Application of insurance guarantee cap per claim versus per creditor in insurer insolvency and subrogation

Şedinţa publică din data de 27 octombrie 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 28 noiembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat:

(i) anularea deciziei FGA nr. 2245 din 18.10.2016, ca fiind netemeinică şi nelegală;

(ii) obligarea pârâtului la plata sumei de 66.262,43 RON, compusă din: 45.629,81 RON, reprezentând despăgubire achitată de A. către asiguratul Casco; 17.339,33 RON, reprezentând penalităţi de întârziere calculate până la data de 03.12.2015; 3.293,29 RON, reprezentând cheltuieli de judecată obţinute în Dosarul nr. x/2015;

(iii) obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată avansate de reclamanta A. în vederea soluţionării prezentului litigiu.

La primul termen de judecată din 20.04.2017, reclamanta a depus o cerere precizatoare prin care a solicitat anularea deciziei contestate, pentru motivele suplimentare invocate în cuprinsul cererii.

2. Hotarârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2976 din 21 iulie 2017, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 15 noiembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti:

- a respins excepţiile tardivităţii invocării motivelor de neconvenţionalitate şi inadmisibilităţii capătului 2 de cerere, privind efectuarea plăţii sumei pretinse;

- a admis excepţia prematurităţii capătului de cerere privind efectuarea plăţii sumei pretinse;

- a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor;

- a anulat decizia nr. 2245/18.10.2016 emisă de pârât;

- a respins capătul de cerere privind efectuarea plăţii sumei pretinse, ca fiind prematur formulat;

- a respins în rest acţiunea;

- a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, ca fiind lipsită de interes.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. I.2 au declarat recurs atât reclamanta A. S.A., cât şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

3.1. Reclamanta A. S.A. şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând:

- în principal, modificarea în parte a sentinţei recurate, în sensul admiterii în tot a contestaţiei astfel cum a fost formulată şi precizată, dispunând obligarea intimatului FGA la plata sumei de 66.262,43 RON, compusă din: 45.629,81 RON, reprezentând despăgubire achitată de A. către asiguratul Casco; 17.339,33 RON, reprezentând penalităţi de întârziere calculate până la data de 03.12.2015; 3.293,29 RON, reprezentând cheltuieli de judecată obţinute în Dosarul nr. x/2015;

- în subsidiar, modificarea în parte a sentinţei recurate, în sensul obligării intimatului FGA la emiterea unei decizii prin care să soluţioneze în fond cererea de plată formulată de A.;

- obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată avansate de recurenta A. în vederea soluţionării prezentului litigiu.

În motivarea recursului, a arătat că este criticată hotărârea instanţei de fond exclusiv în ceea ce priveşte următoarele aspecte: soluţia prin care instanţa de fond a omis analiza motivului de contestaţie referitor la incidenţa în speţă a dispoziţiilor Legii nr. 136/1995, iar nu cele ale Legii nr. 213/2015; soluţia prin care instanţa de fond a admis excepţia prematurităţii cu consecinţa respingerii cererilor A. de obligarea a FGA la plata directă a sumei solicitate şi la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata sumei menţionate.

A susţinut recurenta-reclamantă că, întrucât instanţa de fond nu a analizat principalul motiv de contestaţie referitor la aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 136/1995 în litigiul dedus judecăţii, este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În acest sens, a reiterat argumentele pentru care a susţinut că raportul juridic dedus judecăţii este guvernat de dispoziţiile Legii nr. 136/1995 şi nu de dispoziţiile Legii nr. 213/2015 după cum în mod eronat a reţinut instanţa de fond.

Raportul juridic de garantare şi raportul principal de asigurare s-au născut în acelaşi moment, ca urmare a încheierii poliţei RCA emise de B., iar falimentul B. nu prezintă relevanţă sub aspectul naşterii dreptului legal de garantare.

Legea aplicabilă dreptului de a solicita sumele cuvenite din partea fondului este legea în vigoare la momentul naşterii situaţiei juridice care a generat acest drept, respectiv Legea nr. 136/1995, iar suprimarea sau plafonarea garanţiei legale prin legea nouă nu s-ar putea face fără ca legea nouă să aibă efect retroactiv.

Cum dispoziţiile Legii nr. 136/1995 nu prevedeau un plafon maxim de garantare, respingerea cererii de plată prin raportare la plafonul maxim instituit prin Legea nr. 213/2015, echivalează cu aplicarea retroactivă a legii, fapt ce contravine dispoziţiilor art. 6 alin. (1), (2) şi (5) din C. civ., raportat la dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie.

