Invalidity of pharmacy operating licenses based on erroneous municipal certification of commercial premises as a large commercial center under Art. 12(2) Law 266/2008

Şedinţa publică din data de 27 octombrie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 13.03.2014, sub nr. x/2014, reclamanta S.C. S.I.E.P.C.O.F.A.R. S.A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Sănătăţii, S.C. A. S.R.L. şi S.C. B. S.R.L., a solicitat instanţei ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună:

- anularea autorizaţiei de funcţionare nr. 9979/CSA 4079/13.04.2011, prin care Ministerul Sănătăţii a autorizat funcţionarea farmaciei comunitare cu denumirea "C." in structura S.C. A. S.R.L, in spaţiul situat in Bucureşti, B-dul x nr. 106,

- anularea autorizaţiei de funcţionare preschimbată sub nr. x/19.07.2012, prin care Ministerul Sănătăţii a autorizat funcţionarea farmaciei comunitare sub aceeaşi denumire si in acelaşi spaţiul, in structura S.C. D. S.R.L.,

- suspendarea executării actelor administrative, de la data soluţionării in fond a primului capăt de cerere, pana la momentul rămânerii irevocabile a soluţiei.

Prin sentinţa civilă nr. 3076/12.11.2014, Curtea a admis excepţia lipsei procedurii prealabile şi a respins acţiunea, ca inadmisibilă.

La data de 12.03.2015, reclamanta a formulat recurs împotriva sentinţei civile nr. 3076/12.11.2014, solicitând casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, cu obligarea intimaţilor la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei cauze.

Pe parcursul judecăţii din recurs Înalta Curte a dispus introducerea în cauză a E. S.R.L., în temeiul art. 39 alin. (2) C. proc. civ., în calitate de dobânditor al autorizaţiilor de funcţionare.

Prin decizia civilă nr. 5477/12.11.2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul declarat de reclamantă, a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a la data de 18.02.2020, sub nr. x/2014*.

Prin încheierea de şedinţă din data de 15.09.2020, Curtea a încuviinţat pentru reclamantă proba cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei, precum şi proba cu expertiză tehnică în specialitatea construcţii, cu obiectivele menţionate în nota de probe.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 45 din 16 februarie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal pronunţată în dosarul nr. x/2014, s-a admis cererea formulată de reclamanta S.C. S.I.E.P.C.O.F.A.R. S.A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Sănătăţii, şi S.C. E. S.R.L., a fost anulată autorizaţia de funcţionare nr. 9979/CSA 4079/13.04.2011 şi autorizaţia nr. 9979/CV 2428/19.07.2012 şi au fost obligati pârâţii, în solidar la plata către reclamantă a sumei de 2100 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 45 din 16 februarie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a formulat recurs pârâtul Ministerul Sănătăţii, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., iar pârâta S.C. E. S.R.L. a formulat recurs incident, întemeiat pe aceleaşi dispoziţii legale.

Recurentul-pârât Ministerul Sănătăţii, în susţinerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a arătat că în cererea de chemare în judecată reclamanta nu a solicitat şi anularea înscrisului reprezentat de adresa/adeverinţa pe care instanţa a reţinut-o ca fiind nelegală.

Or, pentru că instanţa sa poată să se pronunţe cu privire la legalitatea adresei emise de primărie trebuia să fie învestită de reclamant cu un capăt de cerere, prin care să se solicite anularea acesteia, ca act care a stat la baza emiterii autorizaţiei de funcţionare nr. 9979/CSA 4079/13.0.4.2011 şi care a fost apreciat de instanţa de judecata ca reprezentând o operaţiune administrativă, în cauză fiind nerespectate dispoziţiile art. 397 alin. (1) C. proc. civ.

A mai arătat că, prin întâmpinare, Ministerul a invocat excepţia tardivităţii formulării cererii de chemare în judecată. Prin decizia nr. 5477/12.11.2019, dosar x/2014, Înalta Curte a soluţionat recursul declarat şi a reţinut că recurenta a formulat plângerea în termenul legal. Instanţa de recurs nu a soluţionat şi excepţia tardivităţii introducerii cererii, aşa cum s-a reţinut prin sentinţa ce formează obiectul prezentului recurs.

