de 7.09.2016. La acest termen, deci, după 6 luni, a fost invocată excepţia inadmisibilităţii acţiunii, raportat la dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 554/2004. Aşadar, contrar art. 6 din CEDO şi cu concursul instanţei, a fost prelungită judecata cauzei pe o perioadă de peste 7 luni, încălcându-se principiul judecării procesului într-un termen rezonabil.

Deşi a susţinut aceste argumente care, în opinia recurentei-reclamante, reprezintă un caz fortuit şi un caz de întrerupere a prescripţiei, instanţa de fond nu le-a analizat în profunzime, pronunţând o hotărâre nelegală.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă consideră că instanţa de fond a pronunţat hotărârea cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 şi art. 2537 C. civ., ignorând că, în cauză, prescripţia a fost întreruptă prin introducerea acţiunii din dosarul nr. x/2016.

Mai mult, ulterior primirii răspunsului la contestaţia împotriva deciziei de impunere, recurenta-reclamantă susţine că a efectuat următoarele demersuri: la data de 15.03.2016, a contestat decizia de impunere şi dispoziţia nr. S10341/4.02.2016, iar la data de 14.04.2016, a contestat somaţia la Judecătoria Constanţa, pe rolul căreia a fost constituit dosarul civil nr. x/2016, suspendat în data de 01.06.2016, până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2016

În opinia recurentei-reclamante, toate aceste demersuri reprezintă motive temeinice care au determinat-o să nu sesizeze instanţa de judecată în termenul legal de 6 luni, justificând astfel o împrejurare mai presus de voinţa sa.

Un alt motiv pentru care nu a sesizat instanţa în termenul de 6 luni este cazul fortuit, pe care l-a argumentat anterior.

Recurenta-reclamantă invocă cu titlu de jurisprudenţă dosarul nr. x/2016, soluţionat tot de Curtea de Apel Constanţa, prin sentinţa civilă nr. 18/CA/09.02.2017, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată formulată de Regia Autonomă de Transport în Comun Constanţa pentru anularea Dispoziţiei nr. S10223/04.02.2016 şi a Deciziei de impunere nr. x/10.07.2015. Apreciază că raţionamentul instanţei care a soluţionat acest dosar devine incident şi în dosarul de faţă.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Serviciul Public de Impozite, Taxe şi alte Venituri ale Bugetului Local Constanţa (SPIT - VBL Constanţa) solicită respingerea recursului, ca nefondat, răspunzând punctual criticilor formulate de recurentă.

5. Aspecte procesuale

Prin încheierea de şedinţă din data de 3 februarie 2021 a fost suspendată judecarea recursului, în temeiul art. 242 alin. (1) din C. proc. civ., pentru neîndeplinirea de către recurenta-reclamantă a obligaţiilor stabilite în sarcina sa.

La data de 27.10.2021 cauza a fost repusă pe rol, urmare cererii de reluare a judecării procesului formulată de recurenta-reclamantă Regia Autonomă de Distribuire a Energiei Termice Constanţa, prin administrator judiciar A., în temeiul art. 415 pct. 1 C. proc. civ.

6. Suspendarea judecării recursului

La termenul de judecată din data de 27 octombrie 2021, recurenta-reclamantă a formulat şi depus la dosar cerere de suspendare a judecării recursului, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2020 aflat pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, cu termen de judecată la data 3.11.2021.

A arătat recurenta-reclamantă că dosarul nr. x/2020 are ca obiect cererea de anulare a unor acte administrative fiscale, respectiv decizia nr. T37553/14.05.2020 şi decizia de impunere nr. x/01.08.2019, emise de SPITVBL Constanţa, şi că, în cadrul acestui dosar, s-a dispus efectuarea unei expertize contabile având ca obiectiv analizarea perioadei 08.2015 - 05.06.2019, urmând ca, pentru stabilirea corectă a obligaţiilor fiscale, expertul să ia în calcul şi HCLM nr. 116/30.04.2013, nr. 64/07.04.2014 şi nr. 248/18.12.2014, prin care Radet Constanţa a fost scutită de plata taxelor pe teren şi clădirile din administraţie, cât şi dacă la calcularea acestora s-au luat în calcul reevaluările din perioada analizată.

Având în vedere că obiectul prezentului dosar îl reprezintă contestaţia Radet Constanţa împotriva dispoziţiei SPIT-VBL Constanţa nr. S10341/04.02.2016, a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/24.08.2015, care cuprind creanţe din perioada 2012-2015 şi care se vor regăsi şi în calculul expertizei ce se efectuează în dosarul nr. x/2020, pentru a nu exista hotărâri contradictorii între aceleaşi părţi, recurenta-reclamantă apreciază că sunt întrunite condiţiile de suspendare facultativă a prezentei cauze, până la soluţionarea dosarului nr. x/2020

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată următoarele:

II.1. Referitor la cererea de suspendare a judecării recursului, până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2020 aflat pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, formulată de recurenta-reclamantă Regia Autonomă de Distribuire a Energiei Termice Constanţa, Înalta Curte urmează să o respingă.