De asemenea, instanţa de fond a soluţionat în mod greşit excepţia prematurităţii, hotărârea recurată fiind pronunţată cu încălcarea art. 13, 14, 16 din Legea nr. 213/2015, art. 18 din Legea nr. 554/2004, art. 6 alin. (1) din CEDO, art. 47 alin. (2) din Carta Drepturilor Fundamentale a UE şi art. 21 alin. (3) din Constituţia României privind dreptul la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil.

A menţionat recurenta că FGA este obligat să pronunţe o singură decizie prin raportare la toate documentele, informaţiile şi prevederile contractuale pe care este chemat să le verifice.

În considerarea dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 554/2004 care consacră caracterul de plină jurisdicţie a contenciosului administrativ şi care conferă instanţei posibilitatea să reformeze decizia administrativă dedusă judecăţii, ca urmare a anulării deciziei contestate, se impunea şi obligarea Fondului la plata sumei indicate prin cererea de plată. Soluţia de admitere în parte a cererii în sensul anulării deciziei FGA, ignoră efectele evocate supra şi încalcă dreptul reclamantei la soluţionarea procesului într-un termen rezonabil.

A mai arătat recurenta că sentinţa recurată a fost pronunţată cu nesocotirea dispoziţiilor art. 16 din Norma 16/2015 a ASF şi că orice soluţie a instanţei care ar permite FGA să reanalizeze pe fond cererea de plată ar reprezenta o sancţionare a reclamantei pentru omisiunea culpabilă a FGA de a analiza fondul cererii.

3.2. Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând, casarea în parte a sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea în tot a cererii de chemare în judecată. De asemenea, în temeiul art. 453 C. proc. civ., a solicitat obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată efectuate în legătură cu soluţionarea prezentei cauze.

În susţinerea cererii de recurs recurentul-pârât a susţinut că prima instanţă a făcut o greşită interpretare a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii) din Legea nr. 213/2015, în privinţa calităţii de creditor de asigurare a reclamantei A., care deţine o creanţă de asigurare proprie, exercitând un drept de regres în nume propriu împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie, obţinut ca efect al subrogării. Având în vedere mecanismul subrogaţiei legale, prevăzut de art. 2210 C. civ., reclamanta s-a subrogat în drepturile persoanei păgubite, solicitând la plată drepturile care i se cuveneau acesteia din disponibilităţile FGA, urmând procedura administrativă de plată prevăzută de Legea nr. 213/2015, cu toate rigorile şi limitele impuse de acest act normativ, inclusiv plafonul de 450.000 RON stabilit pe un creditor de asigurare.

Reclamanta este înscrisă în tabelul creditorilor asigurătorului falit B., în virtutea subrogării legale, cu valoarea totală a creanţelor preluate de la asiguraţii CASCO, însă suma maximă pe care o poate obţine în procedura administrativă este plafonată conform art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Ca atare, recurentul-pârât a apreciat a fi greşită interpretarea primei instanţe cu privire la prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, potrivit căreia plafonul de garantare trebuie aplicat pentru fiecare contract de asigurare în parte şi că relevant este contractul de asigurare obligatorie RCA încheiat între B. şi persoana vinovată de producerea accidentului, iar nu cel de asigurare facultativă încheiat între A. şi asiguratul său. A apreciat recurentul, în esenţă, că o astfel de interpretare adaugă la lege, întrucât dispoziţiile Legii nr. 213/2015 stabilesc plafonul maxim prin raportare la un "creditor de asigurare", iar nu la o "creanţă de asigurări" ori la un "contract de asigurare". În acelaşi sens sunt şi prevederile art. 24 lit. a) şi b) din Norma ASF nr. 23/2014 şi Ordinul CSA nr. 11/2011.

Astfel, a susţinut recurentul că interpretarea primei instanţe conduce la concluzia nelegală că asigurătorul este înlocuit în contractul de asigurare de către FGA, preluând obligaţiile asigurătorului, ceea ce contravine scopului înfiinţării Fondului, prevăzut de art. 2 alin. (1) şi art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, precum şi de art. 9 alin. (1) şi (2) din Norma ASF nr. 16/2015. Nicio dispoziţie legală nu prevede preluarea de către Fond a obligaţiilor asigurătorului, ipoteză care ar contraveni însuşi scopului legal al acestei instituţii publice, care constă în protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător prin efectuarea plăţii indemnizaţiilor/despăgubirilor din disponibilităţile FGA, potrivit condiţiilor şi plafonului stabilit de lege. Fondul acoperă creanţele de asigurări în virtutea principiului protecţiei consumatorilor de produse şi servicii de asigurare, iar nu ca obligaţii proprii sau ca obligaţii ale asigurătorului în faliment.