În consecinţă, instanţa care a rejudecat cauza avea obligaţia de a se pronunţa şi cu privire la excepţia tardivităţii cererii de chemare în judecata. Pentru a se putea reţine ca instanţa de recurs s-a pronunţat asupra acestei excepţii, în opinia sa, trebuia ca hotărârea pronunţata să facă referire exprese cu privire la admiterea/respingerea acesteia.

Date fiind aceste aspecte, sentinţa recurată este nelegală, motiv pentru care solicită admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea excepţiei tardivităţii formulării cererii de chemare în judecată.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât Ministerul Sănătăţii, în contextul enunţării dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 266/2008, a susţinut că autorizaţia de funcţionare nr. 9979/CV 2428/19.07.2012 a fost emisă de Ministerul Sănătăţii ca urmare a vânzării fondului de comerţ de către S.C. A. S.R.L. către S.C. D. S.R.L., C. funcţionând în structura S.C. D., la aceeaşi adresă.

A mai arătat că, pe parcursul judecăţii prezentei cauze, autorizaţiile de funcţionare anulate au suferit modificări, în sensul că fondul de comerţ al unităţilor farmaceutice autorizate a fost înstrăinat către alte societăţi şi au fost emise alte autorizaţii ca urmare a acestor modificări, prezentând succesiunea modificărilor respective.

În concluzie, având în vedere ca reclamanta SIEPCOFAR a solicitat anularea autorizaţiilor de funcţionare nr. x/13.04.2011 şi nr. y/19.07.2012, întrucât acestea se aflau în proxima sa vecinătate, respectiv la adresa din Bucureşti, B-dul x nr. 156, iar în prezent, în opinia sa, cele două autorizatii de funcţionare nu mai produc efecte juridice, întrucât acestea au fost înstrăinate succesiv odată cu fondul de comerţ către societăţile menţionate şi funcţionează la o altă adresă decât cea reclamată, respectiv în Bucureşti, Bd. x, recurentul-pârât a apreciat că sentinţa recurată este netemeinică şi nelegală.

Prin recursul incident, recurenta-pârâtă S.C. E., a considerat ca dreptul la acţiune al persoanei îndreptăţite să solicite anularea unui act administrativ care se adresează unui alt subiect de drept se prescrie in termenul prevăzut în art. 7 alin. (7) din Legea 554/2004 care însă ar începe sa curgă de la data la care reclamantul a luat cunoştinţa de existenta actului pretins nelegal adică din octombrie 2012, data la care cunoştea elementul necesar formulării plângerii prealabile si anume faptul ca la adresa respectiva funcţiona o farmacie autorizata prin excepţie de la criteriul demografic.

A mai învederat că, fată de hotărârea primei instanţe, a formulat recurs Ministerul Sănătăţii care o critica pentru nelegalitate, arătând pe de o parte ca instanţa de fond a dat mai mult decât s-a cerut prin cererea de chemare in judecata respectivă faptul ca reclamanta nu a solicitat si anularea înscrisului reprezentând adresa/adeverinţa de la unitatea administrativă teritorială privind spaţiului în categoria centrelor comerciale de mare suprafaţă, iar instanţa a reţinut abilitatea acesteia de a verifica, odată cu legalitatea actului administrativ si legalitatea înscrisurilor ce au natura unor operaţiuni administrative efectuate în vederea emiterii actului administrativ atacat. Astfel instanţa s-a pronunţat peste limitele cu care a fost învestită.

În fine, un alt motiv de recurs ar fi acela ca instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra excepţiei tardivităţii formulării cererii de chemare în judecată formulate de aceasta prin întâmpinarea depusă în primul ciclu procesual, invocând şi faptul că autorizaţiile atacate nu mai produc la acest moment niciun efect juridic.

Fată de aceste considerente, a arătat că înţelege sa formuleze recursul incident solicitând instanţei să caseze în tot sentinţa atacată, precum şi să dispună repunerea în termenul de formulare a recursului incident.

