Jurisdictional incompetence for challenge to central administrative act: exclusive appellate jurisdiction under administrative litigation law

Şedinţa publică din data de 28 octombrie 2022

Asupra cererii de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 31 mai 2021, petenta A., în contradictoriu cu Ministerul Justiţiei şi Consiliul Superior al Magistraturii a solicitat:

- în principal, să se constate nulitatea absolută totală a Ordinului Ministrului Justiţiei nr. 1080/1995 b/c emis la 16 octombrie 1995 prin care a fost eliberată din funcţia de judecător, fiind încetat contractul de muncă în baza art. 76 alin. (1) lit. a) şi art. 130 alin. (1) din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească cu luarea în considerare a H.G. nr. 450/1995, cu consecinţa reîncadrării în magistratură în aceeaşi funcţie şi grad, la aceeaşi instanţă deoarece nu solicitase demisia, ci transferul în profesia de avocat - invocând în acest sens eroarea obstacol prevăzută de art. 1272 din Noul C. civ. (art. 953 din vechiul C. civ.);

- în subsidiar, să se constate nulitatea absolută parţială a Ordinului Ministrului Justiţiei nr. 1080/1995 b/c emis la 16 octombrie 1995, urmând a dispune rectificarea în cartea de muncă şi emiterea unui act legal în care să se ţină seama de voinţa reală a petentei la momentul la care a formulat cererea înregistrată la Direcţia de organizare a instanţelor şi resurse umane sub nr. x/1995, invocând eroarea obstacol, prin înlocuirea din ordin a dispoziţiilor art. 76 alin. (1) lit. a) şi art. 130 alin. (1) din Legea nr. 92/1992 cu art. 65 din Legea nr. 303/2004 republicată;

- obligarea Consiliului Superior al Magistraturii să soluţioneze cererea de revenire în magistratură şi să facă propunerea de numire Preşedintelui României, cu reîncadrarea în muncă a petentei la aceeaşi instanţă unde a funcţionat.

II. Decizia Înaltei Curţi asupra cererii de chemare în judecată.

Faţă de dispoziţiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu art. 129 C. proc. civ., examinând, cu prioritate, excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată urmând a o admite, cu consecinţa declinării competenţei de soluţionare a prezentei cereri de chemare în judecată în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, având în vedere următoarele considerente:

În conformitate cu prevederile art. 130 alin. (2) C. proc. civ., "Necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate", iar, conform prevederilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ., "Când în faţa instanţei de judecată se pune în discuţie competenţa acesteia, din oficiu sau la cererea părţilor, ea este obligată să stabilească instanţa judecătorească competentă ori, dacă este cazul, un alt organ cu activitate jurisdicţională competent".

Potrivit dispoziţiilor art. 97 C. proc. civ., dispoziţii legale cu caracter imperativ, de ordine publică, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:

"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege;

2. recursurile în interesul legii;

3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept;

4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa".

Aşadar, în conformitate cu prevederile art. 97 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., competenţa de judecată a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se referă la recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, recursurile în interesul legii şi cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept, şi orice alte cereri date prin lege în competenţa sa.

Totodată, dispoziţiile art. 96 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. prevăd:

"Curţile de apel judecă: în primă instanţă, cererile în materie de contencios administrativ şi fiscal, potrivit legii speciale".

Înalta Curte are în vedere şi dispoziţiile art. 10 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în conformitate cu care:

"(1)Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 3.000.000 de RON se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 3.000.000 de RON se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.

(3)Reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul său. Reclamantul autoritate publică, instituţie publică sau asimilată acestora se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul pârâtului".

Normele juridice precitate instituie un caz de competenţă materială şi teritorială exclusivă în favoarea curţii de apel de la domiciliul sau sediul reclamantului persoană fizică sau juridică de drept privat în situaţia în care se contestă un act emis sau încheiat de autorităţile publice centrale.

Constată Înalta Curte că în prezenta cauză petenta este o persoană fizică cu domiciliul în municipiul Bucureşti, iar prin cererea formulată a contestat Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 1080/1995 b/c emis la data de 16.10.1995 (act emis de o autoritate publică centrală) şi a solicitat obligarea Consiliului Superior al Magistraturii (autoritate publică centrală) la soluţionarea cererii acesteia de revenire în magistratură, situaţie faţă de care competenţa materială şi teritorială să soluţioneze cererea de chemare în judecată aparţine Curţii de Apel Bucureşti.

Competenţa instanţelor de judecată fiind expres stabilită de lege, are natură imperativă, dispoziţiile cu privire la aceasta nu pot fi înlăturate; nesocotirea dispoziţiilor legale privitoare la competenţă constituie motiv de nulitate a hotărârii pronunţate, chestiunea competenţei fiind esenţială în ce priveşte judecata.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 129 C. proc. civ. raportat la art. 96 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. şi art. 10 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, dispoziţii legale cu caracter imperativ, va admite excepţia necompetenţei materiale şi va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curti de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal invocată prin întâmpinare de Ministerul Justiţiei şi Consiliul Superior al Magistraturii.

Declină competenţa de soluţionare a cererii formulată de A. împotriva Ordinului Ministrului Justiţiei nr. 1080/1995 b/c din 16 octombrie 1995 în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 octombrie 2022.