Aşadar, FGA nu are calitatea de continuator/succesor al asigurătorului falit, ci reprezintă o persoană juridică de drept public, care desfăşoară operaţiuni administrative şi intră în raporturi de drept administrativ cu petenţii. Obligaţiile Fondului sunt obligaţii noi, proprii, iar nu obligaţii preluate de la asigurătorul falit.

În opinia recurentului-pârât, modalitatea de interpretare de către instanţa de fond a textelor de lege incidente încalcă mecanismul de garantare prevăzut de art. 2 alin. (1) şi alin. (3) şi de art. 11 din Legea nr. 213/2015. Introducerea de către legiuitor a unui plafon maxim de despăgubire este menit să protejeze asiguraţii şi, mai ales, asiguratul RCA de o eventuală plată a daunei. Or, reclamanta A. nu este un asigurat, ci un asigurător CASCO, un profesionist care desfăşoară acte şi operaţiuni comerciale, în scopul obţinerii de profit care, pentru diferenţa de valoare dintre plafonul maxim de despăgubire şi creanţa pretinsă, se poate înscrie la masa credală a asigurătorului, în procedura falimentului.

Prin urmare, a arătat recurentul-pârât, calitatea de creditor de asigurare a A. nu poate fi reţinută în raport de fiecare contract de asigurare în parte încheiat cu asigurătorul în faliment, aceasta având calitatea de unic creditor de asigurare, care decurge din creanţa pe care o are împotriva B.. În acest sens, pârâtul a reiterat aspectele anterior expuse, referitoare la natura şi condiţiile dreptului de regres pe care îl exercită reclamanta.

Recurentul-pârât a criticat şi înlăturarea susţinerilor sale referitoare la corelarea procedurii derulate în baza Legii nr. 213/2015 cu procedura de faliment a asigurătorului B., apreciind că au fost încălcate dispoziţiile art. 2 art. 4 alin. (2), art. 12, art. 17, art. 18 din Legea nr. 21/2015, art. 22 din Legea nr. 503/2004 şi art. 252, art. 258 lit. c), art. 266, art. 330 alin. (2), (3) şi (5) din Legea nr. 85/2014.

Astfel, recurentul a apreciat că cele două proceduri speciale se derulează în strânsă interdependenţă, calitatea de creditor a A. neputând fi tratată diferit în cadrul fiecăreia din aceste proceduri. Poziţia A. de unic creditor în cadrul procedurii falimentului, chiar dacă deţine o pluralitate de creanţe, impune concluzia că, şi în cazul procedurii administrative, reclamanta deţine tot calitatea de unic creditor, chiar dacă deţine o pluralitate de creanţe de asigurări.

Această concluzie este întărită, în opinia pârâtului, de necontestarea de către reclamantă a modalităţii de înscriere în tabelul creanţelor, respectiv cu o creanţă scadentă în sumă de 450.000 RON, sub condiţia rezolutorie a plăţii de către FGA a acestei creanţe. Aşadar, în procedura falimentului, reclamanta nu a formulat niciun demers prin care să pună în discuţie interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, contestând doar înscrierea sub condiţie suspensivă a creanţei reprezentând sumele respinse la plată, nu şi înscrierea creanţei de 450.000 RON, reprezentând plafonul maxim de despăgubire, sub condiţie rezolutorie.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Recurentul-pârât a depus întâmpinare în dosarul instanţei de recurs, solicitând respingerea recursului declarat de partea reclamantă, ca nefondat.

4.2. Legal citată, recurenta-reclamantă nu a depus întâmpinare faţă de recursul declarat de partea adversă.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare formulate, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

II.1. În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanta A. S.A., referitor la motivul de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că acesta a fost invocat în mod formal, criticile părţii vizând doar greşita aplicare a normelor de drept material, aşa încât vor fi analizate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Instanţa de control judiciar apreciază că nu este incident motivul de recurs prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de fond aplicând şi interpretând corect dispoziţiile de drept material.

În esenţă, recurenta-reclamantă apreciază că legea aplicabilă dreptului de a solicita sumele cuvenite este Legea nr. 136/1995, lege care nu prevedea un plafon maxim de garantare, respingerea cererii de plată prin raportare la plafonul maxim instituit de Legea nr. 213/2015 echivalând cu aplicarea retroactivă a legii, şi că soluţionarea cererii de plată prin raportare la procedura reglementată de Legea nr. 213/2015 nu schimbă concluzia privitoare la legea aplicabilă problemei de drept substanţial.

De asemenea, în opinia recurentei, instanţa de fond ar fi trebuit să oblige pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor să analizeze cererea şi să o soluţioneze într-o singură etapă, pentru că autoritatea ar fi tentată să respingă cererea de plată pentru alte motive decât cele reţinute iniţial.