În primul rând, recurenta-pârâtă a invocat excepţia lipsei de obiect actual a cauzei, întrucât reclamanta a solicitat anularea a două autorizaţii de funcţionare, care, în opinia acesteia, sunt deja anulate făcând trimitere la succesiunea autorizaţiilor date până la data la care a fost emisă autorizaţia având deţinător societatea recurentă.

A mai arătat că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra excepţiei tardivităţii acţiunii, în fond după casare, deşi instanţa de recurs nu soluţionase şi această excepţie, apreciind că aspectele sunt distincte de analiza asupra depunerii plângerii prealabile.

În privinţa fondului litigiului, a considerat recurenta-pârâtă că prima instanţă a analizat în mod nelegal cauza, arătând că Ministerul Sănătăţii a urmărit îndeplinirea legală a tuturor îndatoririlor ce îi reveneau.

De asemenea, a învederat că, împreună cu recurentul-pârât, apreciază că instanţa trebuia să fie învestită cu un capăt distinct de cerere prin care să solicite anularea adresei emise de Primărie.

În fine, a mai susţinut că instanţa de fond a făcut o aplicare necorespunzătoare a legii când a considerat că din probele administrate si anume din raportul de expertiză rezultă o altă situaţie decât cea atestată prin adresa Primăriei Sectorului 1, în sensul că spaţiul în discuţie nu reprezintă un centru comercial de mare suprafaţă, în condiţiile în care expertul a analizat doar spaţiul comercial deţinut de farmacie şi nu întreg spaţiul comercial existent la adresa din Bd. x.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă SIEPCOFAR a formulat întâmpinare la recursul formulat de Ministerul Sănătăţii, apreciind că hotărârea primei instanţe este legală.

De asemenea, intimata-reclamantă a formulat întâmpinare la recursul incident formulat de către S.C. E. S.R.L., prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, pentru neîndeplinirea condiţiei existenţei unui recurs principal formulat de o parte potrivnică şi excepţia tardivităţii, invocând netemeinicia cererii de repunere în termen, întrucât deşi avea cunoştinţă de prezenta cauză, nu a formulat cerere în vederea citării la noul sediu.

5. Răspunsul la întâmpinare

Recurenta-pârâtă S.C. E. S.R.L. a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei inadmisibilităţii şi a tardivităţii recursului incident, iar, în cazul trecerii peste apărările acesteia, instanţa să dispună calificarea recursului formulat de aceasta în recurs provocat, existând coparticipare procesuală cu recurentul Ministerul Sănătăţii.

6. Procedura de soluţionare a recursurilor

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 4 august 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererilor de recurs la data de 27 octombrie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

La termenul de judecată din data de 27 octombrie 2022, Înalta Curte a respins excepţia tardivităţii recursului incident formulat de pârâta S.C. E. S.R.L., considerând că acesta a fost formulat în termenul legal, raportat la faptul că recursul principal a fost comunicat la o adresă greşită, împrejurare în raport de care, în ceea ce priveşte cererea de repunere în termenul de formulare a recursului incident a apreciat că nu este vorba despre o situaţie în care se pune problema repunerii în termen.

II. Soluţia Înaltei Curţi asupra recursurilor

Analizând sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, de apărările formulate, precum şi de dispoziţiile legale incidente în materie, Înalta Curte constată că recursul incident formulat de pârâta S.C. E. S.R.L. este inadmisibil, iar recursul declarat de pârâtul Ministerul Sănătăţii este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

S.C. S.I.E.P.C.O.F.A.R. S.A. este titulara autorizaţiei de funcţionare farmacie emisă de Ministerul Sănătăţii sub nr. x/13.08.2010, prin care s-a autorizat funcţionarea farmaciei în structura SIEPCOFAR S.A. sub denumirea "F." la punctul de lucru din Bucureşti, Bd. x, Bl. A2.