În justificarea cererii de suspendare, partea recurentă a invocat că litigiul din dosarul nr. x/2020 are ca obiect anularea Deciziei de impunere nr. x/01.08.2019 şi a Deciziei nr. 37553/14.05.2020 de soluţionare a contestaţiei formulate de reclamantă împotriva actului de impunere menţionat şi că, în cadrul acestui dosar, a fost încuviinţată o expertiză contabilă ce are ca obiect analiza unor obligaţii fiscale aferente perioadei 2015-2019, iar instanţa a dispus ca această analiză să fie făcută cu luarea în considerare a hotărârilor Consiliului Local din 2013-2014 care au scutit reclamanta de plata taxelor pe teren şi clădirile din administraţie.

Înalta Curte reţine, însă, că recurenta-reclamantă nu dovedeşte prin susţinerile sale că în menţionatul dosar se analizează aceleaşi acte cu cele din prezentul dosar şi aceeaşi problemă de drept ca în cauza de faţă, respectiv cea a termenului de prescripţie de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, aşa încât nu este demonstrat că dezlegarea cauzei depinde de existenţa ori inexistenţa unui drept care face obiectul judecăţii din dosarul nr. x/2020.

Pentru aceste motive, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., potrivit cărora instanţa poate suspenda judecata, când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa ori inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi.

II.2. Analizând recursul declarat de reclamanta Regia Autonomă de Distribuire a Energiei Termice Constanţa, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte îl constată nefondat.

Răspunzând primului motiv de recurs invocat, şi anume art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că, faţă de criticile de nelegalitate formulate de reclamanta Radet Constanţa, în cauză nu sunt incidente aceste dispoziţii, întrucât motivul de casare referitor la depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti priveşte nerespectarea unor competenţe jurisdicţionale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor, respectiv săvârşirea, de către instanţa de judecată, a unor acte aflate în sfera de competenţă a organelor puterii executive sau legislative, situaţie care nu se regăseşte în speţă.

Nefondat este şi cel de-al doilea motiv de casare invocat, respectiv cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În speţă, sentinţa de fond recurată îndeplineşte cerinţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, instanţa de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

De principiu, un raţionament logico-juridic neconvingător poate conduce la concluzia nemotivării/motivării necorespunzătoare, însă, nu aceasta este situaţia în speţă. Recurenta-reclamantă nu agreează raţionamentul judecătorului fondului, nefiind în acord cu acesta, însă, un astfel de dezacord nu echivalează cu o nemotivare/motivare necorespunzătoare a hotărârii. O interpretare diferită de cea agreată de recurenta-reclamantă a dispoziţiilor legale incidente raportate la starea de fapt rezultată din probele administrate în cauză nu echivalează cu absenţa motivării, în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Este îndeplinită astfel în cauză cerinţa motivării hotărârii judecătoreşti, care constituie o garanţie pentru părţi în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc, precum şi mijlocul prin care se dă posibilitatea de a se exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noţiunii de proces echitabil, în condiţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Totodată, Înalta Curte reţine că susţinerea recurentei-reclamante în sensul că instanţa de fond a dezvoltat argumente contradictorii în motivarea soluţiei nu are fundament în raţionamentul juridic expus de judecătorul fondului. Cercetând criticile vizând contradictorialitatea motivelor, se constată că data de la care începe să curgă termenul de prescripţie a fost analizată de către judecătorul fondului prin raportare la situaţia de fapt relevată din probele administrate în cauză. Nu sunt identificate, aşadar, contradicţii în raţionamentul logico-juridic ce a condus la soluţia pronunţată în primă instanţă.

În concluzie, nu este incident motivul de nelegalitate a hotărârii pronunţate în fond prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea cuprinzând motivele pe care se întemeiază şi, în acelaşi timp, necuprinzând motive contradictorii în raport cu dispozitivul hotărârii.

În ceea ce priveşte criticile reclamantei relative la incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt nefondate, de asemenea.

Cu titlu preliminar examinării acestor critici, se reţine că prima instanţă a fost învestită, în principal, cu controlul de legalitate al Dispoziţiei nr. S10341/4.02.2016, emisă în procedura administrativă, prin care a fost respinsă contestaţia împotriva Deciziei de impunere nr. x/24.08.2016.

Aşadar, în raport de dispoziţiile art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, reclamanta a atacat în faţa instanţei de contencios administrativ şi fiscal decizia de soluţionare a contestaţiei administrativ-fiscale şi actul administrativ-fiscal de impunere, controlul judecătoresc exercitându-se în condiţiile şi termenele impuse prin Legea nr. 554/2004, respectiv în conformitate cu art. 11 din lege, după cum a arătat şi judecătorul fondului.

Analizând cu prioritate excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de pârât, prima instanţă a ajuns la concluzia că aceasta este întemeiată, respingând cererea reclamantei ca prescrisă, soluţie împărtăşită şi de instanţa de control judiciar.

Se reţine astfel că soluţia respingerii ca prescrisă a acţiunii promovate în cauză a fost întemeiată pe constatarea că, potrivit înscrisurilor existente la dosar, în speţă nu a fost respectat termenul prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, având în vedere că între data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă, respectiv dispoziţia de soluţionare a contestaţiei administrative (10.02.2016) şi data introducerii cererii de chemare în judecată (31.10.2016) au trecut mai mult de 6 luni.