Apreciază Înalta Curte, în ceea ce priveşte legea aplicabilă litigiului, că raporturile juridice între Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi creditorii de asigurări iau naştere în temeiul şi în condiţiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, în momentul solicitării deschiderii dosarului de daună, prin cererea adresată Fondului. Astfel, nu se poate vorbi de ultraactivarea dispoziţiilor Legii nr. 136/1996, care au fost abrogate prin Legea nr. 213/2015.

Conform art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, "orice persoană care invocă vreun drept de creanţă împotriva asigurătorului ca urmare a producerii unor riscuri acoperite printr-o poliţă de asigurare valabilă, între data închiderii procedurii de redresare financiară şi cea a denunţării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunţării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, poate solicita deschiderea dosarului de daună printr-o cerere adresată Fondului".

Deci, referitor la legea aplicabilă raporturilor născute între creditorii de asigurări şi Fondul de Garantare a Asiguraţilor în instrumentarea dosarului de daună, în temeiul art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, nu are nicio relevanţă momentul încheierii poliţei RCA sau a poliţei CASCO, aceste din urmă momente fiind relevante numai în privinţa raporturilor de asigurare, neputându-se vorbi despre naşterea vreunui drept de garanţie afectat de condiţie suspensivă în favoarea asiguratului în ipoteza insolvenţei asigurătorului.

Nu în ultimul rând, reţine Înalta Curte că instanţa de contencios administrativ soluţionează cererea în temeiul dispoziţiilor Legii contenciosului administrativ, astfel că, potrivit dispoziţiilor art. 18 alin. (1) din lege, instanţa poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă. În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ.

Or, în prezentul litigiu, după cum reiese din conţinutul Deciziei nr. 2245/18.10.2016 emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, acesta a respins cererea de plată doar pe considerentul depăşirii plafonului de 450.000 RON, fără a se face nicio referire la temeinicia pretenţiei sau la corectitudinea sumei solicitate.

Din acest motiv, instanţa de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluţionarea cererii de plată şi nu la plata sumei solicitate prin cererea de plată.

Atât timp cât autoritatea publică nu a procedat la o examinare proprie şi efectivă a acestei cereri, instanţa nu se poate substitui organului administrativ, apreciind în mod direct asupra îndeplinirii de către recurenta-reclamantă a condiţiilor prevăzute de lege, motiv pentru care nu pot fi reţinute nici criticile privind dreptul la soluţionarea cauzei înt-un termen rezonabil invocate din această perspectivă.

II.2. În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prealabil, Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost invocat formal, fără a formula nicio critică concretă care să se circumscrie acestui motiv.

Toate criticile formulate de pârât, circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt menite să sprijine interpretarea autorităţii pârâte potrivit căreia decizia contestată este legală, pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către A., în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare şi luând în considerare întregul portofoliu de creanţe deţinute de reclamantă ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare.

Instanţa de control judiciar reţine că, ulterior pronunţării sentinţei recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte."

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispoziţiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esenţial nu numai conţinutul obligaţiei legale de garanţie care incumbă Fondului de garantare a asiguraţilor, dar şi dreptul societăţii de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispoziţiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piaţă în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

158. În contextul dat, prezintă importanţă şi faptul că scopul înfiinţării Fondului de garantare, astfel cum este menţionat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilităţile sale a despăgubirii/indemnizaţiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă şi obligatorii în cazul insolvenţei unui asigurător."

159. Instituirea plafonului legal de garantare pe creditor de asigurare nu se justifică nici din perspectiva protejării interesului public, având în vedere că se realizează o limitare a plăţilor către asigurătorii de răspundere facultativă care se adresează Fondului de garantare, ca urmare a subrogării în drepturile asiguraţilor, ceea ce conduce, în fapt, la defavorizarea persoanelor îndreptăţite la recuperarea prejudiciului.

160. În consecinţă, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, priveşte fiecare creanţă deţinută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau a beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare."

Faţă de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanţele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că nu poate fi primită interpretarea normelor de drept substanţial din cuprinsul Legii nr. 213/2015 (în principal art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) şi art. 15 alin. (2), referitoare la calitatea de creditor de asigurare a reclamantei şi la limitele despăgubirii acesteia, conform susţinerilor recurentului-pârât.

Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a dezvolta considerentele instanţei de recurs asupra criticilor formulate de pârât, nelegalitatea deciziei prin care recurentul-pârât a respins cererea de plată formulată de reclamantă (pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către A., în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare şi luând în considerare întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare) fiind confirmată de dezlegările date prin decizia nr. 29 din 02.03.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, astfel încât recursul declarat de pârât va fi respins, ca nefondat.

Pentru toate aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de reclamanta A. S.A. şi de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate reclamanta A. S.A. şi de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 2976 din data de 21 iulie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 octombrie 2021.