Ministerul Sănătăţii a încuviinţat, pe cale de excepţie, înfiinţarea unei noi farmacii comunitare la locaţia din imediata sa proximitate, fiind emisă autorizaţia de funcţionare nr. 9979/CSA 4079/13.04.2011 prin care s-a autorizat funcţionarea farmaciei comunitare cu denumirea "C." în structura S.C. A. S.R.L, în spaţiul situat în Bucureşti, B-dul x nr. 106.

Întrucât fondul de comerţ al S.C. A. S.R.L aferent acestei autorizaţii de funcţionare a fost vândut către S.C. D. S.R.L. prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/24.03.2012, autorizaţia a fost preschimbată sub nr. x/19.07.2012, pe numele societăţii cumpărătoare.

În acest context factual, instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamanta S.C. S.I.E.P.C.O.F.A.R. S.A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Sănătăţii, S.C. A. S.R.L. şi S.C. B. S.R.L., a solicitat: anularea autorizaţiei de funcţionare nr. x/13.04.2011, prin care Ministerul Sănătăţii a autorizat funcţionarea farmaciei comunitare cu denumirea "C." în structura S.C. A. S.R.L, în spaţiul situat în Bucureşti, B-dul x nr. 106 şi anularea autorizaţiei de funcţionare preschimbată sub nr. x/19.07.2012, prin care Ministerul Sănătăţii a autorizat funcţionarea farmaciei comunitare sub aceeaşi denumire si în acelaşi spaţiul, în structura S.C. D. S.R.L.

Pe parcursul judecăţii din recurs, în primul ciclu procesual, Înalta Curte a dispus introducerea în cauză a E. S.R.L., în temeiul art. 39 alin. (2) C. proc. civ., în calitate de dobânditor al autorizaţiilor de funcţionare.

Prin sentinţa pronunţată în al doilea ciclu procesual, ca urmare a trimiterii cauzei spre rejudecare, acţiunea a fost admisă, fiind anulate cele două autorizaţii de funcţionare, pârâtul Ministerul Sănătăţii formulând recurs principal, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., pârâta E. S.R.L. formulând recurs incident.

2. Recursul incident formulat de pârâta S.C. E. SRL

În temeiul dispoziţiilor art. 248 C. proc. civ., analizând cu prioritate excepţia inadmisibilităţii recursului incident invocată de intimata-reclamantă, Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată.

Astfel, potrivit art. 491 din Noul C. proc. civ. "(1) Recursul incident şi recursul provocat se pot exercita, în cazurile prevăzute la art. 472 şi 473, care se aplică în mod corespunzător. Dispoziţiile art. 488 rămân aplicabile. (2) Prevederile art. 474 se aplică în mod corespunzător."

Din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă că recursului incident îi sunt aplicabile reglementările citate din procedura apelului, dar cu observarea cerinţelor speciale din procedura recursului, precum şi faptul că recursul incident se exercită doar dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 472 şi art. 473 C. proc. civ.

Din prevederile art. 472 C. proc. civ. rezultă că recursul incident este o manifestare de voinţă care aparţine în exclusivitate acelei părţi din proces care a dobândit deja calitate de intimat, această calitate putând aparţine tuturor celor care au fost părţi în primă instanţă şi împotriva cărora s-a exercitat recursul principal.

Scopul recursului incident este acela de a obţine "schimbarea hotărârii primei instanţe", intimatul trebuind astfel să justifice un interes pentru a-l exercita. Aprecierea interesului intimatului, în condiţiile specifice de exercitare a recursului incident, trebuie să se facă nu numai în raport cu dispozitivul hotărârii atacate prin care nu i s-a dat satisfacţie ori i s-a dat numai o satisfacţie parţială, dar şi în raport cu ceea ce se cere prin recursul principal, pe care se grefează cel incident.

Recursul incident poate fi exercitat împotriva unor dispoziţii din hotărâre care n-au făcut obiectul recursului principal sau el poate fi exercitat chiar dacă recursul principal a fost limitat numai la anumite dispoziţii din hotărâre.