Contestând această soluţie, reclamanta a susţinut în recurs că, raportat la prevederile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 şi art. 2537 C. civ., excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a fost admisă în mod nelegal de prima instanţă, aceasta ignorând motivele temeinice pe care le-a invocat în apărare.

Înalta Curte constată că aceste argumente sunt nefondate, sentinţa atacată fiind pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, potrivit căruia cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual se pot introduce în termen de 6 luni de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă, în speţă, de la data comunicării dispoziţiei de soluţionare a contestaţiei.

Recurenta-reclamantă susţine că a contestat dispoziţia de soluţionare a contestaţiei şi în cadrul dosarului nr. x/2016, fapt ce echivalează, în opinia sa, cu întreruperea cursului termenului de prescripţie şi, în acelaşi timp, constituie motive temeinice în sensul art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, pentru prelungirea la un an a termenului de contestare împotriva acesteia.

Contrar acestor susţineri, Înalta Curte reţine, mai întâi, că, în cadrul dosarului nr. x/2016, recurenta-reclamantă nu a contestat dispoziţia de soluţionare a contestaţiei administrative, ci doar decizia de impunere şi raportul de inspecţie fiscală, aspect ce rezultă cu evidenţă din hotărârile judecătoreşti pronunţate în fond şi în recurs în dosarul antereferit şi depuse la prezentul dosar de recurs chiar de către recurenta-reclamantă .

Cât priveşte susţinerile recurentei-reclamante în sensul că introducererea cererii de chemare în judecată în dosarul nr. x/2016, reprezintă un caz de întrerupere a cursului termenului de prescripţie de 6 luni, nu pot fi primite, de asemenea, faţă de dispoziţiile exprese ale art. 2539 alin. (2) C. civ., dar şi de obiectul dosarului nr. x/2016 care nu vizează Dispoziţia nr. S10341/4.02.2016, astfel cum s-a arătat mai sus.

În acest context, se constată că este corectă reţinerea instanţei de fond potrivit căreia, faptul că partea a înţeles să aştepte soluţionarea dosarului nr. x/2016 al Curţii de Apel Constanţa, în cadrul căruia s-a solicitat direct anularea deciziei de impunere nr. x/24.08.2015, nu poate constitui motiv de repunere în termenul de prescripţie şi nu este de natură a justifica aplicarea art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Totodată, reţine instanţa de control că instanţa de fond s-a pronunţat şi asupra celuilalt motiv invocat de reclamantă, respectiv cazul fortuit, apreciind în acest sens că soluţionarea dosarului nr. x/2016 nu reprezintă un eveniment imprevizibil şi insurmontabil care să determine prelungirea termenului de contestare, având prioritate obligaţia de a urma procedura legală de contestare şi, mai mult, fiind în sarcina şi răspunderea exclusivă a reclamantei prezervarea drepturilor sale legale şi împiedicarea curgerii prescripţiei.

Nu în cele din urmă, recurenta consideră că decizia nr. 170/05.10.2016, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în dosarul nr. x/2016, are putere de lucru judecat în ceea ce priveşte data de la care începe să curgă termenul de prescripţie de 6 luni, în sensul că aceasta nu poate fi data de 10.02.2016.

Înalta Curte constată că aceste susţineri ale recurentei-reclamante sunt neîntemeiate. Data de la care începe să curgă termenul de prescripţie, de 6 luni, este stabilită de lege, în speţă, de art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004. De asemenea, decizia civilă nr. 170/2016 nu are putere de lucru judecat, aşa cum consideră recurenta, întrucât, prin aceasta, s-a reţinut exact contrariul susţinerilor sale, respectiv "(...) că, plângerea prealabilă formulată de contestatoare împotriva deciziei de impunere şi a raportului de inspecţie au fost soluţionate de organul fiscal prin Dispoziţia de soluţionare a contestaţiei nr. S10341/04.02.2016, în sensul respingerii, această dispoziţie fiind comunicată/primită contestatoarei la data de 10.02.2016 (...)" .

În aceste condiţii, faţă de cele anterior arătate, Înalta Curte reţine că în mod corect a apreciat instanţa de fond că termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune, de 6 luni, a început să curgă de la data comunicării dispoziţiei prin care s-a soluţionat contestaţia administrativă, respectiv 10.02.2016, fiind, în mod evident, împlinit la momentul sesizării instanţei de judecată, data înregistrării dosarului fiind 31.10.2016.

Prin urmare, soluţia primei instanţe de respingere a acţiunii, ca prescrisă, este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004.

Pentru considerentele expuse, constatând că sentinţa primei instanţe nu este afectată de nelegalitate şi nu poate fi reformată prin prisma cazurilor de casare invocate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de suspendare a judecării recursului.

Respinge recursul declarat de reclamanta Regia Autonomă de Distribuire a Energiei Termice Constanţa, prin administrator judiciar A. împotriva incheierii din 10 ianuarie 2018 si a deciziei civile nr. 6 din 17 ianuarie 2018 pronuntate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 octombrie 2021.