Prin urmare, această cale de atac se formulează de intimat împotriva recurentului principal, în cadrul procesului în care se judecă recursul făcut de partea potrivnică, motivele sale de recurs neputând conţine cereri noi întrucât se opun dispoziţiilor art. 494 raportat la art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

Înalta Curte constată că în cauză recursul principal este formulat de pârâtul Ministerul Sănătăţii, iar din argumentele invocate de recurenta-pârâtă prin recursul incident, similare cu criticile formulate de pârâtul Ministerul Sănătăţii, rezultă că recursul incident nu este formulat în cadrul procesului în care se judecă recursul făcut de partea potrivnică, şi în raport de ce se cere prin recursul principal, astfel cum prevăd dispoziţiile legale antereferite.

Pe de altă parte, instanţa de control judiciar constată că pârâta E. nu a formulat un recurs principal în termenul legal. Prin recursul incident pârâta aduce critici sentinţei fondului, care ar fi putut face obiectul unui recurs principal, însă pe care pârâta nu l-a formulat în termenul legal.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge recursul incident ca inadmisibil.

3. Cererea formulată de recurenta-pârâtă S.C. E. S.R.L. privind recalificarea recursului incident în recurs provocat

Instanţa de control judiciar reţine că potrivit dispoziţiilor art. 491 C. proc. civ. "(1) Recursul incident şi recursul provocat se pot exercita, în cazurile prevăzute la art. 472 şi 473, care se aplică în mod corespunzător. Dispoziţiile art. 488 rămân aplicabile. (…), art. 473 din acelaşi cod stabilind că "În caz de coparticipare procesuală, precum şi atunci când la prima instanţă au intervenit terţe persoane în proces, intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să declare în scris apel împotriva altui intimat sau a unei persoane care a figurat în primă instanţă şi care nu este parte în apelul principal, dacă acesta din urmă ar fi de natură să producă consecinţe asupra situaţiei sale juridice în proces. Dispoziţiile art. 472 alin. (2) se aplică în mod corespunzător."

Faţă de aceste dispoziţii legale, Înalta Curte urmează să respingă cererea formulată de recurenta-pârâtă S.C. E. S.R.L. privind recalificarea recursului incident în recurs provocat, întrucât aceasta nu se încadrează în prevederile art. 491 C. proc. civ., raportat la art. 472 şi 473 C. proc. civ., având în vedere că recursul formulat de pârâtul Ministerul Sănătăţii nu este de natură să producă consecinţe cu privire la situaţia juridică a pârâtei S.C. E. S.R.L., care să o oblige pe aceasta să formuleze la rândul său un recurs pentru protejarea intereselor sale.

4. Recursul formulat de pârâtul Ministerul Sănătăţii

Înalta Curte constată că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, conform acestor prevederi legale, se impune soluţia de casare în soluţionarea recursului, "când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat normele de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii."

Înalta Curte observă că nulitatea actelor de procedură definită la art. 174 alin. (1) din C. proc. civ. ca fiind "sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă" se regăseşte actualmente în Capitolul III din titlul IV al Cărţii I din acelaşi Cod, care reglementează deopotrivă nulitatea absolută şi pe cea relativă, nulitatea condiţionată şi nulitatea necondiţionată de existenţa unei vătămări, totodată, statuând asupra modului în care nulităţile pot fi invocate şi efectele pe care le produce aplicarea sancţiunii.

Prin urmare, orice pretinsă încălcare a unei reguli de procedură, indiferent de regimul său juridic, va fi analizată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pentru a se constata dacă reprezintă sau nu un motiv de casare a hotărârii.

Or, recurentul-pârât a invocat circumscris acestui motiv de nelegalitate faptul că prima instanţa s-a pronunţat peste limitele cu care a fost învestită, întrucât nu a fost învestită de reclamantă cu un capăt de cerere, prin care să solicite anularea înscrisului reprezentat de adresa/adeverinţa pe care instanţa a reţinut-o ca fiind nelegală, precum şi nepronunţarea instanţei asupra excepţiei tardivităţii acţiunii invocată de pârât prin întâmpinare.

În ceea ce priveşte nerespectarea limitelor învestirii instanţei, Înalta Curte reţine că potrivit art. 18 Legea 554/2004: "(1) Instanţa, soluţionând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă. (2) Instanţa este competentă să se pronunţe, în afara situaţiilor prevăzute la art. 1 alin. (6), şi asupra legalităţii operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecăţii. (…)"

Prin urmare, instanţa de contencios administrativ este abilitată, în condiţiile art. 18 alin. (2) Legea 554/2004 să verifice, odată cu legalitatea actului administrativ contestat, şi legalitatea înscrisurilor care au stat la baza emiterii acestuia, şi care au natura juridică a unor operaţiuni administrative, aceste operaţiuni neputând fi contestate pe cale separată, ci doar cu actul administrativ la emiterea căruia au fost avute în vedere.

Aşa fiind, în mod corect a procedat judecătorul fondului la verificarea inclusiv a legalităţii adresei emise de Primăria Sectorului 1 Bucureşti şi al cărei conţinut a fost contestat practic de reclamantă în cadrul acţiunii introductive, constatându-se nelegalitatea acesteia, astfel că nu pot fi primite argumentele recurentului-pârât cu privire la acest aspect, fiind respectate dispoziţiile art. 397 alin. (1) C. proc. civ. invocat de recurent, care prevede că " Instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel."

Referitor la critica privind nepronunţarea instanţei asupra excepţiei tardivităţii acţiunii invocată de pârât prin întâmpinare, Înalta Curte constată că prima instanţă, în al doilea ciclu procesual, deşi nu s-a pronunţat explicit în dispozitivul sentinţei cu privire la această excepţie, în considerente a efectuat analiza acesteia, din raţionamentul logico-juridic expus rezultând motivele respingerii excepţiei, în raport de considerentele deciziei de casare, constatând că excepţia lipsei procedurii prealabile şi implicit excepţia tardivităţii introducerii acţiunii de către reclamant invocată explicit ca o consecinţă directă a faptului că reclamanta nu ar fi depus în termen nici plângerea prealabilă, au fost tranşate de către instanţa de recurs cu titlu definitiv.

Prin urmare, sunt lipsite de suport argumentele invocate de recurentul-pârât în susţinerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Înalta Curte nu poate reţine nici incidenţa în cauză a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., circumscris cărora recurentul-pârât a susţinut, în esenţă, că autorizaţiile de funcţionare anulate în discuţie au suferit modificări, în sensul că fondul de comerţ al unităţilor farmaceutice autorizate a fost înstrăinat către alte societăţi şi au fost emise de Minister alte autorizaţii ca urmare a acestor modificări, învocând şi faptul că în prezent aceste două autorizatii de funcţionare nu mai produc efecte juridice întrucât au fost înstrăinate succesiv odată cu fondul de comerţ către societăţile menţionate şi funcţionează la o altă adresă decât cea reclamată, astfel că sentinţa recurată este netemeinică şi nelegală, critici apreciate ca fiind nefondate, urmând să fie analizate împreună şi să li se răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

În primul rând, Înalta Curte apreciază că este nefondat argumentul recurentului-pârât în sensul că sentinţa recurată este netemeinici şi nelegală, întrucât, în prezent cele două autorizatii de funcţionare în discuţie nu mai produc efecte juridice întrucât au fost înstrăinate succesiv odată cu fondul de comerţ către societăţile menţionate de acesta şi funcţionează la o altă adresă decât cea reclamată, întrucât se constată că actele administrative contestate nu mai produc efecte juridice, însă legalitatea acestora se analizează prin raportare la momentul emiterii actelor şi la efectele produse în perioada cât au fost în vigoare.

Astfel, se observă că prin autorizaţia de funcţionare nr. x/13.04.2011, Ministerul Sănătăţii a autorizat funcţionarea farmaciei comunitare cu denumirea "C." în structura A. S.R.L., în spaţiul situat în Bucureşti, Bd. x nr. 106 bl. 84.

Autorizaţia nr. x/13.04.2011 a avut la bază adresa nr. x/28.12.2010 emisă de Primăria Sectorului 1 Bucureşti, prin care s-a reţinut că acest spaţiu este situat într-un centru comercial de mare suprafaţă în care se desfăşoară activităţi de comercializare cu amănuntul şi de produse de alimentaţie publică, care utilizează o infrastructură comună şi utilităţi adecvate, potrivit O.G. nr. 99/2000, cu o suprafaţă mai mare de 1000 mp.

Prin contractul de vânzare nr. x/24.03.2012, autorizaţia a fost preschimbata sub nr. x/19.07.2012, pe numele societăţii cumpărătoare, ca urmare a vânzării către D. S.R.L. a fondului de comerţ al A. S.R.L. aferent acestei autorizaţii de funcţionare.

Autorizaţia contestată a fost emisă de pârâtul Ministerul Sănătăţii în condiţiile de excepţie prevăzute de art. 12 alin. (2) din Legea farmaciei 266/2008 (forma în vigoare la data emiterii autorizaţiei).

Potrivit art. 12 din Legea nr. 266/2008 (forma în vigoare la data emiterii actului administrativ contestat): "(1) Înfiinţarea unei farmacii comunitare în mediul urban se face în funcţie de numărul de locuitori, dovedit prin adeverinţă eliberată de autoritatea administraţiei publice locale, după cum urmează: a) în municipiul Bucureşti, o farmacie la 3.000 de locuitori; b) în oraşele reşedinţă de judeţ, o farmacie la 3.500 de locuitori; c) în celelalte oraşe, o farmacie la 4.000 de locuitori. (2) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), se poate înfiinţa câte o farmacie comunitară în gări, aerogări şi centre comerciale de mare suprafaţă, definite conform legii, în care se desfăşoară activităţi de comercializare cu amănuntul de produse şi de alimentaţie publică, situate într-un singur imobil, care utilizează o infrastructură comună şi utilităţi adecvate potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 99/2000 privind comercializarea produselor şi serviciilor de piaţă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Dovada încadrării spaţiului în această prevedere se eliberează de autoritatea administraţiei publice locale în a cărei rază teritorială se află."

Potrivit art. 4 lit. o) din O.G. nr. 99/2000: "prin centru comercial se înţelege structura de vânzare cu suprafaţă medie sau mare în care se desfăşoară activităţi de comercializare cu amănuntul de produse, servicii de piaţă şi de alimentaţie publică, ce utilizează o infrastructură comună şi utilităţi adecvate. Suprafaţa de vânzare a unui centru comercial este rezultată din suma suprafeţelor de vânzare cu amănuntul de produse şi servicii de piaţă şi de alimentaţie publică cuprinse în acesta", la lit. n) prevăzându-se că "prin structură de vânzare cu suprafaţă mare se înţelege structură de vânzare având o suprafaţă de vânzare mai mare de 1.000 mp", iar conform lit. k) "prin suprafaţă de vânzare se înţelege suprafaţă destinată accesului consumatorilor pentru achiziţionarea produsului/serviciului, expunerii produselor oferite, plăţii acestora şi circulaţiei personalului angajat pentru derularea activităţii. Nu constituie suprafeţe de vânzare cele destinate depozitării şi păstrării mărfurilor, producţiei, birourilor şi anexelor".

Din analiza acestor dispoziţii legale, rezultă că pentru a fi incidentă excepţia menţionată de art. 12 alin. (2) trebuie ca farmacia să fie amplasată într-un centru comercial a cărui suprafaţă de vânzare, respectiv suprafaţă destinată accesului consumatorilor şi a personalului angajat în vedere desfăşurării activităţii de comercializare, să fie mai mare de 1000 mp, în această suprafaţă nefiind incluse spaţiile destinate depozitării şi păstrării mărfurilor, producţiei, birourilor şi anexelor.

Având în vedere aplicarea corectă de prima instanţă a dispoziţiilor art. 18 alin. (2) din Legea 554/2004 cu privire la verificarea inclusiv a legalităţii adresei emise de Primăria Sectorului 1 Bucureşti, astfel cum s-a apreciat în cadrul analizei motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, din raportul de expertiză în specialitatea construcţii efectuat în cauză, rezultă că la adresa indicată există 7 spaţii comerciale, cu o suprafaţă totală de vânzare de 669 mp, deci inferioară celei de 1.000 de mp, avută în vedere de actul normativ în discuţie. A mai precizat expertul că eventualele modificări ale ansamblului structural format din spaţiile comerciale existente nu puteau fi făcute decât prin recompartimentarea spaţiilor existente, fapt ce nu ar fi avut ca efect modificarea semnificativă a suprafeţei utile/de vânzare, de 669 mp.

În aceste condiţii este de necontestat că, din probele administrate a rezultat o situaţie diferită de cea atestată prin această adresă, respectiv că spaţiul în discuţie nu reprezintă un centru comercial de mare suprafaţă.

Aşadar, nelegalitatea adresei nr. x/28.12.2010 emisă de Primăria Sectorului 1 Bucureşti determină şi nelegalitatea autorizaţiei de funcţionare nr. x/13.04.2011, care a fost emisă de Ministerul Sănătăţii ţinând cont de situaţia de fapt atestată prin această adresă. Corelativ, se reţine şi nelegalitatea autorizaţiei de funcţionare preschimbate in baza principiului nulităţii actului subsecvent, faţă de faptul că autorizaţia de funcţionare preschimbată se emite în temeiul autorizaţiei de funcţionare anterioare, ca urmare a schimbării deţinătorului, deci preia toate viciile autorizaţiei anterioare.

În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că în mod corect prima instanţă a constatat că autorizaţiile de funcţionare nr. 9979/CSA 4079/13.04.2011 şi nr. 9979/CV 2428/19.07.2012 au fost emise de Ministerul Sănătăţii cu nerespectarea dispoziţiilor art. 12 alin. (2) din Legea nr. 266/2008, prin argumentele expuse de recurentul-pârât pe fondul recursului, prin care prezintă succesiunea modificărilor intervenite cu privire la autorizaţiile de funcţionare în discuţie, încercându-se o efectuare a unei reaprecieri de către instanţa de control judiciar, vizând temeinicia sentinţei recurate, neconstituind, aşadar, veritabile critici de nelegalitate aduse hotărârii atacate.

Or, instanţa de recurs nu este îndreptăţită a reanaliza probatoriul administrat, decât în măsura în care o astfel de analiză se impune prin prisma aplicării greşite de către instanţa de fond a unor dispoziţii legale, cum ar fi regulile procedurale referitoare la modalitatea de administrare a probatoriilor sau la forţa probantă a unor asemenea mijloace administrate, aspecte care nu au fost invocate ca atare de recurentul-pârât.

În concluzie, instanţa de control judiciar apreciază că motivele invocate de pârâtul Ministerul Sănătăţii în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine reformarea hotărârii de fond, care a fost dată cu respectarea tuturor normelor legale de procedură, precum şi cu corecta interpretare şi aplicare a dispoziţiilor de drept material incidente circumstanţelor factuale reţinute, prin raportarea la susţinerile părţilor litigante şi la probatoriul administrat.

5. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite excepţia inadmisibilităţii recursului incident formulat de recurenta-pârâtă S.C. E. S.R.L. invocată de intimata-reclamantă şi va respinge recursul incident formulat de pârâta S.C. E. S.R.L., ca inadmisibil; va respinge cererea formulată de recurenta-pârâtă S.C. E. S.R.L. privind recalificarea recursului incident în recurs provocat; va respinge recursul formulat de pârâtul Ministerul Sănătăţii, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia inadmisibilităţii recursului incident formulat de recurenta-pârâtă S.C. E. S.R.L. invocată de intimata-reclamantă.

Respinge recursul incident formulat de pârâta S.C. E. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 45 din 16 februarie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibil.

Respinge cererea formulată de recurenta-pârâtă S.C. E. S.R.L. privind recalificarea recursului incident în recurs provocat.

Respinge recursul formulat de pârâtul Ministerul Sănătăţii împotriva sentinţei civile nr. 45 din 16 februarie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 27 octombrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.